Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă la data de 31.08.2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 3.600.396 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 3.904.000 lei reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 19513/R/03.05.2010 şi valoarea de 303.604 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 18000 mp. situat în Vaslui, str. (...), jud. Vaslui, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 618/21.04.2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 1437A/13.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru judecarea procesului pe fond, fixând termen la data de 15.12.2022.
Prin decizia nr. 1943 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
În ceea ce priveşte criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 269 - 271 C. proc. civ., iar privitor la criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1241 C. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurentul a menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269 - 270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă.
A arătat că, noţiunea de „probă” are mai multe accepțiuni, în speţă relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispoziţiile art. 1170 C. civ. din 1864, potrivit cărora „dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ”.
Susţine că, prin „înscris” se înţelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.
Invocă şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit.
De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - funcţionari ai intimatei-pârâte.
Susţine că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.
De asemenea, şi în raport de dispoziţiile art. 1171 C. civ. din 1864 (art. 1241 C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.
Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.
Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.
Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.
Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator A, respectiv de expertul evaluator B S.R.L. şi transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.
Mai mult decât atât, susţine că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de B S.R.L. şi care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.
Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.
Atât timp cât nu a procedat astfel, invocă faptul că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - 271 C. proc. civ. şi art. 1241 C. civ.
Mai mult, atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei - în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora- rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.
Susţine, totodată, că, în cadrul probei cu înscrisuri a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. 19513/R/03.05.2010 întocmit de către Cabinet Evaluator C P.F.A.; raportul de verificare nr. 12283/3/13 a raportului de evaluare nr. 19513/03.05.2010; raportul de evaluare întocmit de către S.C. B S.R.L.- la data de 10.12.2019; Titlul de conversie - Decizia nr. 1731/20.09.2010; Titlul de conversie - Decizia nr. 1815/23.09.2010; Decizia nr. 12238/FF/18.05.2010, emisă în dosarul ANRP nr. x/FFCC/2008; corespondenţa prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/FF/CC/2008 şi la cuantumul sumei de recuperat: 3.600.396 lei - diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.
Învederează recurentul că este eronată interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert şi ANRP întrucât între aceştia există un raport contractual.
Aceasta întrucât selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi Asociaţia D s-a efectuat de către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006, sens în care recurentul face trimitere şi la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ.
Susţine recurentul că, deşi între ANRP şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de ANRP, totuşi, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor şi evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuos efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.
Recurentul pretinde că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia reclamantul nu ar fi dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăţilor, există fapta ilicită cauzatoare a acestuia.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. y/3/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. .
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantului, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.
Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate.
În speţă, se constată că recursul, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi subsumate textelor legale menţionate.
Se observă, deci, că forma de motivare a recursului, adoptată de reclamant, constă, practic, în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate.
Astfel, deşi recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanţa de apel atât a dispoziţiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor de drept material art. 1241 C. civ., se constată că această critică este una formală.
Prioritar, se impune menţiunea că dispoziţiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.
Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant urmăreşte doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.
Astfel, deşi se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoaşterii valenţei juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuţie.
Or, aspectele ce ţin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.
Nici critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilităţii, recurentul înţelege să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaţionale de evaluare. Instanţa de apel a concluzionat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedeşte prejudiciul, sens în care a reţinut că „nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerinţele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare”.
Cum a fost arătat şi în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamantul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.
Deopotrivă, lipsite de aptitudinea concretă de a învesti legal instanţa de recurs sunt şi argumentele recurentului privind considerentele instanţei de apel referitoare la inexistenţa unui raport de prepușenie între ANRP şi expert. Astfel, deşi admite existenţa unui raport contractual dintre ANRP şi expertul evaluator, recurentul se rezumă la a pretinde infirmarea raţionamentului curţii de apel, fără a indica norma de drept care să susţină propria apărare.
Simpla invocare a prevederilor art. 1000 C. civ. şi H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 nu plasează argumentele sub incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în contextul în care recurentul nu se raportează la considerentele hotărârii recurate şi nu le combate prin expunerea unui raţionament juridic contrar.
De asemenea, în aceeaşi modalitate lacunară, ce nu conturează un element de nelegalitate a hotărârii atacate, cu referire la dovedirea prejudiciului, recurentul a arătat că intimata ,,în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia”, sens în care a susţinut că, fiind recunoscut şi cuantificat prejudiciul de ANRP, “există şi fapta ilicită cauzatoare a acestuia” fără a demonstra, însă, maniera în care aceste susţineri se grefează pe judecata realizată cu prilejul judecării cauzei în apel.
Drept urmare, nefiind susţinute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noţiuni, controlul de legalitate specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1943 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.