Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanții A, B, C, D, E, F au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței să dispună: (i) obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate de către reclamanți conform art. 13 alin. (4) din Legea nr.213/2015; (ii) stabilirea unui termen de 10 de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere; (iii) aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 110 din 26 ianuarie 2023, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii formulate în contencios administrativ, invocată din oficiu; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, în contradictoriu cu pârâții Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A, B, C, D, E, F, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admitererea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că instanța fondului, în pronunțarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, a aplicat greșit normele de drept material, făcând trimitere la art. 13 din Legea nr. 213/2015, ce are în vedere o decizie deja emisă de FGA și care se contestă în fața instanțelor civile și nu o situație în care Fondul de Garantare a Asociaților refuză nejustificat să emită o decizie.
Astfel, potrivit dispozițiilor mai sus arătate, în situația în care, urmare a unei cereri de despăgubire, Fondul de Garantare al Asiguraților emite o Decizie de respingere a sumelor pretinse, aceasta se poate ataca în termen de 30 de zile la instanța civilă de la sediul Fondului.
Însă, recurenții nu se află în această situație, tocmai pentru că FGA nu a înțeles să emită o Decizie pe care să o poată contesta în fața instanței civile, motiv pentru care în temeiul Legii nr. 554/2004 a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal să oblige FGA să emită o decizie, fie ea și de respingere, pe care ulterior să o poată contesta în fața instanțelor civile.
Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, apreciind în mod greșit faptul că reclamanții ar fi formulat o cerere în pretenții în considerarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, deși au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui decizii - un răspuns la cererea de despăgubire, fie el chiar și de respingere, invocând în acest sens dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Rezultă, așadar, faptul că judecătorul fondului a făcut în mod greșit aplicarea art. 13 din Legea nr. 213/2015, confundând obiectul cereri de chemare în judecată și apreciind în mod greșit că ar fi o veritabilă acțiune în pretenții și nu o cerere de obligare a Fondului de Garantare să răspundă la solicitarea reclamanților și să emită o decizie, fie ea și de respingere.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cauza de față este relevantă Legea nr.213/2015 în forma acesteia în vigoare la 31.08.2022, data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, dată la care disp. art. 13 alin. (5) din acest act normativ stabileau că revine instanțelor civile competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor FGA.
Astfel, consideră că în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității invocată de instanță prin raportare la dispozițiile Legii nr.213/2015, modificată prin OUG 102/2021.
De asemenea, raportat la faptul că reclamanții și-au fundamentat cauza juridică a acțiunii exercitate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, în soluționarea cererii de chemare în judecată nu se putea face abstracție de acest aspect pentru a dispune o declinare a competentei de judecată către instanța civilă, întrucât ar fi avut efectul încălcării principiului disponibilității specific procesului civil.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie cererea formulată reclamanții A, B, C, D, E și F, prin care au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de plată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, coroborate cu prevederile din Legea nr. 213/2015.
Litigiul a fost inițiat la 31.08.2022, ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr.213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și pentru modificarea altor acte normative.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 102/2021,
„(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123 comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3) (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare; (51) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”
Ipoteza reglementată de dispozițiile legale citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.
Însă, în cauza dedusă judecății, reclamanții invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.
Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu răspunde cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ. Natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.
Potrivit Notei de fundamentare a OUG nr. 102/2021, legiuitorul a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere „modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de Codul de procedură civilă (…)”.
Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.
Competența materială a instanței de contencios administrativ nu poate fi reținută prin raportare la definiția actului administrativ cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr.554/2004, conform căreia act administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Se observă că legiuitorul a intenționat să atribuie instanțelor civile competența materială de soluționare a cererilor referitoare la plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în considerarea naturii raportului juridic creat, ce este unul civil.
Pe cale de consecință, pentru rațiuni de analogie, inclusiv cererile formulate în obligarea FGA la soluționarea cererilor privind despăgubirile pretinse trebuie adresate tot acestor instanțe, în considerarea raporturilor juridice de ordine privată ce se impun a fi analizate.
Din perspectivă teleologică, dar și logică scopul OUG nr. 102/2021 a fost de a modifica în mod efectiv competența materială de judecată a proceselor vizând activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților, prin atribuirea sa în favoarea altei categorii de instanțe judecătorești, anume cele civile de drept comun, în raport de esența chestiunilor litigioase vizând drepturi subiective civile.
În acest sens, Înalta Curte reține prin analogie soluțiile și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite din deciziile nr. 9/2006 și nr. 20/2007 pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii. Astfel, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 213/2015 urmărește dobândirea unui drept subiectiv civil patrimonial, anume despăgubirile litigioase, iar actele aflate sub incidența acestei legi se atacă la instanța de drept comun, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.
De asemenea, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că, întrucât reclamanții și-au fundamentat în mod esențial cauza juridică a acțiunii pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, în soluționarea cererii de chemare în judecată nu se putea face abstracție de acest aspect pentru a dispune o declinare a competenței de judecată către instanța civilă, întrucât ar fi avut efectul încălcării principiului disponibilității specific procesului civil prin interferarea instanței judecătorești în acțiunea formulată și înlăturarea temeiului său esențial de drept.
Pentru considerentele expuse, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanții A, B, C, D, E și F, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanții A, B, C, D, E și F împotriva Sentinței civile nr. 110 din 26 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.