Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în data de 29 septembrie 2020, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, a solicitat recunoaşterea sentinţei pronunţate în data de 16.12.2014 în dosarul nr. x-12-12 al Judecătoriei Krayot şi a sentinţei modificate pronunţate în data de 12.04.2015 în dosarul nr. x-12-12 a Judecătoriei Krayot, cu cheltuieli de judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 295 din 2 martie 2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sentinţei pronunţate la data de 16.12.2014 în dosarul nr. x-12-12 (A contra B) de Judecătoria Krayot şi a efectelor sentinţei modificate pronunţate la data de 12.04.2015 în dosarul nr. x-12-12 (A contra B) de Judecătoria Krayot.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 1099A din 7 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B, împotriva sentinţei civile nr. 295 din 2 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, ca nefondat. A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 7469,69 lei, reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli cu traducerea actelor.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, arătând că prin respingerea apelului, instanţa de apel a prezentat o altă situaţie de fapt decât cea rezultată din cererea introductivă şi probele administrate, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea recursului, a arătat că reclamantul a solicitat recunoaşterea a două hotărâri judecătoreşti (sentinţa din 16.12.2014 a Judecătoriei Krayot şi sentinţa din 12.04.2015 a aceleiaşi instanţe), iar prin admiterea acţiunii au fost încălcate dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât nu a existat decât o singură hotărâre judecătorească împotriva recurentei, respectiv cea din 16.12.2014, cealaltă fiind o îndreptare de eroare materială a hotărârii din 16.12.2014.
Admiterea cererii, aşa cum a fost formulată, duce, în opinia recurentei, către situaţia în care ambele hotărâri judecătoreşti sunt recunoscute, ambele putând fi puse în executare pe teritoriul României, ceea ce este complet nelegal.
Dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. lasă la aprecierea instanţei de judecată intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi gravitatea efectului astfel produs, astfel că instanţa ar fi trebuit să considere că prejudiciul produs recurentei este unul important, iar în faza de executare ar putea fi obligată la plata dublului sumei datorate.
Prin urmare, recurenta a susţinut că atât prima instanţă, cât şi cea de apel, au omis petitul cererii de chemare în judecată şi nu au aplicat motivul de refuz întemeiat pe dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că nu a fost citată pentru termenul din 16.12.2014 când au avut loc dezbaterile, nu i-a fost comunicată sentinţa pronunţată la aceeaşi dată de către Judecătoria Krayot, nefiind îndeplinită condiţia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti prevăzută la art. 1096 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Instanţa de apel a prezentat o situaţie de fapt nereală, incorectă, eliminând în mod nelegal aplicarea dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. raportat la neîndeplinirea condiţiei recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti prevăzută la art. 1096 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. Din înscrisul ataşat recursului, respectiv un extras de pe portalul de justiţie al Statului Israel, în traducere autorizată, reiese că avocatul recurentei a renunţat la mandat între termenul din 20.11.2013 şi 15.06.2014, timp în care au mai fost două termene de judecată.
Astfel, instanţa de apel, asemenea primei instanţe, nu a cercetat împrejurarea îndeplinirii efective a procedurii de citare şi nici împrejurarea comunicării efective a sentinţelor a căror recunoaştere se solicită, cercetare care era obligatorie pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege pentru recunoaşterea şi pentru respectarea dreptului la apărare al recurentei.
În continuare, recurenta a prezentat aspecte de procedură cu privire la citarea prevăzută în dreptul israelian, susţinând că era necesar ca instanţa de apel să solicite un probatoriu cu privire la aspectul citării, făcând referire la jurisprudenţa CEDO.
În concluzie, recurenta a susţinut că nu a fost citată pentru termenul din 16.12.2014 când au avut loc dezbaterile şi nu i-a fost comunicată sentinţa pronunţată la aceeaşi dată de Judecătoria Krayot, nefiind îndeplinită condiţia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 1096 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 4 aprilie 2024, intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat, a cărei analiză este prioritară, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Preliminar, în raport cu criticile reiterate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentinţa tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost validat (fie şi în parte, de către instanţa de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac şi cu o ignorare a principiului unicităţii căii de atac.
Aşadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentinţa primei instanţe, ci de hotărârea pronunţată chiar în urma cercetării legalităţii şi temeiniciei acestui prim act jurisdicţional pronunţat în cauză, astfel încât, în continuare, vor face obiect de analiză doar acele susţineri care antamează dezlegările date de către instanţa de prim control judiciar.
Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanţei de apel, se constată că acestea nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel în păstrarea hotărârii primei instanţe şi care să poată fi examinate în prezenta cale de atac.
Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.
În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.
Aceasta, întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.
Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situaţia în care instanţa a aplicat greşit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit, recurenta-pârâtă nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în acest motiv sau în celelalte motive de casare prevăzute de lege.
În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini şi în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează pe susţineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel, recurenta-pârâtă urmărind, în esenţă, doar reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de către instanţele de fond.
Printr-o primă critică, recurenta a invocat că „atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au omis petitul cererii de chemare în judecată şi nu au aplicat speţei de faţă motivul de refuz evident întemeiat pe dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.”
În acest sens, sub un prim aspect, se observă că, deşi recurenta-pârâtă s-a referit la prevederile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., aceste susţineri nu antamează aspecte de legalitate, ci doar chestiuni de temeinicie, din moment ce susţine că alta este realitatea juridică raportat la cererea introductivă şi la probele administrate.
Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenței şi pertinenţei acestora.
Sub un alt aspect, fără a fi în măsură să atragă controlul judiciar de legalitate al instanţei de recurs, critica apare inclusiv ca fiind formulată omisso medio, nefiind dedusă judecăţii în calea de atac a apelului, aspect care, suplimentar celor arătate, este de natură a împiedica, la rândul său, deducerea acesteia, spre analiză, în prezenta fază procesuală.
Astfel, în faţa instanţei de apel, pârâta a invocat nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., arătând că hotărârile a căror recunoaștere se solicită au fost pronunțate în lipsa sa, fiind partea care a pierdut procesul, iar instanța avea îndatorirea de a cerceta dacă au fost înmânate în timp util atât citaţia pentru termenul la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, cât şi actul prin care a fost sesizată instanţa cu litigiul respectiv şi dacă i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Raportat la cele criticate în apel, instanţa de prim control judiciar a reținut că motivele de refuz a recunoașterii hotărârilor străine sunt prevăzute la art. 1097 C. proc. civ., unul dintre acestea fiind încălcarea dreptului la apărare [alin. (1) lit. f)], instanţa de apel analizând în cuprinsul deciziei recurate condiţiile prevăzute de acest text legal [art. 1097 alin. (1) lit. f)] raportat la art. 1096 din cod.
Aşadar, în faţa instanţei de apel pârâta nu a formulat o critică cu privire la motivul de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., ci doar cu privire la cel reglementat la lit. f) a aceluiaşi articol, sens în care nu se poate critica direct în recurs neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a eliminat în mod nelegal aplicarea dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. raportat la neîndeplinirea condiţiei recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 1096 alin. (2) şi (3) din cod.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta a prezentat aspecte cu privire la derularea litigiului desfăşurat în Israel, depunând ataşat cererii de recurs, un extras de pe portalul de justiţie din Israel, din care reiese că avocatul său a renunţat la mandat între termenul din 20.11.2013 şi cel din 15.06.2014.
În aceeaşi măsură, nici aceste susţineri referitoare la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., nu sunt apte a declanşa controlul de legalitate al instanţei de recurs, din moment ce, şi în cazul acestora lipseşte o argumentaţie juridică propriu-zisă, care să tindă la infirmarea considerentelor instanţei de apel, care a apreciat caracterul nefondat al susţinerilor vizând necitarea pârâtei la dezbaterea fondului şi caracterul inechitabil al procedurii în faţa instanţei străine, critici formulate din perspectiva dispoziţiilor legale anterior indicate.
Curtea de apel a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. şi la aspectele de fapt privind renunţarea la mandat depusă de avocatul pârâtei în 08.04.2015, la citaţia trimisă acesteia pentru termenul din 16.12.2014 şi înştiinţarea sa cu privire la termenul de judecată şi din partea avocatului care a renunţat la mandat, că toate aceste garanţii procesuale care dau conţinut dreptului la apărare au fost respectate în procedura desfăşurată în faţa autorităţilor judiciare din Israel, iar sentinţa rectificată din 12.04.2015 a fost pronunţată în urma constatării unei erori materiale, în lipsa părţilor, fără a avea loc dezbateri.
Inclusiv aspectele indicate în continuare, la paginile 5-8 din memoriul de recurs cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, constituie doar aspecte generale sau relative la situaţia de fapt a litigiului, care nu permit verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Astfel, fără a opune susţineri propriu-zise reţinerilor instanţei de apel (prin care s-a stabilit garantarea dreptului la apărare al pârâtei în cadrul procedurii desfăşurate în Israel), recurenta-pârâtă s-a limitat doar la a reafirma că nu a fost citată şi că nu i s-au comunicat sentinţele a căror recunoaştere se solicită, considerând că simplul fapt al cunoaşterii existenţei dosarului nu substituie îndeplinirea procedurii de citare.
În consonanţă cu cele reţinute anterior, se observă că, şi de această dată, recurenta a omis să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că neprezentarea pârâtei la şedinţă, chiar şi din motivul invocat de aceasta, şi anume părăsirea teritoriului statului Israel la 27.07.2014, aşa cum se pretinde, nu este decât consecinţa manierei în care pârâta a înţeles să îşi exercite drepturile procesuale, în sensul de a nu formula apărări şi de a nu se prezenta la proces, în condiţiile în care poziţia procesuală a acesteia a fost de a recunoaşte primirea sumelor de bani ce fac obiectul cererii, fapt consemnat în cuprinsul hotărârii, fiind evident că pârâta avea cunoştinţă despre litigiu şi a avut posibilitatea de a formula apărări.
Prin urmare, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurentă [cu privire la aplicarea art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.] nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.
Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei şi oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în faţa curţii de apel presupun un control de temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv de legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate.
Reiterând, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor aspecte, care şi-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, prin care s-a stabilit lipsa lor de relevanţă juridică în speţă (şi pe care partea a înţeles, în mod neconform, să le reia în prezenta cale de atac), nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.
Aşadar, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 1099A din 07 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În raport cu soluţia pronunţată în cauză şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant A şi va obliga recurenta-pârâtă să îi plătească suma de 8873,83 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporţională cu activitatea desfăşurată de avocat şi cu complexitatea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 1099A din 07 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A a sumei de 8873,83 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.