Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Pretențiile deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați-Secția a II-a civilă la 21 august 2017, sub nr. x/121/2008*/a11, reclamanta Întreprinderea Individuală A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B S.A., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a bunurilor adjudecate prin procesul-verbal de adjudecare pentru bunuri imobile încheiat la 3 decembrie 2012.
La 2 martie 2018, C S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei B S.A., care a fost admisă în principiu, prin încheierea de ședință din 4 mai 2018.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați-Secția a II-a civilă la 21 august 2017, sub nr. x/121/2008*/a12, reclamanta Întreprinderea Individuală A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B S.A. și C S.R.L., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017 și să se dispună rectificarea mențiunilor din cartea funciară referitoare la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtei C S.R.L.
Prin încheierea de ședință din 1 iulie 2019, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/121/2008*/a12** la dosarul nr. x/121/2008*/a11**.
2. Hotărârile pronunțate în primă instanță
Prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2018, Tribunalul Galați-Secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes, invocată din oficiu.
Prin încheierea de ședință din 30 octombrie 2019, Tribunalul Galați-Secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului, invocată de către pârâta C S.R.L.
Prin sentința civilă nr. 1454 din 16 noiembrie 2022, Tribunalul Galați-Secția I civilă a admis, în parte, cererea principală; a constatat perfectată vânzarea intervenită între reclamanta Întreprinderea Individuală A, în calitate de cumpărător, și pârâta B S.A., prin lichidator judiciar D I.P.U.R.L., în calitate de vânzător, cu privire la următoarele bunuri, conform procesului-verbal de adjudecare din 03.12.2012: Dig E6-E10 BDP4MI-6 nr. inventar 2480, Dig E4-E5-E5A-EPR nr. inventar 2479, 3C stație pompare nr. inventar 2478, rețea de alimentare și iluminat nr. inventar 2482, rețea de alimentare și iluminat extindere nr. inventar 2489, împrejmuire sârmă nr. inventar 2484, puț forat de 30 m adâncime nr. inventar 2397, alei, drumuri și platforme nr. inventar 2376 și 2476, pentru prețul de 810.000 lei, identificate conform anexei 2 la raportul de expertiză topografie, cadastru geodezie întocmit de expert tehnic E; a respins celelalte pretenții ca nefondate; a respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C S.R.L.; a admis, în parte, cererea conexă; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467/29.03.2017, cu privire la C1-stație de pompe SP2, în suprafață de 60 mp nr. cadastral (..), C3-dig delimitat de bazinul E5 și linia de hotar (C3), în suprafață de 888 mp (nr. cadastral (..)), C4-dig delimitat de canalul de alimentare E60, canalul colector E61, bazinele E7 și E20, canalul de alimentare E62 și pășunea 2P(C9), în suprafață de 18715 mp (nr. cadastral (..)), C5-dig delimitat de bazinele El9, E20, E7, E8, E9 și canalul colector E12(C12), în suprafață de 20827 mp (nr. cadastral (..)), C6-dig delimitat de bazinele El4, E20, E21, E22, E23, E24, E25, canalul colector E12 și canalul de alimentare E26(C13), în suprafață de 22935 mp (nr. cadastral (..)), C7-dig delimitat de canalul colector El2, bazinele E4, E5 și linia de hotar (C14) în suprafață de 17.199 mp (nr. cadastral (..)), C8-dig delimitat de bazinele E27, E28, E29, E3, canalul colector E12 și canalul de alimentare E26(C15), în suprafață de 8766 mp (nr. cadastral (..)), C9-dig delimitat de bazinele E10, E55, E56, E57, E58 și liziera 2L(C16), în suprafață de 2065 mp (nr. cadastral (..)), platformă betonată în suprafață de 4145 mp, împrejmuire din plasă metalică în lungime de 678 ml, împrejmuire din plasă metalică în lungime de 1850 ml; a dispus rectificarea cărților funciare în privința dreptului de proprietate al pârâtei C S.R.L. cu privire la bunurile anterior enumerate; a definitivat onorariul cuvenit expertului judiciar la suma de 15.000 lei și a obligat pârâta C S.R.L. să plătească expertului tehnic judiciar E suma de 2.500 lei, cu titlu de diferență onorariu; a obligat pe pârâta B S.A. să plătească reclamantei suma de 19.705 lei, iar pe pârâta C S.R.L. să plătească reclamantei suma de 10.805 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunțată în apel
Prin decizia civilă nr. 109/A din 12 iunie 2023, Curtea de Apel Galați-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 30 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 1454 din 16 noiembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B S.A. împotriva încheierilor din 30 octombrie 2019 și 31 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 1454 din 16 noiembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienta C S.R.L. împotriva încheierilor din 30 octombrie 2019 și 31 octombrie 2018, a admis apelul declarat de expertul E împotriva sentinței civile nr. 1454 din 16 noiembrie 2022, pe care a schimbat-o numai în ce privește cuantumul onorariului definitiv cuvenit expertului, în sensul că va fi menționat ca fiind 26.660 lei, în loc de 15.000 lei, a obligat pârâta C S.R.L. să plătească expertului tehnic judiciar E suma de 8.330 lei, cu titlu de diferență onorariu (în loc de 2.500 lei) și pe pârâta B S.A. să plătească expertului tehnic judiciar E suma de 5.830 lei, cu titlu de diferență onorariu, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
4. Recursurile declarate în cauză
4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 7 august 2023, a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:
Instanța de apel a reținut că nu există mijloace de probă din care să rezulte reaua-credință a lichidatorului B S.A. la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare din 2012, deși înscrisurile depuse la dosar fac dovada certă a faptului că reclamanta a achiziționat stația de pompare 1C, că este în posesia sa și că a declarat-o la organele fiscale.
Constatând cauza ilicită a actului de înstrăinare a acelorași bunuri către pârâta C S.R.L., instanța de apel trebuia să constate că „anularea” procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012 are la bază tot o cauză ilicită, neexistând interesul de a achiziționa rețeaua de alimentare și iluminat aferentă stației de pompare, fără a achiziționa și stația de pompare respectivă.
Instanța de apel era ținută să aplice prevederile art. 327 și art. 329 teza I C. proc. civ., întrucât, atât timp cât a reținut că F, în calitate de reprezentant legal al C S.R.L., a acționat în conivență cu lichidatorul B S.A. cu scopul de „a aduce atingere drepturilor pe care reclamantul le avea cu privirela acele bunuri”, trebuia să concluzioneze că aceștia au acționat în aceeași manieră și la momentul „anulării” procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012. Ca atare, instanța de apel a încălcat principiul prevăzut de art. 249 și art. 250 C. proc. civ..
Reținând că adeverința nr. 620 din 1 martie 2018 și planul de activitate al fermei piscicole G, înregistrat sub nr. x din 13 mai 2014, sunt „emise de terți în baza actului de care partea a înțeles să se folosească, ceea ce nu este în măsură să răstoarne manifestarea de voință a părților de la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare ce cuprindea și 1C-stația de pompare”, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 273 alin. (2) C. proc. civ..
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care nicio parte nu a contestat înscrisurile invocate în probațiune, nu le-a denunțat ca fiind false și nici nu a prezentat probe în combaterea conținutului acestora, astfel că instanța nu le putea exclude, fără a fi învestită cu o astfel de cerere și fără a pune în discuția contradictorie a părților.
Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, sens în care a învederat că, deși instanța de apel reține că stația de pompare nr. inventar 2478 se regăsește doar în exemplarul anulat, ulterior face trimitere la o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei, care atestă că bunul respectiv nu figurează doar în procesul-verbal anulat, ci și în factura nr. 010 din 13 decembrie 2012, raportul de evaluare a bunurilor imobile întocmit de H 8, raportul de expertiză în specialitatea topografie, cadastru, geodezie, întocmit de expertul E, adeverința nr. 620 din 1 martie 2018 emisă de U.A.T. Comuna Vlădești și planul de activitate al fermei piscicole G, înregistrat la Ministerul Mediului sub nr. x din 13 mai 2014. Împrejurarea că instanța de apel completează acest raționament cu argumente menite să lipsească de efecte juridice toate înscrisurile anterior enunțate nu înlătură viciul referitor la existența unor motive contradictorii, întrucât eventuala lipsă de efecte juridice a unor înscrisuri nu poate fi asimilată cu inexistența documentelor.
Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1170, art. 14 și art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., atunci când a reținut că nu s-a dovedit reaua-credință a lichidatorului B S.A. la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012, fără a ține seama de următoarele împrejurări: nu există nicio dispoziție legală care să permită lichidatorului să anuleze un act juridic ce atestă adjudecarea unor bunuri în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei; nu s-a arătat care ar fi temeiul și cauza juridică a anulării; nu există nicio explicație logică și juridică pentru care reclamantul ar fi acceptat renunțarea la un bun, fără a fi diminuat și prețul; se „izolează” juridic și faptic un bun care nu poate fi folosit separat de întreaga fermă piscicolă; s-a ignorat plângerea penală formulată cu privire la cele două categorii de documente identice. De asemenea, atunci când a analizat chestiunea înstrăinării stației de pompare 1C, instanța de apel nu a aplicat art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., pronunțând o hotărâre prin care încalcă dispozițiile privind cauza licită și morală care ar trebui să guverneze raporturile juridice.
4.2. Împotriva deciziei, la 2 august 2023, a formulat recurs și pârâta B S.A., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:
Cu toate că modificarea cererii de chemare în judecată o poate face doar reclamantul, totuși instanța de apel a stabilit, în mod indirect, că în litigiu are calitatea de reclamantă o entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, care poate sta în proces în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.. Practic, instanța de apel a făcut să coexiste în același litigiu două hotărâri judecătorești care se raportează la un cadru procesual diferit, în condițiile în care în primă instanță reclamant a fost o persoană fizică, iar în apel reclamant este o entitate fără personalitate juridică.
Instanța de apel a nesocotit limitele învestirii, întrucât, deși reclamantul a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa calității vânzătorului de proprietar, totuși instanța de apel a reținut că, în realitate, nu s-a invocat vânzarea lucrului altuia, ci cauza ilicită a contractului.
Recurenta-pârâtă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a analizat lipsa capacității de exercițiu a Cabinetului de insolvență „G”, invocată în considerarea faptului că, în anul 2014, acesta a fost radiat, fiind schimbată modalitatea de exercitare a profesiei în „D” I.P.U.R.L.
Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:
Din moment ce a reținut că în proces stă o entitate fără patrimoniu propriu, constituită potrivit legii, instanța de apel nu putea menține soluția tribunalului, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind, prin decizia nr. 23/2017, că hotărârea care ține loc de contract are efecte constitutive de drepturi.
În condițiile în care instanța de apel a stabilit că procesul-verbal de adjudecare reprezintă o promisiune de vânzare, analiza motivului de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nu putea fi realizată decât prin raportare la efectele pe care le naște o atare promisiune, respectiv o obligație de a face. Or, dreptul de creanță izvorât din promisiune nu putea fi afectat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că este lipsită de relevanță, sub aspectul cauzei ilicite, întreaga expunere a instanței de apel privitoare la cunoașterea de către ambele părți (vânzător și cumpărător) a faptului că tranzacționează asupra unor bunuri care fuseseră promise anterior reclamantului. Ca atare, din moment ce reclamantul nu avea un drept real în legătură cu bunurile vândute, este greșită concluzia instanței de apel, în sensul reținerii cauzei ilicite, cu motivarea că scopul urmărit de părțile contractuale a fost acela de a aduce atingere drepturilor pe care reclamantul le avea cu privire la bunuri.
Instanța de apel a ignorat și prezumția caracterului licit al cauzei actului juridic. De altfel, câtă vreme vânzătorul a urmărit obținerea prețului, iar cumpărătorul a urmărit aproprierea bunului, nu se poate aprecia că vânzarea este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
În condițiile în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nu putea fi constatată, nu putea fi admisă nici cererea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, întrucât una dintre condiții nu mai era îndeplinită - existența bunurilor în patrimoniul promitentului-vânzător.
4.3. Împotriva deciziei, la 21 iulie 2023, a formulat recurs și intervenienta C S.R.L., solicitând casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare.
Recurenta-intervenientă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederând următoarele argumente:
Respingând apelul declarat împotriva încheierii din 30 octombrie 2019, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care, deși prima instanță a reținut că cererile conexate sunt formulate de o persoană fizică, totuși în apel s-a reținut că acestea sunt formulate de o întreprindere individuală, fiind invocat art. 56 alin. (2) C. proc. civ.. Chestiunea aceasta ține de corecta stabilire a cadrului procesual, iar motivarea instanței de apel pledează pentru o soluție de admitere a apelului declarat de intervenientă împotriva celor două încheieri de ședință, în condițiile în care instanța de fond a soluționat alte cereri decât cele cu care fusese legal învestită (cererile unei persoane fizice, deși fusese învestită de o entitate fără personalitate juridică).Respingând apelul și menținând încheierile apelate, concomitent cu stabilirea unui alt cadru procesual activ, instanța de apel a încălcat normele de procedură, fiind incidentă sancțiunea nulității.
Instanța de apel a nesocotit caracterul de excepție al dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., simplul fapt că întreprinderea individuală este o entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, nefiind de natură a atrage incidența art. 56 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că nu se poate recunoaște dreptul unei entități lipsite de patrimoniu propriu de a participa în procese cu obiect eminamente patrimonial.
Respingând apelul exercitat împotriva sentinței nr. 1454/16.11.2022, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât este obligatorie dezlegarea din decizia nr. 90/22.02.2019 privind „ordinea cronologică a faptelor și actelor deduse judecății, apărând firesc a fi suspuse verificării instanței întâi adjudecarea din 3 decembrie 2012 și bunurile adjudecate la acea dată, față de vânzarea din 29 martie 2017”. Or, instanța de apel a reținut că ordinea analizei capetelor de cerere dintr-o acțiune nu intră în sfera „problemelor de drept dezlegate de instanța de recurs”, fără a expune considerentele pentru care a ajunge la această concluzie, nesocotind caracterul definitiv al deciziei nr. 90/22.02.2019, prin care s-a stabilit în ce măsură soluționarea cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare depinde de soluția dată cererii de anulare a contractului.
Recurenta-intervenientă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele:
Deși a respins apelul declarat împotriva încheierii din 31 octombrie 2018, totuși motivarea instanței de apel este doar parțială, întrucât, acceptând că art. 56 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă un contraargument privitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a întreprinderii individuale, același text de lege nu poate reprezenta un contraargument și pentru excepția lipsei de interes, decurgând din incapacitatea întreprinderii individuale de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații, chiar instanța de apel reținând că întreprinderea individuală nu este titulara unui patrimoniu propriu. Or, dacă întreprinderea individuală stă în judecată ca entitate fără personalitate juridică și fără patrimoniu propriu, aceasta nu justifică un interes nici pentru a obține o hotărâre judecătorească constitutivă de drepturi patrimoniale, nici pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Dacă instanța de apel ar fi apreciat că, și în ipoteza lipsei patrimoniului propriu, întreprinderea individuală justifică un interes pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, avea obligația de a motiva o astfel de apreciere. Instanța de apel, depășind chestiunea capacității de a sta în proces (prin invocarea dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.), trebuia să arate motivele pentru care a înlăturat criticile privind lipsa de interes, prin indicarea folosului material obținut de o entitate fără patrimoniu propriu.
Recurenta-intervenientă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele argumente:
Indiferent de calificarea juridică dată procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, întrucât o entitate fără patrimoniu propriu nu poate încheia, în mod valabil, un antecontract, dat fiind că nu poate fi creditorul unei obligații de a încheia în formă autentică un contract translativ de proprietate.
În ceea ce privește motivul de nulitate a contractului de vânzare, dincolo de faptul că a analizat un alt motiv decât cel invocat de către reclamant, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1239 alin. (2) C. civ., conform cărora existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară. Or, scopul urmărit de B S.A. la încheierea contractului a fost obținerea prețului, iar scopul urmărit de intervenientă a fost obținerea dreptului de proprietate. Conform dispozițiilor art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, însă de la cauza juridică a contractului de vânzare și până la atingerea drepturilor pe care reclamanta le-ar fi avut cu privire la bunurile ce au făcut obiectul vânzării există un salt logic imposibil de justificat prin nomele de drept material aplicabile.
5. Apărările formulate în cauză
La 5 octombrie 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinări la recursurile formulate de pârâtă și intervenientă, solicitând respingerea acestora.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.
Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a invocat excepția nulității recursurilor declarate de pârâtă și de intervenientă.
Prin încheierea din 13 iunie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursurilor formulate de pârâtă și intervenientă, a admis, în principiu, cele trei recursuri și a stabilit termen pentru judecata lor în ședință publică.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând recursurile, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge nefondate, pentru următoarele considerente de drept:
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Recurentele au respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele argumente invocate prin memoriile de recurs se subsumează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 13 iunie 2024, a respins excepția nulității recursurilor formulate de pârâtă și de intervenientă și a admis, în principiu, recursurile.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au formulat mai multe critici de nelegalitate.
Recurenta-intervenientă a susținut că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși prima instanță a reținut, prin încheierea din 30 octombrie 2019, că cererile conexate sunt formulate de o persoană fizică, totuși instanța de apel a reținut că acestea sunt formulate de o întreprindere individuală, modificând astfel cadrul procesual.
Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată.
Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. Acest text de lege instituie principiul disponibilității, conform căruia reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces.
Prin încheierea din 30 octombrie 2019, prima instanță a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului, reținând că, în lumina dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea individuală nu este o persoană juridică, ci este doar o modalitate de exercitare a activității economice de către o persoană fizică, iar, prin folosirea sintagmei „întreprindere individuală” în cuprinsul cererilor de chemare în judecată conexate, reclamantul a indicat cadrul în care acționează, respectiv în calitate de comerciant persoană fizică.
Instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de intervenientă împotriva acestei încheieri de ședință, reținând că, deși întreprinderea individuală nu are calitatea de persoană juridică, ci este doar o formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispozițiilor O.U.G nr. 44/2008, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Cașație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, totuși, fiind vorba despre un litigiu civil, devin incidente în cauză dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., astfel că o întreprindere individuală poate sta în judecată, fiind constituită potrivit legii.
Din moment ce instanța de apel a constatat că o întreprindere individuală are capacitate procesuală de folosință, prin prisma dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., iar ambele cereri de chemare în judecată conexate au fost formulate de A (prin reprezentant A), fiind indicate CUI și sediul acesteia, rezultă că nu poate fi primită critica recurentei-interveniente că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și a schimbat cadrul procesual subiectiv.
Contrar acestor susțineri, atunci când a respins apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 30 octombrie 2019, instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității, constatând că reclamanta A are capacitate procesuală de folosință și poate sta în judecată, conform dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., fiind constituită potrivit legii, astfel că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul cadrului procesual subiectiv.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-interveniente, potrivit căreia decizia recurată este lovită de nulitate, din moment ce motivarea instanței de apel pledează pentru o soluție de admitere a apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 30 octombrie 2019, deși acesta a fost respins, ca nefondat. În realitate, respingând apelul formulat de către intervenientă împotriva încheierii respective, instanța de apel a constatat legalitatea soluției primei instanțe privind respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință, schimbând, în parte, considerentele încheierii apelate. Or, o atare măsură procesuală nu este interzisă de lege și nu poate atrage sancțiunea nulității deciziei recurate.
Recurenta-intervenientă a susținut că instanța de apel a nesocotit caracterul de excepție al prevederilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., argumentând că nu se poate recunoaște dreptul unei entități lipsite de patrimoniu de a participa într-un proces având un obiect eminamente patrimonial.
Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.
Conform prevederilor art. 56 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: „(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. (2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”.
Contrar susținerii recurentei-interveniente, instanța de apel nu a nesocotit caracterul de excepție al dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., ci l-a aplicat în mod corect, atunci când a reținut că A, chiar dacă nu are personalitate juridică, are totuși capacitate procesuală de folosință și poate sta în judecată, din moment ce este constituită potrivit legii, respectiv în baza O.U.G. nr. 44/2008.
Conform art. 2 lit. g din O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea individuală semnifică „întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de către un întreprinzător persoană fizică”, iar, potrivit art. 2 lit. f din aceeași ordonanță, prin „întreprindere economică” se înțelege „activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.
Reglementând, în mod expres, că întreprinderea individuală este o formă de activitate economică, lipsită de personalitate juridică, legiuitorul a exclus includerea acestui tip de activitate în sfera persoanelor juridice, impunerea unor condiții de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării întreprinzătorului persoană fizică (subiect de drept distinct), care este titular al întreprinderii individuale, nefiind de natură a conduce la o concluzie contrară.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 mai rezultă că nu sunt întrunite, în cazul unei întreprinderi individuale, cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice, prevăzute de art. 187 C. civ., subiectul de drept angajat în relațiile cu terții fiind întotdeauna întreprinzătorul persoană fizică, căruia legiuitorul îi recunoaște calitatea de comerciant.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. permit unei entități fără personalitate juridică să stea în judecată într-un litigiu civil. Se constată că recurenta-intervenientă face trimitere la natura patrimonială sau nepatrimonială a litigiului, însă un atare criteriu nu este prevăzut de legiuitor, art. 56 alin. (2) C. proc. civ. condiționând calitatea procesuală de folosință a entităților fără personalitate juridică doar de constituirea acestora conform legii, condiție care este îndeplinită în situația întreprinderii individuale, statutul acesteia fiind reglementat prin O.U.G. nr. 44/2008, context în care se constată că este legală soluția instanței de apel privind respingerea apelului declarat de către intervenientă împotriva încheierii din 30 octombrie 2019.
Pentru aceleași considerente, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, potrivit căreia, în urma aplicării în cauză a dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., „instanța de apel a făcut să coexiste în același litigiu două hotărâri judecătorești care se raportează la un cadru procesual diferit”.
Sub un alt aspect, recurenta-intervenientă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reținut, cu referire la decizia civilă nr. 90R din 22 februarie 2019 a Curții de Apel Galați-Secția I civilă, că ordinea analizei capetelor de cerere dintr-o acțiune nu intră în sfera problemelor de drept dezlegate de instanța de recurs.
Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.
Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul”. Contrar susținerilor recurentei-interveniente, aceste dispoziții legale nu au fost nesocotite de instanța de apel.
Prin încheierea de ședință din 17 mai 2008, prima instanță a dispus suspendarea judecății cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a11**, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei care constituie obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a12*, apreciind că se impune soluționarea cu prioritate a cererilor privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017 și rectificarea mențiunilor din cartea funciară referitoare la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtei C S.R.L., și abia ulterior a cererii privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a bunurilor adjudecate prin procesul-verbal de adjudecare pentru bunuri imobile încheiat la 3 decembrie 2012.
Prin decizia civilă nr. 90R din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați-Secția I civilă în dosarul nr. x/121/2008*/a11**/a1, a fost admis recursul declarat de pârâta B S.A. împotriva acestei încheieri, a fost casată încheierea recurată, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății și a fost trimisă cauza pentru continuarea judecății la prima instanță. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a apreciat că prima instanță a dispus, în mod nelegal, suspendarea judecății, întrucât „nu există o condiționare directă între aspectele ce trebuie soluționate în fiecare dintre cele două dosare”, precum și că, având în vedere „ordinea cronologică a faptelor și actelor deduse judecății, apare ca firesc a fi supuse verificării instanței întâi adjudecarea din 3 decembrie 2012 și bunurile adjudecate la acea dată, față de vânzarea încheiată la 29 martie 2017”.
Se mai reține că, prin încheierea de ședință din 1 iulie 2019, s-a dispus conexarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a12** la cea care constituie obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a11**, astfel că cele două cereri de chemare în judecată au fost judecate împreună de către prima instanță.
Respingând critica de apel invocată de către intervenientă, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., deoarece „ordinea analizei capetelor de cerere dintr-o acțiune (după conexarea cauzelor) nu intră în sfera problemelor de drept dezlegate de către instanța de recurs, această instanță fiind chemată să se pronunțe asupra suspendării judecății uneia dintre cauze până la soluționarea celeilalte”.
Contrar susținerii recurentei-interveniente, instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât problema de drept dezlegată de către instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 90R din 22 februarie 2019, a constat în greșita suspendare a judecății cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a11**, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei care constituie obiectul dosarului nr. x/121/2008*/a12*. Considerentul instanței de recurs, în sensul că „apare firesc a fi supuse verificării instanței întâi adjudecarea din 3 decembrie 2012 și bunurile adjudecate la acea dată, față de vânzarea încheiată la 29 martie 2017”, nu poate fi interpretat ca fiind o problemă de drept dezlegată, mai ales în condițiile în care, ulterior pronunțării deciziei civile nr. 90R din 22 februarie 2019, cele două cereri de chemare în judecată au fost conexate și au fost judecate împreună de către prima instanță.
În acest context specific, instanța de apel a reținut, în mod corect, că ordinea în care urmează a fi analizate petitele cererilor de chemare în judecată conexate nu intră în sfera problemelor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 90R din 22 februarie 2019, astfel că nu poate fi primită critica de recurs că instanța de apel ar fi nesocotit caracterul definitiv al acestei decizii sau că ar fi încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ..
În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit limitele învestirii, întrucât, deși constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017 s-a solicitat pentru lipsa calității vânzătorului de proprietar, totuși instanța de apel a reținut că nu s-a invocat vânzarea lucrului altuia, ci cauza ilicită a contractului.
Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.
Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii și nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată conexe, atunci când a reținut că prima instanță a avut în vedere, în mod corect, solicitarea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, în condițiile în care, prin cererea introductivă s-a învederat că „bunurile ce au făcut obiectul vânzării din 2017 erau în proprietatea A, aspect cunoscut atât de către vânzător, cât și de către cumpărător, care au acționat în conivență pentru îngrădirea dreptului de proprietate”, iar, prin precizarea depusă ulterior, reclamanta a indicat expres că invocă nulitatea contractului pentru cauză ilicită.
Se constată că raționamentul instanței de apel este corect, dat fiind că, prin cererea înregistrată sub nr. x/121/2008*/a12, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017, invocând nu doar nesocotirea prevederilor art. 17 C. civ., conform cărora „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are”, ci și împrejurarea că lipsa calității de proprietar a vânzătorului a fost cunoscută de către ambele părți contactante, care au acționat în conivență pentru îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei, ceea ce echivalează cu invocarea cauzei ilicite a contractului, drept motiv de nulitate absolută. Mai mult, la 16 octombrie 2017, reclamanta a depus o precizare (filele 153-155 din vol. II al dosarului de fond), prin care a arătat că invocă nulitatea contractului pentru cauză ilicită, indicând prevederile art. 1235 - 1238 C. civ., precum și argumentele pentru care consideră că există o cauză ilicită. În acest context, nu se poate reține că instanța de apel a depășit limitele învestirii.
Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici: instanța de apel a reținut că nu există probe din care să rezulte reaua-credință a lichidatorului pârâtei la momentul anului 2012, deși înscrisurile depuse la dosar fac dovada faptului că reclamanta a achiziționat stația de pompare 1C, că este în posesia sa și că a declarat-o la organele fiscale; pe baza probelor administrate, instanța de apel trebuia să constate că anularea procesului-verbal de adjudecare are la bază o cauză ilicită, neexistând interesul de a achiziționa rețeaua de alimentare și iluminat aferentă stației de pompare 1C, fără a achiziționa și stația de pompare; instanța de apel era ținută să aplice prevederile art. 327 și art. 329 teza I C. proc. civ. referitoare la prezumțiile judiciare, întrucât, atât timp cât a reținut că F, în calitate de reprezentant legal al C S.R.L., a acționat în conivență cu lichidatorul B S.A., trebuia să concluzioneze că au acționat în aceeași manieră și la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare; în condițiile în care nicio parte nu a contestat înscrisurile invocate în probațiune, nu le-a denunțat ca fiind false și nu a prezentat probe în combatere, instanța de apel nu le putea exclude; reținând că adeverința nr. 620 din 1 martie 2018 și planul de activitate al fermei piscicole G sunt „emise de terți în baza actului de care partea a înțeles să se folosească, ceea ce nu este în măsură să răstoarne manifestarea de voință a părților de la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare ce cuprindea și 1C-stația de pompare”, instanța de apel a încălcat prevederile art. 273 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora mențiunile din înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic fac dovadă până la proba contrară.
Înalta Curte constată că, prin toate aceste argumente, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate mijloacele de probă nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului.
Potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., „în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare”, fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu. De asemenea, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., „părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.
Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă recurenta-reclamantă nu invocă în cauză încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică modul în care instanța de apel a analizat probele existente la dosar cu privire la stația de pompare 1C.
Cu alte cuvinte, doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în fața instanțelor de fond, astfel că acele critici ale recurentei-reclamante care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat probele nu se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sau altui motiv de casare prevăzut de lege.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut faptul că decizia recurată nu ar fi motivată corespunzător, precum și faptul că ar cuprinde motive contradictorii.
Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este întemeiat.
Conform art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina c. României).
În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, acestea nefiind contradictorii și nici străine de natura pricinii.
Recurenta-intervenientă a învederat că motivarea soluției de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 31 octombrie 2018 este insuficientă, întrucât dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. nu pot reprezenta un contraargument în ceea ce privește excepția lipsei de interes, decurgând din incapacitatea întreprinderii individuale de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații, astfel că, dacă instanța de apel a apreciat că, și în ipoteza lipsei unui patrimoniului propriu, întreprinderea individuală justifică un interes pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, avea obligația de a motiva o astfel de apreciere. Cu alte cuvinte, recurenta-intervenientă a arătat că, depășind chestiunea capacității întreprinderii individuale de a sta în proces, instanța de apel trebuia să arate motivele pentru care a înlăturat susținerile privind lipsa de interes, prin indicarea folosului material obținut de o entitate fără patrimoniu.
Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită.
Se constată că aspectele comune ce au fost invocate de către intervenientă la pct. I din cererea de apel, cu referire la soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei de interes și a excepției lipsei capacității procesuale de folosință, au fost analizate de către instanța de apel la paginile 31-33 ale deciziei recurate.
Contrar celor învederate de către recurenta-intervenientă, nu se impunea o motivare suplimentară din partea instanței de apel, în condițiile în care, prin încheierea din 31 octombrie 2018, prima instanță a respins excepția lipsei de interes, pe care a invocat-o din oficiu exclusiv prin raportare la o potențială admitere a apărării pârâtei privind nulitatea absolută a procesului-verbal de adjudecare, reținând că, nefiind constatată nulitatea absolută a acestui act juridic, reclamanta justifică un folos practic prin exercitarea acțiunii, date fiind drepturile dobândite conform procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012.
Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat lipsa capacității de exercițiu a Cabinetului de insolvență „G”, invocată în considerarea faptului că, în anul 2014, acesta a fost radiat, fiind schimbată modalitatea de exercitare a profesiei. Contrar acestor susțineri, chestiunea fost analizată de instanța de apel, la pagina 36 a deciziei recurate fiind menționate:
„În ceea ce privește refuzul lichidatorului judiciar de a se prezenta la notar, în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, din actele dosarului rezultă că acesta a invocat faptul că, în anul 2014, Cabinetul individual de insolvență G a fost radiat din evidențele U.N.P.I.R.-Filiala Galați, fiind înființată D I.P.U.R.L. Or, motivul invocat este nejustificat, nu are bază legală, deoarece schimbarea formei de exercitare a profesiei a lichidatorului judiciar nu reprezintă un impediment pentru ca debitoarea B S.A. să își îndeplinească obligațiile asumate prin procesul-verbal de adjudecare, prin reprezentantul legal de la momentul notificării – lichidatorul judiciar desemnat la acel moment. Obligația încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică este a debitorului, nu a lichidatorului care a întocmit procesul-verbal de adjudecare.”
Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel reține inițial că stația de pompare 1C se regăsește doar în exemplarul anulat al procesului-verbal de adjudecare, ulterior face trimitere la o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei, care atestă bunul respectiv (și anume factura nr. 010 din 13 decembrie 2012, raportul de evaluare a bunurilor imobile întocmit de H 8, raportul de expertiză în specialitatea topografie, cadastru, geodezie, întocmit de expertul judiciar E, adeverința nr. 620 din 1 martie 2018, emisă de U.A.T. Comuna Vlădești, planul de activitate al fermei piscicole G, înregistrat sub nr. x/2014).
Contrar acestor susțineri, nu se poate reține existența unor considerente contradictorii, la paginile 43-44 ale deciziei recurate fiind prezentat, în mod clar și coerent, raționamentul logico-juridic pentru care instanța de apel a înlăturat critica privind greșita excludere, de către prima instanță, a stației de pompare 1C din obiectul adjudecării, prin raportare la mijloacele de probă administrate.
Astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, că stația de pompare 1C se regăsește doar în exemplarul anulat al procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012, nu și în exemplarul valabil, depus la fila 74 din vol. I al dosarului de fond. Apoi, referitor la susținerea reclamantei că stația de pompare 1C se regăsește în cuprinsul facturii nr. 010 din 3 decembrie 2012 și al raportului de evaluare a bunurilor imobile, instanța de apel a reținut că reclamanta omite faptul că factura respectivă a fost anulată, iar noul exemplar a fost semnat de reclamantă fără obiecțiuni, fiind de acord ca stația de pompare 1C să fie înlăturată. În acest context, instanta de apel a arătat că nu poate face abstracție de această manifestare de voință, ce reflectă acordul reclamantei față de măsurile întreprinse de lichidatorul judiciar la acea dată, și anume anularea exemplarului ce conținea și stația de pompare 1C și emiterea unei noi facturi, care nu mai cuprindea acest bun. În continuare, analizând susținerea reclamantei, potrivit căreia din raportul de expertiză în specialitatea topografie, cadastru, geodezie, întocmit de expertul judiciar E, ar rezulta că s-a adjudecat și stația de pompare 1C, instanța de apel a constatat că expertul judiciar nu a tras o atare concluzie (și nici nu ar fi putut, pentru că îi depășea competențele), ci doar a răspuns la obiectivele expertizei, luând în considerare cele două forme ale procesului-verbal de adjudecare, datate 3 decembrie 2012. În final, referitor la susținerea reclamantei că adjudecarea stației de pompare 1C ar rezulta atât din adeverința nr. 620 din 1 martie 2018, emisă de U.A.T. Comuna Vlădești, cât și din planul de activitate al fermei piscicole G, înregistrat la Ministerul Mediului sub nr. x/13.05.2014, instanța de apel, plecând de la dispozițiile art. 273 C. proc. civ., a reținut că înscrisurile antementionate sunt emise de terți, în baza actului de care partea a înțeles să se folosească, ceea ce nu este în măsură să răstoarne manifestarea de vointă a părților de la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare ce cuprindea și stația de pompare 1C.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au formulat mai multe critici referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material.
Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 14 și ale art. 1170 C. civ., atunci când a reținut că în cauză nu s-a dovedit reaua-credință a lichidatorului B S.A. la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare din 3 decembrie 2012, fără a ține seama de următoarele împrejurări: nu există nicio dispoziție legală care să permită lichidatorului să anuleze un act juridic ce atestă adjudecarea unor bunuri în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei; nu s-a arătat care sunt temeiul și cauza juridică a anulării; nu există nicio explicație logică sau juridică pentru care reclamanta ar fi acceptat renunțarea la un bun, fără a fi diminuat și prețul; s-a ignorat plângerea penală formulată cu privire la cele două documente identice.
Înalta Curte nu poate primi aceste susțineri, întrucât, deși recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 14 și ale art. 1170 C. civ., care guvernează principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile, inclusiv în ce privește negocierea, încheierea și/sau executarea contractului, totuși, prin argumentele dezvoltate, aduce în discuție doar elemente care sunt specifice situației de fapt, făcând referire la mijloacele de probă administrate în cauză, din coroborarea cărora instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit reaua-credință a lichidatorului B S.A. la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare din 2012.
Sub acest aspect, dezlegând critica reclamantei privind reaua-credință a lichidatorului B S.A. nu doar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci și la data anulării procesului-verbal de adjudecare, instanța de apel a reținut că „din probele administrate s-a putut concluziona asupra relei-credințe a lichidatorului la momentul la care a anunțat creditorii că a identificat noi bunuri ce nu au fost vândute în 2012”, însă „nu există la dosar probe din care să rezulte că ar fi existat rea-credință din partea reprezentantului legal al B S.A. la momentul încheierii actelor din 2012”, astfel că „fiind momente diferite în timp, iar bună-credință fiind stabilită în funcție de intenția avută la momentul încheierii actelor juridice, se apreciază că nu se poate reține, în baza acestor probe, faptul că și la nivelul anului 2012 lichidatorul a fost de rea-credință”.
După cum s-a arătat deja, instanța de recurs nu are competența legală de a cenzura situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, în urma coroborării și valorificării mijloacelor de probă administrate, ci doar de a exercita controlul de legalitate, prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Or, pentru a ajunge la concluzia că nu poate reține reaua-credință a lichidatorului B S.A. la momentul anulării procesului-verbal de adjudecare din anul 2012, instanța de apel a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, astfel că, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă aduce în discuție, în realitate, netemeinicia deciziei recurate, chiar dacă face referire, în mod formal, și la prevederile art. 14 și ale art. 1170 C. civ.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că, atunci când a analizat chestiunea înstrăinării stației de pompare 1C, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ.. Această critică de recurs este nefondată, întrucât nu se poate reproșa instanței de apel neaplicarea dispozițiilor art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., din moment ce a constatat că factura nr. 010 din 3 decembrie 2012 a fost anulată și că noul exemplar a fost semnat de reclamantă fără obiecțiuni, fiind de acord ca stația de pompare 1C să fie înlăturată, reținând astfel că această manifestare de voință reflectă acordul reclamantei față de măsurile întreprinse de către lichidatorul judiciar la acea dată.
Recurenta-pârâtă și recurenta-intervenientă au susținut că, din moment ce a reținut că în proces stă o entitate juridică fără patrimoniu propriu, instanța de apel nu putea menține soluția primei instanțe, întrucât hotărârea care ține loc de act autentic are efecte constitutive de drepturi, astfel cum s-a statuat și prin decizia nr. 23 din 3 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată, întrucât, în procesul-verbal de adjudecare încheiat la 3 decembrie 2012, la rubrica „cumpărător”, figurează Întreprinderea Individuală A, astfel că, în contextul în care instanța de apel a calificat acest act ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare (chestiune ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, prin prisma motivelor de casare prevăzute de leg), în mod corect hotărârea care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare a fost pronunțată în favoarea promitentei-cumpărătoare Întreprinderea Individuală A.
A mai susținut recurenta-pârâtă că, în condițiile în care dreptul de creanță izvorât din promisiunea de vânzare-cumpărare nu putea fi afectat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017, este lipsită de relevanță, sub aspectul cauzei ilicite, întreaga expunere a instanței de apel privitoare la cunoașterea, de către ambele părți contractante, a faptului că tranzacționează asupra unor bunuri care fuseseră promise anterior reclamantei.
Înalta Curte constată că și această critică are caracter nefondat, întrucât, chiar dacă promitentul-cumpărător nu are un drept real asupra bunurilor promise a-i fi vândute, acesta poate solicita executarea silită a obligației de a încheia contractul de vânzare (obligație de a face), în cazul refuzului nejustificat al promitentului-vânzător, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. În contextul în care, prin cererile de chemare în judecată conexate, s-a solicitat, pe de o parte, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a bunurilor adjudecate prin procesul-verbal încheiat la 3 decembrie 2012, iar, pe de altă parte, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467 din 29 martie 2017, cu consecința rectificării mențiunilor din cartea funciară referitoare la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtei C S.R.L., în mod corect instanța de apel a analizat susținerile privind cauza contractului de vânzare-cumpărare, reținând, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, că s-a dovedit caracterul ilicit al acesteia, în sensul dispozițiilor art. 1236 alin. (2) C. civ.
Din această ultimă perspectivă, nu poate fi primită nici critica, potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat prezumția caracterului licit al cauzei actului juridic. Contrar susținerilor recurentei-pârâte și recurentei-interveniente, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 1239 alin. (2) C. civ., conform cărora „existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”, ci a constatat că, prin mijloacele de probă administrate, această prezumție legală relativă (iuris tantum) a fost răsturnată în cauză, rezultând că scopul urmărit de ambele părți contractante a fost acela de a aduce atingere drepturilor pe care reclamanta le avea cu privire la bunurile imobile ce au făcut obiectul adjudecării din anul 2012. În raport cu situația de fapt ce a fost stabilită în mod definitiv de către instanțele de fond, în urma probatoriului administrat, nu poate fi primită susținerea recurentei-interveniente, în sensul că scopul urmărit de către părțile contractante a fost de a obține dreptul de proprietate, respectiv de a primi prețul.
Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurente, precum și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală A, de pârâta B S.A., prin lichidator D I.P.U.R.L., și de intervenienta C S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 109/A din 12 iunie 2023 a Curții de Apel Galați-Secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.