Omisiunea părţii de a ataca cu apel soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Imposibilitatea repunerii în discuţie, direct prin motivele de recurs, a chestiunii calităţii procesuale pasive
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: excepţia lipsei calităţii procesual pasive
- motiv de ordine publică
C.proc.civ., art. 488 - 489
În condiţiile în care doar partea reclamantă a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, prin care acţiunea fusese respinsă, partea pârâtă, omiţând a formula un apel incident care să vizeze soluţia pronunţată pe aspectul calităţii sale procesuale pasive, nu poate, chiar dacă ar fi vorba de un motiv de ordine publică, să repună în discuţie această excepţie direct în recurs. Aceasta întrucât, dacă în privinţa hotărârii primei instanţe partea pârâtă nu avea interesul de a promova calea de atac, justifica, însă, acest interes în privinţa încheierii prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, mai ales în situaţia în care calea de atac principală a fost declarată de partea adversă.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2025
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 14.03.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar, C. S.A şi Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanţei să constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, iar în urma comparării titlului său de proprietate cu acela al pârâtei B., să fie obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, apartament alcătuit din: 2 camere, bucătărie, oficiu, baie, oficiu, cămară, vestibul, culoar, WC şi hol cu o suprafaţă utilă 55,43 mp, reprezentând o cota indiviză de 13,20 % din imobil, părţile comune din imobil şi suprafaţa de sub construcţie astfel cum este descris în contractul de vânzare cumpărare nr. 219/23.12.1996 prin care pârâta B. l-a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin C. S.A.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri băneşti pentru imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 9315 din 04.10.2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă la data de 15.10.2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar, S.C. C. S.A şi Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanţei să constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, precum şi, în urma comparării titlului său de proprietate cu acela al pârâtei B., să fie obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament alcătuit din: 2 camere, bucătărie, oficiu, baie, oficiu, cămară, vestibul, culoar, WC şi hol cu o suprafaţa utila 55,43 mp, reprezentând o cota indiviză de 13,20 % din imobil, părţile comune din imobil şi suprafaţa de sub construcţie astfel cum este descris in contractul de vânzare cumpărare nr. 219/23.12.1996 prin care pârâta B. l-a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin C. S.A.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri băneşti pentru imobil.
La data de 22.02.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei D. S.A., arătând că din eroare a chemat în judecată pe pârâta C. S.A.
Prin încheierea de şedinţă din 25.05.2021, a fost admisă excepţia de litispendenţă, constatându-se că între dosarului nr. x/3/2020 şi nr. x/300/2019*, există tripla identitate de cauză, părţi şi obiect, iar în privința cererii formulate în dosarul nr. x/3/2020 în contradictoriu cu C. S.A. s-a admis excepţia conexităţii.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1091 din 24.06.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții D. S.A., B., Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar şi Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu de avocat; ajutorul public judiciar acordat reclamantei sub forma scutirii de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.427.17 lei, conform încheierii din 12.11.2020, a rămas în sarcina statului.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1421A din 02.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1091/2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 335.482 lei reprezentând contravaloarea apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti; a obligat reclamanta să restituie ajutorul public judiciar în cuantum de 6.427,17 lei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs principal recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin DGRFP Bucureşti iar recurenta-reclamantă A. a declarat recurs incident, calificat de Înalta Curte ca fiind un recurs provocat.
4.1. Recursul principal declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin DGRFP Bucureşti.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei civile nr. 1091/2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, recurentul pârât a invocat motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., susţinând că decizia recurată conţine o serie de confuzii şi neînțelegeri a situaţiei de drept din speţă, cu privire la cadrul procesual, la admisibilitatea cererii, la valoarea probatorie a actelor invocate de părţi şi la modul de soluţionare a fondului acţiunii.
Recurentul pârât a considerat că instanţa de apel, în rejudecarea fondului cauzei, a ignorat normele de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor. Reclamanta nu a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al statului, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel ci a invocat prevederile Legii nr. 10/2001, la modul general, fără a indica vreun articol concret, susţinând că, potrivit acestui act normativ, Ministerul Finanţelor ar avea calitate procesuală pasivă "în privinţa despăgubirilor pe Legea nr. 112/1995".
Or, textele de lege la care se refera reclamanta, sunt cele cuprinse în art. 50 alin. 3, respectiv în art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Reclamanta nu se află însă în niciuna dintre situaţiile prevăzute de lege, deoarece nu este un fost chiriaş care a cumpărat imobilul în care locuia şi se află în pericol să fie evins ci, dimpotrivă, se afla în poziţia fostului proprietar care urmăreşte să redobândească atributele dreptului de proprietate asupra imobilului.
Recurentul pârât a considerat că reclamanta se afla în eroare cu privire la temeiul de drept al petitului subsidiar din cererea de chemare în judecată respectiv temeiul solicitării de obligare a Ministerului Finanţelor la plata de despăgubiri pentru imobilul în cauză însă instanţa de apel nu ar fi trebuit să persiste în aceeaşi - eroare ci, dimpotrivă, în virtutea rolului activ, avea obligaţia ca, înainte de a soluţiona fondul cauzei, să lămurească problemele legate de cadrul procesual al acesteia.
Recurentul pârât a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este una de ordine publică, putând fi, prin urmare, invocată în toate fazele procesuale, inclusiv în recurs şi inclusiv din oficiu.
Recurentul pârât a arătat că instanţa de apel se referă în repetate rânduri, în cuprinsul deciziei recurate, la Statul Român, ca şi cum acesta ar fi fost chemat în judecată şi ar fi parte în prezenta cauză, ceea ce, în mod evident, nu corespunde realităţii faptice.
Recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a înlăturat în mod superficial şi insuficient argumentat cele reţinute de instanţa de fond cu privire la inadmisibilitatea acţiunii reclamantei. Retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc doar în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei. Ca atare, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001, a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naționalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-se totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
Prin apariţia sa, Legea nr. 10/2001 a suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acţiunile în realizare (retrocedarea imobilului) ci şi pentru cele în constatarea valabilităţii titlului statului; acţiunea în constatare devine inadmisibilă şi prin prisma relaţiei dintre acţiunea în realizare şi acţiunea în constatare, întrucât acţiunea în constatarea nelegalităţii titlului statului nu poate fi primită atât timp cât există posibilitatea formulării unei acţiuni în realizare (acţiunea în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001), indiferent dacă această acţiune în realizare ar urma să fie respinsă pentru nerespectarea unor exigenţe procedurale.
Acţiunea formulată de reclamantă are caracterul unei acţiuni în revendicare imobiliară, or, prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, rezultă că situaţia juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a înlăturat inadmisibilitatea acţiunii, făcând trimitere la sentinţa civilă nr. 3706 din 07.04.1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantei şi altor doi moştenitori ai foştilor proprietari, imobilul situat în Bucureşti. Această sentinţă a fost pronunţată ulterior vânzării apartamentului în cauză către intimata-pârâtă B., prin urmare obligaţia stabilită era una imposibil de executat.
Recurentul pârât a considerat că această hotărâre judecătorească nu poate avea nicio influenţă asupra soluţionării prezentei cauze, fiind pronunţată între alte părţi şi sub incidenţa unui cadru legislativ diferit.
Faptul că apelanta-reclamanta a întreprins demersuri de natură juridică (inclusiv judiciară) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este de natură să justifice faptul că, ulterior intrării în vigoare a acesteia, nu a apelat la căile deschise de noua lege, ci a promovat acţiunea care face obiectul prezentei cauze.
Recurentul pârât a considerat că o confuzie totală caracterizează şi soluţia dată de instanţa de apel fondului cauzei. Astfel, capătul principal din cererea de chemare în judecata vizează revendicarea prin comparare de titluri între reclamanta şi pârâta B. Instanţa de apel, în rejudecarea fondului cauzei, a analizat, într-adevăr, titlurile deţinute de cele doua persoane fizice însă, la momentul în care apreciază posibilitatea restituirii în natură a bunului imobil, prin trimitere la dispoziţiile art. 566 C.civ., nu se mai referă la pârâtul persoană fizică, ci la Statul Roman, care nu ar mai putea executa hotărârea judecătorească de restituire.
În acest mod se încălcă prevederile Codului civil, care se referă la imposibilitatea de a mai restitui bunul de către pârâtul faţă de care s-a declanşat acţiunea în revendicare şi totodată se ignoră faptul că Statul Român nu este parte în cauză, nefiind chemat în judecată.
În fine, instanţa de apel stabileşte o obligaţie de plată în sarcina unui terţ - raportat la acţiunea în revendicare - respectiv Ministerul Finanţelor, cu privire la care creează o ficţiune juridică, în sensul că acesta ar reprezenta Statul Român în prezenta cauza.
Recurentul pârât a considerat că nu există niciun temei de drept care să stea la baza acestei soluţii, instanţa de apel interpretând principii ale legislaţiei europene şi făcând trimitere la jurisprudența CEDO, care este obligatorie doar inter partes, nu şi pentru terţi, şi nu poate constitui un precedent ori un izvor de drept în privinţa soluţionării cauzei de faţă.
De altfel, şi această analiză este realizată în mod defectuos, instanţa susţinând de exemplu că situaţia din prezenta cauza ar fi „identică" celei care a făcut obiectul analizei CEDO în cauza Dickman şi Gion contra României. Din descrierea respectivei speţe, rezultă că există o diferenţa esenţială (în prezenta cauza hotărârea judecătorească de restituire este anterioară, şi nu ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Practic, în cazul de faţă, instanţa naţională se substituie Curţii Europene a Drepturilor Omului, depășindu-şi atribuţiile, iar rezultatul este contrar legislaţiei în vigoare.
4.2. Recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă A..
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a deciziei civile nr. 1421/2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a, deoarece nu este temeinică şi legală pe aspectele referitoare la soluţia privind compararea titlurilor şi preferabilitatea titlurilor intimatei-pârâte B., şi a sentinţei civile nr. 1091/2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti prin care a fost respinsă cererea de chemare in judecată ca neîntemeiată.
Recurenta reclamantă a solicitat casarea în parte deciziei civile nr. 1421/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, şi a sentinţei civile nr. 1091/2022, în măsura în care se va admite recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta reclamantă a precizat că a considerat că este îndreptăţită solicitarea de a se constata preferabile titlurile recurente-reclamante în măsura în care nu se va menţine obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti. Demersul judiciar urmărit de recurenta-reclamantă vizează găsirea unui remediu juridic care să nu fie împotriva art. 1 Protocolul 1 din CEDO şi împotriva dreptului de proprietate.
Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
5. Apărările formulate în cauză.
Intimata–pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Finanţelor, prin care a învederat că, în ceea ce o priveşte, soluţia pronunţată de instanţa de apel este definitivă, nefiind atacată cu privire la soluţia dată capătului de cerere referitor la revendicarea imobiliară.
A mai susţinut că recursul formulat de Ministerul Finanţelor vizează doar aspectul capătului de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu recurentul-pârât, respectiv obligarea acestuia la plata contravalorii apartamentului.
Aşadar, a susţinut că nu are interes de a formula apărări raportat la motivele de recurs ale Ministerului Finanţelor.
În ceea ce priveşte recursul formulat de A., intimata-pârâtă, prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident în raport cu dispoziţiile art. 491 C.proc.civ. şi de motivele de recurs îndreptate exclusiv împotriva pârâtei. În subsidiar a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.
Recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, motivat de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practica sa, a apreciat inadmisibilitatea promovării recursului în situaţia litigiilor asimilate Legii nr. 112/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 10/2001 actualizată.
De asemenea, a invocat excepţia nulităţii recursului Ministerului Finanţelor pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate cu recurs.
Intimata D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de A., prin care a susţinut că aceasta din urmă nu aduce niciun fel de critici soluţiilor ce privesc societatea intimată.
De asemenea, a învederat că lasă la aprecierea instanţei pertinenţa şi legalitatea motivelor de fapt şi de drept invocate de recurenta-reclamantă, apreciind, totodată, că dispoziţiile hotărârilor pronunţate de instanţele de fond sunt legale şi temeinice în raport cu D. S.R.L.
Intimata D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, prin care a susţinut că acest recurs vizează doar hotărârea instanţei de apel prin care a fost obligat la plata contravalorii apartamentului în discuţie, nefiind aduse critici cu privire la menţinerea hotărârii instanţei de fond de respingere a acţiunii reclamantei formulate în contradictoriu cu D. S.R.L.
A mai învederat faptul că lasă la aprecierea instanţei pertinenţa şi legalitatea motivelor de fapt şi de drept invocate de recurentul-pârât.
La termenul de judecată din 14.01.2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a calificat recursul declarat de reclamantă ca fiind un recurs provocat şi a respins excepţia tardivităţii acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Motivele de recurs invocate de recurentul pârât în ceea ce priveşte chestiunea lipsei calităţii sale procesuale pasive nu sunt întemeiate. Cu titlu prealabil se constată că, deşi recurentul pârât şi-a încadrat aceste susţineri în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ele se încadrează ipoteza reglementată de pct. 5 al aceluiaşi text legal, întrucât sunt subsumate unei probleme de drept procesual.
Examinând fondul acestor critici, Înalta Curte constată caracterul lor neîntemeiat.
Astfel, prin încheierea din 25.06.2021, prima instanţă respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul finanţelor, reţinând că dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 112/1995 conferă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului finanţelor publice în acţiunile vizând plata despăgubirilor solicitate în baza acestui act normativ.
În consecinţă, acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât a fost soluţionată pe fondul său, prima instanţă a reţinând în considerentele sentinţei “lipsa de fundament a acţiunii prin care se solicită instanţei, pe calea dreptului comun, constatarea preluării fără titlu a unui imobil în perioada regimului comunist şi obligarea Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru acest imobil”, soluţia fiind pronunţată aşadar în urma examinării fondului cauzei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar reclamanta A., cadru procesual în care nu a fost supusă discuţiei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
În analiza efectuată în apel, instanţa a respectat prevederile art. 477 alin. (1) C.proc.civ., procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelantă, în condiţiile în care pârâtul nu a declarat un apel incident care să vizeze soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În această situaţie, capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată - obligarea Ministerul Finanţelor la acordarea de despăgubiri băneşti - a fost în mod corect soluţionat pe fondul său.
Astfel, contrar susţinerii recurentului pârât în sensul că instanţa de apel, în rejudecarea fondului cauzei, ar fi ignorat normele de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor, instanţa nu avea temei să procedeze la o analiză a speţei sub aspectul calităţii procesuale a pârâtului, nefiind învestită în acest sens prin mijlocul procesual pus la îndemâna părţii interesate să critice modul în care a fost soluţionată cererea îndreptată împotriva sa.
Art. 477 alin. (1) C.proc.civ. reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instanţa de apel fiind ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.
Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului, dar, în acelaşi timp, vor trebui analizate şi toate apărările invocate de intimat. Pentru a se determina limitele apărărilor intimatului, este necesar a se verifica dacă acesta nu se află în situaţia de a formula apel incident sau apel provocat ori chiar apel principal. În speţă, prin sentinţa primei instanţe, acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, situaţie în care acesta nu avea interesul de a promova calea de atac împotriva dispozitivului, însă el justifica acest interes în privinţa încheierii prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, mai ales în situaţia în care calea de atac principală a fost declarată de partea adversă.
Astfel, în ipoteza în care intimatul din apelul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuşi apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, poate considera că apărarea poziției sale (eventual, de parte câştigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile primei instanţe cuprinse în sentinţă, în considerente sau în încheierile premergătoare şi pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.
Or, în contextul în care recurentul-pârât nu a formulat apel incident prin care să pună în discuţie soluţia pronunţată cu privire la calitatea sa procesuală pasivă, nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a normelor legale care reglementează această problemă.
Chiar dacă ar fi vorba de un motiv de ordine publică, aşa cum a susţinut recurentul pârât, atunci când motivul de ordine publică priveşte judecata în primă instanţă, el nu va putea fi invocat direct în recurs, decât cu respectarea art. 489 alin. (3) C.proc.civ., adică dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi a fost invocat în termen, a fost respins sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lui.
Motivele de recurs invocate de recurentul pârât privind inadmisibilitatea acţiunii reclamantei faţă de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, care ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, se circumscriu unei chestiuni de procedură astfel încât se subsumează şi ele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., şi nu în pct. 8 al aceluiaşi text legal, invocat de recurentul pârât, acest din urmă caz de casare vizând exclusiv interpretarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material.
Rezultă din situaţia de fapt reţinută ca atare în mod concordant de instanţele de fond că, prin sentinţa civilă nr. 3706 din 7.04.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să le lase, reclamantei şi altor doi moştenitori ai foştilor proprietari, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 219,87 mp şi construcţie. Sentinţa a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Ulterior, în baza acestei sentinţe s-a emis dispoziţia nr. 838 din 24.06.1997 prin care Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului menţionat în cuprinsul sentinţei civile nr. 3706 din 7.04.1997.
Recurenta reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri şi în temeiul Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată sub nr. 1586/21.07.1996 însă nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că recurenta reclamantă nu a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate avea relevanța propusă de recurent, aceea a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Această susținere este formulată cu neobservarea unor considerente relevante ale Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, anume a celor care oferă următoarea dezlegare: ,,Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.”
Astfel, prin decizia menţionată, s-a statuat că, în regulă generală, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate. Totuşi, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din economia acestei decizii de unificare a practicii judiciare rezultă că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată, atunci când sunt sesizate neconcordanţe între aceasta şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În cauză, în mod incontestabil, astfel cum s-a reţinut deja, recurenta-reclamantă deţine un bun actual, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus cu autoritate de lucru judecat faţă de stat restituirea imobilului în patrimoniul şi în folosinţa efectivă a proprietarilor originari.
În acest sens, în ceea ce priveşte situaţia recurentei reclamante, sunt pe deplin aplicabile cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (pct. 140), unde s-a reţinut, cu privire la semnificaţia autonomă a noţiunii de "bunuri", că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
În situaţia expusă, este pe deplin aplicabil considerentul Deciziei nr. 33/2008 conform căruia reclamantului, care se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, trebuie să i se asigure accesul la justiţie, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare nefiind exclusă de existența Legii nr. 10/2001.
Întrucât atât reclamanta cât şi pârâta B. se bucură de existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că sentinţa prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantei şi altor doi moştenitori ai foştilor proprietari, a fost pronunţată ulterior vânzării apartamentului în cauză către intimata-pârâtă B., obligaţia stabilită fiind astfel imposibil de executat nu poate schimba concluzia expusă mai sus. În acest punct al analizei, trebuie observat că, în contextul legislativ român care reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (cauza Porteanu împotriva României, par. 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României, par. 39, 43 şi 59). Ca urmare, în optica Curții Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.
În acest context, contrar susţinerii recurentului pârât, faptul că sentința civilă menţionată a fost pronunțată ulterior înstrăinării bunului revendicat de către stat, nu a fost ignorat de către instanța de apel, care a constatat că “prin sentinţa civilă nr 3706 din 07.04.1997 pronunţată în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și a fost obligată autoritatea publică a statului care a fost parte în dosar să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită folosinţă imobilul”, concluzionând că reclamanta deţine un „bun actual” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere efectul produs de această statuare jurisdicțională în ceea ce privește consolidarea dreptului de proprietate deținut de către reclamantă în temeiul unui titlu de proprietate preferabil, dar și jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că respectiva hotărâre judecătorească nu poate avea nicio influenţă asupra soluţionării prezentei cauze, fiind pronunţată între alte părţi şi sub incidenţa unui cadru legislativ diferit, nu poate fi reţinută, instanţa de apel acordând în mod corect valenţa care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului recunoașterii judiciare a calităţii reclamantei de proprietar al imobilului, recunoaștere realizată printr-o hotărâre pronunțată în procesul anterior purtat între reclamantă și o autoritate publică descentralizată a statului.
Or, trebuie reamintit că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (cauza Rozalia Avram împotriva României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31).
Pretinsa confuzie în argumentarea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei nu poate fi reţinută. Din această perspectivă, faţă de specificul litigiului de faţă, care vizează un imobil preluat în regimul politic trecut, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se ţină seama pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii menţionată, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Primul Protocol.
Or, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).
Din acest punct de vedere, împrejurarea că, în speță, instanța de apel a procedat la realizarea propriei analize în aceste coordonate, ținând cont de circumstanțele concrete, particulare ale cauzei, în care reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoaștere care se realizase printr-o hotărâre pronunțată într-un proces anterior, relevă o analiză conformă Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii și principiilor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța de apel a comparat titlurile părților dintr-o perspectivă complexă care include și blocul de convenționalitate al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reținând prevalența criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții relativ la imobilele care au situația specială de a fi fost preluate abuziv de către stat anterior anului 1989 și în privința cărora s-au pronunțat anterior hotărâri judecătorești ce statuează nelegalitatea preluării şi dreptul foștilor proprietari la restituirea lor.
Acest context de analiză precum și luarea în considerare a dezlegărilor care se degajă din jurisprudența instanței de contencios european reflectă un demers analitic ce corespunde exigențelor art. 20 alin. 2 din Constituție care prevede că ,,Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că principiile expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickmann şi Gion contra României, avute în vedere de instanţa de apel, nu sunt incidente în prezenta cauză dată fiind diferenţa esenţială constând în faptul că hotărârea judecătorească de restituire este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi reţinute.
Astfel, instanţa de apel a statuat în mod întemeiat că situaţia părţilor din prezenta cauză este identică cu aceea care a făcut obiectul analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Dickmann şi Gion contra României. În această cauză, Curtea Europeană a statuat că, în condiţiile în care există o hotărâre de restituire a bunului la puţin timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu exista o raţiune pentru care partea să fie nevoită să solicite restituirea bunului şi în temeiul legii speciale. Din raţionamentul expus la punctele 74 -78 rezultă statuarea Curţii în sensul că depunerea unei notificări, cu scopul de a obţine o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existenţa unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut.
Împrejurarea că, în cauza de faţă, hotărârea judecătorească de restituire a bunului este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o diferenţă esenţială de natură a schimba concluzia expusă, astfel cum a susţinut recurentul reclamant, elementul relevant al analizei constând în împrejurarea că există o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei şi s-a dispus restituirea bunului.
Această constatare, combinată cu principiul rezultat din jurisprudența Curtea Europeană, expus mai sus, în sensul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, presupune, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie, conduce la concluzia privind inutilitatea unei noi evaluări a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii.
De asemenea, trebuie avute în vedre argumentele arătate de Curtea Europeană la pct. 103 şi 104 din decizia menţionată conform cărora „reclamanții precum cei din prezenta cauză, al căror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinația de locuință a fost recunoscut și al căror drept la acordarea de măsuri reparatorii a fost confirmat de către instanțe, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privați de ele ca urmare a faptului că statul le-a vândut, nu beneficiază de niciun mecanism care să le permită să obțină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor. Curtea consideră, în plus, că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Străin, citată anterior, pct. 59, și Preda și alții, (citată anterior), pct. 148-149].”
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
În consecinţă, în contextul speţei, nu este posibilă doar o recunoaştere principială a dreptul recurentei-reclamante de a primi despăgubiri, întrucât aceasta ar contura perspectiva încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie în ceea ce o priveşte pe reclamantă. Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea principiilor statuate în cauza Dickmann şi Gion contra României (pct. 97), în sensul că în cazul în care există „titluri de proprietate concurente asupra acelorași imobile cu destinația de locuințe, care au fost validate prin hotărâri definitive, acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparație, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul că bunurile în cauză sunt deținute, în prezent, de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credință”.
În privinţa acordării despăgubirilor, instanţa de apel a ţinut seama de dispoziţiile art. 566 din Codul civil, conform cărora, într-o acțiune în revendicare, pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la plata de despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat.
Contrar susţinerii recurentului pârât în sensul că se încalcă prevederile Codului Civil, care se referă la imposibilitatea de a restitui bunul de către pârâtul faţă de care s-a declanşat acţiunea în revendicare, şi că se transferă în sarcina sa obligaţia de plată a despăgubirilor, deşi este terţ faţă de acţiunea în revendicare, instanţa de apel a precizat expres în considerentele deciziei că principiul bunei guvernanțe se opune unei soluții în care instanța transferă sarcina statului asupra părților în proces, situaţie în care nu pârâtul din acţiunea în revendicare urma a fi obligat la plata despăgubirilor. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor în cererea de acordare a despăgubirilor, astfel cum s-a arătat mai sus, soluţia asupra acestei chestiuni este intrată în autoritate de lucru judecat, nefiind atacată de partea interesată.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că instanţa naţională se substituie Curţii Europene a Drepturilor Omului, depășindu-şi atribuţiile, contrar legislaţiei în vigoare, nu poate fi reţinută. Judecătorul național, în calitatea sa de prim judecător al Convenției, are misiunea de a aplica în dreptul intern, în cadrul competenței sale, reglementările Convenției. Stabilind faptul că primul judecător al Convenţiei este judecătorul naţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că rolul său este de a interveni numai atunci când persoanele nu obţin satisfacţie la nivel naţional, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către autorităţile naţionale, cât şi înlăturarea eventualelor încălcări fiind o sarcină ce revine, în primul rând fiecărui stat parte.
De asemenea, în par. 109 din hotărârea pronunţată în cauza Preda împotriva României, Curtea a subliniat cu fermitate caracterul subsidiar al mecanismului Convenţiei şi limitările care rezultă din acest lucru în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă. Astfel, a reafirmat că rolul său de instanţă internaţională nu este de a se pronunţa cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea unor fapte de bază sau să calculeze o compensaţie financiară – două sarcini care, din principiu şi din motive de eficacitate, revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 69, CEDO 2010].
Reţinând că motivele de recurs invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul principal declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte recursul provocat declarat de recurenta reclamantă, se constată că aceasta a precizat că a solicitat casarea în parte a hotărârilor pronunţate în cauză în măsura în care se va admite recursul Ministerul Finanţelor Publice. Recurenta reclamantă a considerat că este îndreptăţită solicitarea de a se constata preferabile titlurile recurente-reclamante în măsura în care nu se va menţine obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti.
De asemenea, în cadrul concluziilor asupra recursului, recurenta reclamantă a precizat că scopul formulării recursului său a fost menţinerea hotărârii pronunțate de instanţa de apel și, numai într-o eventuală admitere a recursului Ministerului Finanţelor, urmăreşte soluționarea recursului incident.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul provocat declarat de intimata din recursul principal împotriva pârâtei B. a fost promovat în acest context, recurenta reclamantă tinzând în principal la menţinerea hotărârii pronunţate în apel, ca urmare a respingerii recursului principal.
Întrucât soluţia pronunţată asupra recursului principal este aceea de respingere, astfel încât ea nu este de natură să provoace consecinţe asupra situaţiei juridice a reclamantei, nemaiexistând riscul de a i se agrava situaţia în proces, hotărârea pronunţată, a cărei menţinere o doreşte reclamanta, nefiind modificată, văzând şi prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins şi recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Întrucât recursul provocat îndreptat împotriva pârâtei B., care a figurat în calitate de parte la prima instanţă, dar care nu este parte în recursul principal, a fost respins, Înalta Curte, reţinând culpa procesuală a recurentei reclamante şi văzând prevederile art. 453 C.proc.civ., a obligat-o pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 3500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimata-pârâtă.