Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a V-a civilă, la 23 august 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 823.594 lei actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan de 1032 mp situat în Brăila, b-dul (...), județul Brăila şi valoarea de 914.499 lei reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 898/2008.
2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1026 din 17 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti –Secţia a V-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca prescrisă.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel
Prin decizia civilă nr. 1945 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Statul Român și Ministerul Finanțelor, împotriva sentinţei civile nr. 1026 din 17 iunie 2022 a Tribunalului București- Secţia a V-a civilă; a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1945A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269 - art. 271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-art. 270 ind. 1 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.
A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.
Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator A/evaluator S.C. B S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.
Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.
Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - art. 271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi al încălcării art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv raportul de evaluare nr. 898/12.03.2008 întocmit de către expert evaluator C S.R.L., raportul de verificare a raportului de evaluare; raportul de evaluare întocmit de către S.C. B S.R.L. la data de 17.08.2020, titlurile de conversie și de plată emise de pârâta ANRP, decizia nr. 6417/30.06.2009 emisă în dosarul ANRP nr. x/CC, corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/CC şi la cuantumul sumei de recuperat, şi anume 823.594 lei, reprezentând diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.
Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, nu poate fi reținută interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și ANRP, întrucât între aceștia există un raport contractual, un contract de prestări servicii.
În concluzie, susținerea instanței de apel conform căreia reclamanții nu au dovedit prejudiciul invocat nu este fundamentată din moment ce pârâta, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul din prezenta cauză și a solicitat recuperarea acestuia de la reclamanți și, din moment ce există prejudiciu, există și faptă ilicită.
5. Apărările formulate în cauză:
În 26 iulie 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurenţii nu au motivat cererea de recurs.
Totodată, intimata a susţinut că reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. y/3/2021).
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., precum şi a art. 269 - art. 271 din acelaşi act normativ, recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că înscrisurile administrate de către acesta emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 C. proc. civ.
Criticile supuse analizei sunt nefondate.
Potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.
Prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
Altfel spus, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile şi apărările formulate.
Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.
De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).
Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţate, câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor aşa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecăţii apelului.
Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 823.594 lei şi a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, reţinând, în esenţă, că Statul, acţionând prin Curtea de Conturi, ca organ abilitat să exercite în numele său controlul activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a cunoscut producerea pagubei prin supraevaluarea imobilului ce face obiectul prezentei cauzei şi pe cel care răspunde de ea de la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 6417/30.06.2009.
Criticile deduse judecăţii apelului au vizat aspecte ce ţin de interpretarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte momentul la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi cei responsabili de producerea acesteia, circumscris datei emiterii deciziei de despăgubire.
În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit din acelaşi act normativ, instanţa de apel a apreciat că norma legală care reglementează momentul de la care curge termenul de prescripţie nu trebuie interpretată extensiv sau că la interpretarea acesteia prezintă relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului în condiţiile în care Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica şi a stabili existenţa prejudiciului, iar plata propriu-zisă a sumelor din decizia emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu presupune că plătitorul cunoştea sau că ar fi trebuit să cunoască existenţa supraevaluării, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.
Totodată, a reţinut că până la momentul stabilirii existenţei supraevaluării, în urma reevaluării imobilului, adusă la cunoștința Ministerului Finanțelor, prin adresa nr. 168GB/19.01.2021, nu se putea considera de către Stat sau reprezentantul acestuia că a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât decizia Curţii de Conturi a fost atacată în instanţă de persoana juridică ce a făcut obiectul controlului, iar sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, chiar executorie, nu stabileşte existenţa prejudiciului, nici câtimea acestuia, astfel că nu poate constitui momentul obiectiv de la care Statul ar fi putut cunoaşte aceste aspecte.
În consecinţă, apreciind că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, ţinând cont că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului cel mai devreme în data de 19.01.2021, instanţa de apel a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a procedat la rejudecarea fondului raportului juridic ce a presupus verificarea întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi expertul care a efectuat expertiza în anul 2009).
În acest sens, a reţinut existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii concretizate în întocmirea în anul 2011 de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare şi avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului de evaluare care nu respectă standardele internaţionale de evaluare, aceştia din urmă în calitate de prepuşi ai pârâtei.
Cu privire la raportul între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi expertul, care a efectuat expertiza în anul 2009, a apreciat că acesta a fost de natură contractuală, expertul prestând un serviciu, adică efectuând raportul de expertiză contra unui preţ, neexistând bază legală pentru a reţine existența unui raport de prepușenie între ANRP și expert sau pentru a valida aserţiunea reclamantului în sensul că pârâta ANRP răspunde pentru fapta proprie a expertului.
Însă, a apreciat că sunt raporturi juridice de tipul comitent-prepus între pârâta ANRP și consilierii din cadrul ANRP cu atribuţii în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză.
Procedând la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a conchis că metoda comparației directe, permisă de standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod greşit, în lipsa unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor imobile similare se putea apela la oferte de vânzare, iar utilizarea comparabilelor reprezentate de oferte de vânzare fără accesarea bazelor de date care cuprindeau vânzări efective contravine dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedeşte prejudiciul, respingând, astfel, acţiunea, ca neîntemeiată.
Aşadar, în fundamentarea soluţiei, instanţa de apel a procedat la analiza valenţei probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamant, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operaţiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante şi valorii fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulţumit de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenţii pe care a formulat-o împotriva intimatei-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate şi puterea lor doveditoare acţiunea formulată a fost în mod eronat respinsă.
Or, modul de apreciere a probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţei devolutive, reprezentând aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii atacate şi excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 1241 C. civ., însă în expunerea de motive a valorificat aceleaşi critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului de către instanţa de apel.
Înalta Curte subliniază că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să nu se poată determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată ori ca instanţa să recurgă la textele de lege aplicabile speţei, dar fie să le încalce, în spiritul sau litera lor, fie să le aplice greşit (de ex: instanţa aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, aplică o normă care nu este incidentă în speţă, dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt).
În toate situaţiile, însă, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material se verifică prin raportare la situaţia de fapt pe deplin stabilită de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în etapa procesuală a recursului, având în vedere caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care se exercită doar pentru motive de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 6 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. y/3/2021, a fost invocată aceeaşi problematică precum cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză. Totodată, nici nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică (cele două litigii având ca premisă circumstanţe factuale diferite), pentru a se aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, motiv pentru care invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1945 A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1945 A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în ședință publică astăzi, 06 noiembrie 2024.