Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată. Noţiunea de „proces” interpretată extensiv
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă
Index alfabetic: cheltuieli de judecată
- culpă procesuală
- procedură administrativă
C.proc.civ., art. 451, art. 453
Mecanismul acordării cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.
Astfel cum reiese din conţinutul art. 451 C.proc.civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuie să se nască în cadrul oricărei proceduri, care se subsumează noțiunii de proces, noţiune ce trebuie interpretată în mod extensiv, incluzând şi etapa administrativă premergătoare.
Drept urmare, în plata cheltuielilor de judecată intră şi cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării contestaţiilor prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2215 din 16 octombrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 16.03.2023, reclamanta A. SRL a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva la plata sumei de 430,428,92 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate reclamantei în dosarul nr. x/55/2020, în cele două cicluri procesuală, prima instanță la Judecătoria Arad și apel la Tribunalul Arad, dar şi anterior în faza controlului antifraudă.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 112 din 19.05.2023, pronunţată de Tribunalul Arad, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect pretenții.
Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 54.531,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/55/2020 al Judecătoriei Arad, precum și la plata către reclamantă a sumei de 2.195,64 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 112/PI/2023, pronunţată de Tribunalul Arad.
A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 112/PI/2023, pronunţate de Tribunalul Arad.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 145.431,53 de lei cu titlu de pretenţii.
A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 19.620,82 lei, cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru în primă instanţă şi în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 294/2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin calea de atac formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel, recurate, şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material privind acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 451, art. 453 alin.(2) C.proc.civ. şi art. 1349 alin.(1) şi (2) C.civ., în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Arată recurenta că, în dosarul nr. x/55/2020 de pe rolul Tribunalului Arad, deşi societatea A. SRL a solicitat, în ambele cicluri procesuale, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, rezervându-şi în faţa instanţei de fond dreptul de a le solicita pe cale separată, Judecătoria Arad nu a soluţionat acest capăt de cerere, iar instanţa de apel s-a pronunţat în sensul neacordării cheltuielilor de judecată.
În aceste condiţii, apreciază recurenta că este evidentă lipsa oricărei fapte ilicite imputabile ANAF, respectiv lipsa oricărei vinovăţii în sarcina acesteia, câtă vreme neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă în procesul iniţial nu le este imputabilă.
Pe de altă parte, nici societatea reclamantă nu a înţeles să uzeze de căile legale pe care le avea la îndemână în cadrul procesului iniţial pentru a-şi valorifica pretenţiile privind cheltuielile de judecată, rămânând în pasivitate până la momentul formulării prezentei acţiuni.
Mai mult, arată că plângerea contravenţională formulată de reclamantă a fost admisă în parte, motiv pentru care consideră recurenta că solicitarea de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată în integralitate este vădit neîntemeiată. În conformitate cu prevederile art. 453 alin.(2) C.proc.civ." Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată...".
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare la plata sumei de 18.171,93 lei, reprezentând onorarii avocaţiale pentru asistenţa juridică acordată în timpul controlului antifraudă (3 facturi emise de X.- Societate civilă de avocaţi şi factura nr. 1653/02.10.2020 emisă de Y. - Cabinet de avocat), se arată că onorariile avocaţiale pot fi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată doar în condiţiile în care se datorează pentru buna desfăşurare a procesului. Culpa procesuală nu poate fi apreciată în afara unei proceduri contencioase, ori un astfel de caracter nu poate fi atribuit fazei controlului antifraudă, anterior încheierii procesului verbal de contravenţie, întrucât subiecţii implicaţi se aflau în etapa îndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, iar rezultatul controlului era incert.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare la plata onorariilor avocaţiale achitate în procedura contencioasă către societăţile de avocatură Y. - Cabinet de avocat X.- Societate civilă de avocaţi şi Z. - Cabinet de avocat, cu titlul de cheltuieli de judecată, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material instituite de art. 451 alin.(2) C.proc.civ., necercetând caracterul rezonabil şi necesar al onorariului de avocat.
Se arată că prima instanţă a fondului a dispus, în prezenta cauză, diminuarea cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocaţial la suma totală de 44.457, 65 lei, apreciind că suma solicitată iniţial este excesivă şi nu respectă cerinţa de proporţionalitate, prin raportare la obiectul cauzei, complexitatea acesteia şi munca depusă de către fiecare avocat. Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, instanţa de apel a dispus, fără o motivare corespunzătoare, diminuarea cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocaţial la suma totală de 88.915,31 lei (dublând practic suma stabilită cu acest titlu la fondul cauzei), cu toate că, prin considerentele hotărârii a reţinut că cel de al treilea avocat a fost angajat doar pentru ultimul termen de judecată, iar prestația acestuia s-a rezumat la concluziile prezentate cu ocazia dezbaterilor.
Astfel, faţă de onorariul minimal reţinut de către instanţa de fond, consideră recurenţii că onorariul avocaţial acordat în apel cu titlul de cheltuieli de judecată, în sumă de 88.915,31 lei, este nejustificat de mare şi vădit disproporționat faţă de volumul de muncă şi complexitatea cauzei.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că exercitarea dreptului reclamantei de a angaja mai multe societăţi de avocatură pentru asistenţă juridică şi reprezentare în aceeaşi cauză nu dă naştere implicit, în sarcina părţii adverse, la achitarea lor. Se invocă, sub acest aspect, jurisprudenţa CEDO - hotărârile din 26 mai 2005 sau 21 iulie 2005, pronunţate în cauzele Costin împotriva României, paragraful 43, şi, respectiv, Străin şi alţii împotriva României, paragraful 87.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare la plata sumei de 14.612, 31 lei, reprezentând opinie de specialitate oferită de SCPA W. şi a sumei de 12.270 lei (3.000 euro), reprezentând opinie legală V., consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material instituite de art. 451 alin.(1) C.proc.civ.. Având în vedere faptul că cele două opinii achiziționate de reclamantă nu aparţin unor specialişti numiţi în cauză în condiţiile art. 330 alin.(3) C.proc.civ., este evident că acestea nu pot fi incluse în categoria cheltuielilor de judecată.
În fine, în ceea ce priveşte suma de 19.620, 82 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pe fondul cauzei şi în apel, în prezentul dosar, arată că acestea nu sunt datorate. Cheltuielile suportate cu acesta din urmă cerere nu se mai datorează culpei părţii care a pierdut procesul, fiind expresia libertăţii de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată iniţiale.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cu titlu preliminar, în legătură cu situaţia de fapt, se relevă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, în data de 23.10.2020, sub nr. x/55/2020, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să dispună anularea procesului verbal de contravenţie seria (...) nr. (...) încheiat la data de 08.10.2020; exonerarea petentei de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 30.000 lei; înlăturarea sancţiunii complementare prevăzute de art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 202/2008, respectiv confiscarea sumei de 7.331.284,07 lei şi constatarea nelegalităţii procesului verbal de control antifraudă nr. 1379/08.10.2020, proces-verbal întocmit de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi care stă la baza întocmirii procesului verbal de constatare şi sancționare a contravenţiilor seria (...) nr. (...)/08.10.2020 al aceleiași instituţii; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, incluzând în principiu taxe de timbru, onorarii avocaţi, TVA, onorarii experţi/specialişti, cheltuieli de cazare, mobilizare şi transport, cheltuieli de fotocopiere şi documentare, cheltuieli şi onorarii traducători autorizaţi, orice alte cheltuieli necesare, utile şi documentate.
Prin sentința civilă nr. 2814 din 11.06.2021, Judecătoria Arad a admis în parte plângerea contravenţională formulată de petenta A. SRL în contradictoriu cu Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C. A anulat procesul verbal de contravenţie seria (...) nr.(...) /08.10.2020 şi a exonerat petenta de sancţiunile aplicate prin acesta.
Prin decizia nr. 243A din 04.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/55/2020, Tribunalul Arad a respins apelul declarat de apelanta intimată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2814 din 11.06.2021 pronunţată de Judecătoria Arad. Fără cheltuieli de judecată.
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 430,428,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea dosarului nr. x/55/2020, în cele două cicluri procesuale, dar și anterior în faza controlului antifraudă. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 112 din 19.05.2023, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect pretenții.
Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 54.531,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x /55/2020 al Judecătoriei Arad.
Totodată, au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2.195,64 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar.
Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, recurată, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 112/PI/2023, pronunţate de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și cu intimata-reclamantă A. S.R.L.
A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 112/PI/2023, pronunţate de Tribunalul Arad.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat-o pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 145.431,53 de lei cu titlu de pretenţii.
Totodată, a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 19.620,82 lei cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru în primă instanţă şi în apel.
Analizând cererea de recurs dedusă judecăţii se relevă că recurenta contestă, pe de-o parte, posibilitatea reclamantei de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/55/2020, susţinând, pe de altă parte, că aceasta nu se află în culpă procesuală în condiţiile în care, în dosarul anterior, instanţa a omis să acorde respectivele cheltuieli. Totodată, a fost criticată acordarea cheltuielilor de judecată, în integralitate, deşi plângerea contravenţională a fost admisă doar în parte, acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei administrative, cuantumul onorariului de avocat în faza contencioasă, acordarea cheltuielilor reprezentând opinii specialişti, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului dosar.
Deşi susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., criticile formulate nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte reține că posibilitatea părții care câștigă procesul de a recupera cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat este pe deplin acceptată, acțiunea putând fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a procesului care le-a generat.
În toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului.
În acest sens sunt și statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și al Deciziei nr. 59/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C.proc.civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.
Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea ori purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere), conform art. 454 C.proc.civ.
Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin.(1) C.proc.civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 - 455 C.proc.civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C.proc.civ..
În consecință, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este și litigiul de față, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin.(1) și art. 454 C.proc.civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.
Or, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care a pierdut procesul și care nu s-a manifestat în limitele art. 454 C.proc.civ., nu poate fi considerată ca fiind lipsită de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului anterior.
În consecință, recurenta-pârâtă nu poate fi exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procesul anterior odată ce acțiunea acesteia din urmă a fost admisă.
Mai mult, nu este fondată nici susţinerea în sensul că instanţa anterioară ar fi omis să se pronunţe pe acest capăt de cerere, iar partea nu a uzat de căile legale pe care le avea la îndemână în cadrul procesului iniţial pentru a-şi valorifica pretenţiile.
Or, chiar recurenta, prin motivele de recurs, a admis faptul că reprezentantul convenţional al reclamantei A. S.R.L., cu ocazia dezbaterilor, a menţionat faptul că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Într-o atare ipoteză, instanţa nu avea a analiza temeinicia pretenţiilor constând în cheltuieli de judecată, şi implicit nici de a pronunţa o soluţie de admitere sau respingere a acestora (întrucât aceasta presupunea ca reclamanta să fi solicitat instanţei să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată în respectivul dosar, iar nu pe cale separată), putând doar lua act de manifestarea de voinţă a părţii de a învesti o altă instanţă cu analiza unei atare cereri.
Altfel spus, instanţa, în litigiul anterior, nu a omis să se pronunţe asupra cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în respectivul dosar, întrucât o atare solicitare de acordare a cheltuielilor de judecată în acel dosar nu a fost făcută, astfel cum chiar recurenta admite. Drept urmare, în mod corect, a reţinut Curtea de Apel Timişoara că menţiunea „fără cheltuieli de judecată” din dispozitivul deciziei nr. 294 din 11.12.2023 a Tribunalului Arad semnifică că respectivele cheltuieli de judecată nu s-au acordat pentru că nu au fost solicitate, iar nu pentru că s-ar fi respins această cerere.
Nici critica prin care se susține încălcarea obligației de stabilire a cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise nu poate fi primită.
Este adevărat că potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise.
Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deși plătită la valoarea pretențiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii.
În privinţa onorariului de avocat/expert, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv în temeiul art. 451 alin.(2) C.proc.civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.
Prin urmare, în cauză, câtă vreme cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele au constat doar în onorariul de avocat și specialişti ai dreptului, nu se poate susține că instanțele de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 453 alin.(2) C.proc.civ., întrucât soluția de admitere în parte a pretențiilor ce au format obiectul procesului anterior nu produce niciun fel de consecințe asupra cuantumului acestor onorarii.
În privința onorariului de avocat, în lipsa unei prevederi exprese în contractul de asistenţă juridică care să expliciteze ce parte din onorariu este aferentă fiecărui capăt de cerere, acesta rămâne afectat întregii cauze, fără a putea fi împărțit de judecător, folosind vreo formulă matematică, cum ar fi împărțirea onorariului la numărul capetelor de cerere sau reducerea onorariului proporțional cu pretenţiile admise, păstrând acelaşi raport între onorariul solicitat şi onorariul pentru care instanţa va dispune suportarea de către pârât precum raportul dintre pretenţiile solicitate prin acțiune şi pretenţiile admise de instanţă.
Prin urmare, rațiunea obligării la suportarea de către pârâte a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat/specialist subzistă şi în cazul în care cererea este admisă în parte, având în vedere că şi în această situaţie pârâtele se află în culpă procesuală, culpă care a generat cheltuieli pentru reclamantă, reducerea acestor onorarii putând fi dispusă doar prin raportare la criteriile ce rezultă din dispozițiile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., iar nu prin aplicarea mecanismului reglementat de art. 453 alin.(2) C.proc.civ.
Nefondată este și critica prin care se susţine nelegalitatea soluţiei de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocaţiale pentru asistenţa juridică acordată în timpul controlului antifraudă. Se susţine, sub acest aspect, că onorariile avocaţiale pot fi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată doar în condiţiile în care se datorează pentru buna desfăşurare a procesului, culpa procesuală neputând fi apreciată în afara unei proceduri contencioase.
Relativ la această susţinere, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea consultațiilor juridice pretinsă de reclamantă pentru reprezentarea în faza prealabilă judecăţii este admisibilă, cu condiţia ca opiniile juridice solicitate să fi fost necesare şi aibă legătură cu procesul.
Astfel cum reiese din conţinutul art. 451 C.proc.civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuie să se nască în cadrul oricărei proceduri, care se subsumează noțiunii de proces.
Or, Înalta Curte apreciază că noţiunea de proces trebuie interpretată în mod extensiv, incluzând şi etapa administrativă premergătoare, în situaţiile în care aceasta nu s-a finalizat în sens pozitiv, prin retragerea acuzaţiilor imputate, ci a fost urmată de faza litigioasă, în care combaterea acuzaţiilor aduse reclamantei de către pârâta ANAF s-a realizat prin reiterarea apărărilor ce au putut fi construite tocmai ca urmare a apelării la argumentele avocaţilor angajaţi în etapa administrativă.
Cât priveşte necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli, în mod corect, a reţinut curtea de apel că, în raport cu particularităţile speţei, care se remarcă prin complexitatea şi gravitatea acuzaţiilor imputate, implicarea unor elemente de extraneitate, cu referire la dreptul Uniunii şi la sancţiunile aplicate Rusiei, este justificată apelarea la consultanţă juridică de specialitate încă din respectiva etapă premergătoare judecăţii.
Drept urmare, reţinând că în plata cheltuielilor judiciare intră şi cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării contestaţiilor prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, având în vedere şi că argumentele reclamantei nu au fost avute în vedere de către pârâtă, aceasta fiind nevoită să procedeze la reiterarea lor în faţa unei instanţe judecătoreşti, se constată că suma de 18.171,93 lei, reprezentând onorariu avocaţial pentru asistenţa juridică acordată în timpul controlului antifraudă, a fost corect pusă în sarcina recurentei-pârâte.
Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitat în procedura contencioasă, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 1-8 C.proc.civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin.(1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.”
În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin.(1) C.proc.civ..
Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin.(4) C.proc.civ., criticile recurentei-pârâte în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.
Cât priveşte motivul de recurs prin care se critică de către recurentă decizia Curţii de Apel Timişoara de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile specialiştilor (SCPA W. şi V.), susţinându-se că nu pot fi incluse în categoria cheltuielilor de judecată, acesta este nefondat.
Astfel cum reiese din prevederile art. 451 alin.(1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiţi în condiţiile art. 330 alin.(3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței.
Chiar dacă, în cauză, specialiştii anteriori amintiţi nu au fost numiţi de instanţă, în condiţiile art. 330 alin.(3) C.proc.civ., aceasta nu prezintă relevanţă întrucât curtea de apel, prin decizia atacată, nu a dispus obligarea pârâtei la plata acestor cheltuieli în baza tezei antamate de recurentă, ci a inclus aceste cheltuieli în categoria altor „cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.
Astfel, constatând că judecătorul din dosarul nr. x/55/2020 şi-a format convingerea asupra soluţiei ce urma să o pronunţe în respectiva cauză şi în baza lucrărilor specialiştilor amintiţi, făcând trimiteri exprese la punctele acestora de vedere, în mod corect s-a statuat în sensul că erau necesare bunei desfăşurări a procesului.
În fine, se impune respingerea şi a ultimului motiv de recurs, prin care se critică de către pârât lipsa cenzurării cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu, având în vedere că a fost alegerea părţii să opteze pentru obţinerea cheltuielilor pe cale separată, iar nu în procesul iniţial.
Or, aşa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, partea care câștigă procesul are dreptul de a-şi recupera cheltuielile de judecată, fie în respectivul proces, fie pe calea unei acţiuni separate faţă de litigiul care le-a generat, opţiunea aparţinând părţii.
Așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin.(1) C.proc.civ. rămân aplicabile.
Astfel, faptul că obiectul pretențiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanță asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 453 C.proc.civ. în cel de-al doilea litigiu, obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată în prezenta cauză fiind justificată nu în raport de culpa din primul proces, ci pentru aceea decurgând din manifestarea sa procesuală în prezentul litigiu.
În vederea evitării generării unor noi cheltuieli de judecată, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a recunoaşte pretenţiile deduse judecăţii, fie la momentul notificării prealabile chemării în judecată fie, în cazul în care aceasta nu ar fi fost pusă în întârziere, cel târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Cum, în cauză, această achiesare la pretenţiile reclamantei nu a avut loc, pârâta, pierzând procesul, se află în culpă pentru purtarea prezentului litigiu.
Aşadar, în condiţiile în care, în faza procesuală a fondului şi a apelului, reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect a fost obligată pârâta la plata acestora.
În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.