Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
La 14 mai 2024, a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă, recursul formulat de A, împotriva deciziei nr. 499A din 31 martie 2023 și a încheierilor din 14 martie 2023 și 28 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/3/2019.
Prin cererea transmisă prin poștă la 29 aprilie 2024, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.
2. Încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin încheierea din 8 octombrie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/3/2019/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., formulată de către petentul A.
3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 8 octombrie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/3/2019/a1 a declarat recurs petentul A, la data de 10 octombrie 2024, arătând că va formula motivele de recurs după comunicarea hotărârii atacate.
Prin memoriul de recurs depus la dosar în 4 noiembrie 2024, recurentul arată că hotărârea atacată încalcă normele de drept material şi procedural în materie.
Susţine recurentul că a invocat excepţia de neconstituţionalitate în considerarea faptului că modalitatea de redactare a articolului încalcă dreptul la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil, în condiţiile în care hotărârea recurată a fost motivată şi redactată la peste un an de la pronunţarea minutei şi de un complet incomplet prin decesul titularului desemnat să redacteze hotărârea. Criticile formulate în dosarul de fond vizează nelegala motivare şi redactarea hotărârii şi, sub acest aspect, a apreciat că prevederile art. 426 alin. (5) sunt neconstituţionale, cu impact asupra legalităţii soluţionării cauzei recurate.
Recurentul învederează că instanţa a recunoscut faptul că excepţia invocată poate avea înrâurire asupra modului de soluţionare a cererii de recurs, însă adaugă la lege şi analizează măsura în care o soluţie de neconstituţionalitate ar avea efect asupra soluţiei cauzei şi concluzionează că soluţia poate fi pronunţată în cauză şi în absenţa unei astfel de critici, nu că un astfel de efect nu ar exista.
Or, legiuitorul nu a condiţionat admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României de măsura în care aceasta ar duce la admiterea cererii, ci de existenţa sau inexistenţa unui efect în cauză.
Recurentul arată că textul de lege invocat are aptitudinea de a produce efecte juridice în cauză, având legătură cu soluţia ce ar putea fi pronunţată, iar instanţa de fond nu stabileşte inexistenţa unui efect real al unei eventuale neconstituționalități a articolului criticat ci se rezumă la a susţine că o soluţie poate fi pronunţată şi în absenţa unei astfel de critici.
Făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1323/2024, recurentul învederează că instanţa de fond face vorbire despre sancţiunea aplicabilă specifică încălcării art. 426 alin. (5) C. proc. civ. ce urmează a fi supusă în recurs, însă tocmai faptul că legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune face ca acest articol să fie necesar a fi supus controlului de constituţionalitate prin prisma criticilor formulate şi restabilirii stării de legalitate, cu efect real în soluţionarea cauzei.
4. Apărările formulate în cauză
În cauză nu a fost formulată întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prealabil, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă, având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte subliniază că soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea cerinţelor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.
În cauză, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat, prin decizia recurată, că prevederile legale, pretins a fi afectate de vicii de neconstituţionalitate, nu îndeplinesc condiția legăturii cu soluționarea cauzei.
Recurentul pretinde că din motivarea hotărârii recurate reiese că instanţa ,,adaugă la lege”, sens în care arată că legiuitorul nu a condiţionat admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale de măsura în care soluţia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ar avea efect asupra soluţiei ce va fi pronunţată în cauză. Susţine recurentul că „legătura cu soluţionarea cauzei” priveşte incidenţa în litigiu a acestor dispoziţii legale, având aptitudinea de a genera efecte juridice.
Criticile sunt nefondate.
În analiza sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să-şi exercite rolul de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Câtă vreme, criticile recurentului din dosarul nr. x/3/2019 privind redactarea hotărârii de către o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, precum şi cele referitoare la semnarea hotărârii, nu se raportează la dispoziţiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. (ci la prevederile art. 426 alin. 1 şi alin. 4 C. proc. civ.), se reţine că petentul nu justifică îndeplinirea condiţiei legăturii cu soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte, prin motivele de recurs deduse judecăţii în dosarul nr. x/3/2019, partea reclamă redactarea hotărârii instanţei de apel la mai mult de un an de la data pronunţării soluţiei –decizia fiind redactată la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.-, însă omite a argumenta legătura excepţiei invocate cu cauza raportat la interesul actual şi specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
Or, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Prin urmare, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.
Or, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu are legătură cu soluţionarea cauzei în etapa recursului întrucât o ipotetică admitere a excepţiei de către instanţa constituţională nu ar fi schimbat în niciun fel situaţia juridică a părţii în proces.
Aceasta întrucât, la momentul formulării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea nr. 499A din 31 martie 2023 era redactată, astfel că demersul părţii rămâne fără o finalitate practică din punct de vedere juridic.
Drept urmare, nefiind întrunită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, constând în existenţa unei legături cu soluționarea cauzei a dispozițiilor legale pretins neconstituționale, Înalta Curte reține legalitatea deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 8 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/3/2019/a1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 8 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/3/2019/a1.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.