Contract de execuţie de lucrări. Plată nedatorată. Condiţii. Creanţă bugetară rezultată dintr-un raport juridic contractual. Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Faptul juridic licit / Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: contract de execuţie lucrări
- plată nedatorată
- unitate administrativ-teritorială
- creanţă bugetară
- creanţă fiscală
- raport juridic contractual
C.civ., art. 1341
C.proc.fisc., art. 1, art. 2 alin. (1) lit. b), alin. (4), art. 110
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1341 C.civ., rezultă că în ipoteza în care plata solicitată a fi restituită, a fost efectuată în temeiul unui raport juridic contractul, respectiv în temeiul unui contract de execuţie de lucrări pentru reabilitarea termică a unui imobil încheiat de o unitate administrativ-teritorială, este exclusă posibilitatea recuperării sumei respective pe calea unei acţiuni în repetiţiune, nefiind îndeplinită condiţia plăţii nedatorate ca cel care face plata să fi plătit fără a datora.
În privinţa termenului de prescripţie, întrucât obiectul contractului nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 2 alin.(1) lit. b) C.proc.fisc., devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) din acelaşi cod, dreptul valorificat în justiţie de către reclamant fiind un drept patrimonial de creanţă (creanţă bugetară) pentru care nu există un termen de prescripţie special, fiind aplicabile dispoziţiile Codului civil, care reprezintă dreptul comun în materie. Aceasta întrucât categoria creanţelor bugetare include, pe lângă creanţele fiscale, şi alte tipuri de creanţe, cum ar fi cele rezultate din contractele încheiate cu o autoritate publică, caz în care este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani pentru raporturile juridice civile şi nu termenul special prevăzut de art. 110 C.proc.fisc. în cazul creanţelor fiscale.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2242 din 17 octombrie 2024
- Circumstanţele cauzei
- Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 30.06.2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 527.429,00 lei, reprezentând sumă încasată fără temei legal, având în vedere dispoziţiile art. 1341 C.civ., precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii şi până la data plăţii efective.
- Sentinţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 808 din 21.07.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plăţile efectuate de reclamant până la data de 30.06.2019; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, cu privire la acestea; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, cu privire la plăţile efectuate ulterior datei de 30.06.2019; în temeiul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., a fost redus onorariul de avocat solicitat de pârâtă de la suma de 28.958,95 lei, la suma de 20.000 lei; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 20.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.
- Decizia Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia nr. 1556 din 28.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 808/2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; a fost obligat apelantul să achite intimatei suma de 7000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel, redus cu aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
- Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1556/2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti
Recurentul invocă faptul că instanța de apel a analizat chestiuni care nu au făcut obiectul apelului și nu au fost puse în discuție de reclamant. În acest sens, susține că s-a reținut în decizia atacată că reclamantul nu a afirmat că a cunoscut paguba doar ca urmare a comunicării deciziei Curții de Conturi.
Arată că, atât cu ocazia dezbaterii fondului, cât și pe calea apelului, a învederat că Decizia nr. 64/27.11.2020 a reprezentat momentul la care reclamantul a cunoscut existența în patrimoniul său a pagubei constând în plata nedatorată către pârâtă a sumei de 527.429 lei, astfel încât reținerea instanței, potrivit căreia reclamantul a afirmat contrariul, reprezintă o chestiune străină de cauză care afectează încrederea părților în integritatea raționamentului juridic, chiar dacă nu influențează, în mod decisiv, soluția.
Recurentul arată că un alt aspect analizat prin decizia recurată, fără să fi fost invocat prin motivele de apel, a fost acela al distincției dintre creanța fiscală și creanța bugetară, instanța de apel reținând că nu se poate pune semnul egalității între aceste două tipuri de creanțe.
Afirmă că distincția în acest sens, pe care a realizat-o apelantul reclamant prin motivele de apel, era necesară pentru a justifica teza potrivit căreia, în cauza pendinte, pentru creanța solicitată se aplică prescripția extinctivă de 5 ani, având în vedere că finanțarea lucrărilor pentru reabilitarea termică a blocurilor, ce fac obiectul Acordului-cadru nr. 10798/17.02.2016 și a contractelor subsecvente de lucrări, este asigurată atât de la bugetul de stat, cât și de la bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanțe fiscale, astfel cum sunt definite de art. 1 pct. 11 C.proc.fisc.
Apreciază că natura juridică a sumelor plătite din eroare este de creanțe fiscale, urmând a fi restituite atât bugetului de stat, cât și bugetului local, iar această natură juridică rezultă din dispozițiile aplicabile raporturilor juridice în baza cărora s-a efectuat plata nedatorată.
Învederează că art. 13 din O.U.G. nr. 18/2009, act normativ în baza căruia reclamantul era obligat să efectueze lucrările de reabilitare a blocurilor, prevede că finanțarea executării lucrărilor se asigură din bugetul de stat și bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanțe fiscale.
Recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept care definesc creanța bugetară, apreciind că sunt incidente dispozițiile art.2 alin.4 C.proc.fisc. și, pe cale de consecință, nu sunt aplicabile prevederile art.110 din același act normativ care reglementează termenul de prescripție al creanței fiscale.
Apreciază că raționamentul instanței de apel este și unul contradictoriu întrucât, deși califică natura juridică a creanței ca fiind una bugetară, apreciază că nu pot fi aplicate prevederile art.110 C.proc.fisc. care reglementează prescripția în cazul creanțelor fiscale.
Prin invocarea unor texte care reglementează situații juridice distincte, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, concluzionând că termenul de 5 ani, prevăzut, în mod expres, pentru prescripția dreptului de a pretinde creanțe fiscale, este aplicabil și creanțelor bugetare, cu excepția celor rezultate din raporturi contractuale, precum în speță. Pornind de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății este de natură contractuală, cu toate că au fost invocate dispozițiile art.1341 C.civ., care exclud obligațiile de natură convențională sau legală, instanța de apel invocă două texte de lege care nu pot face parte din aceeași motivare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art.2 alin.4 C.proc.fisc. nu pot fi invocate ca și argument legal pentru analizarea naturii juridice a creanței întrucât textul legal are în vedere raporturi contractuale.
Recurentul susține și aplicarea greșită a dispozițiilor art.1341 C.civ. care instituie prezumția relativă că plata s-a efectuat cu intenția de a stinge o datorie.
Susține încălcarea principiului disponibilității întrucât instanța de apel a calificat raportul juridic invocat de reclamant ca fiind unul contractual, cu toate că pe tot parcursul procesului această parte a afirmat că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală, fiind efectuată din eroare.
Expune istoricul relației contractuale dintre părți și arată, cu referire la înscrisurile din dosar, că reclamantul a efectuat o plată care nu există din punct de vedere juridic, astfel cum s-a constatat ulterior, învederând că în procesul de reofertare nu a fost respectată condiţia legală ca elementele componente ale ofertei să fie modificate numai în sensul îmbunătăţirii lor, fapt ce a antrenat costuri totale mai mari din partea sa.
Învederează că intenţia de a stinge o datorie nu poate fi reţinută în raportul juridic dintre părţile din prezenta cauză întrucât efectuarea plăţilor s-a făcut doar pe bază de acte justificative întocmite de executant.
- Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata A. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ..
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susţinând că instanţa de apel a aplicat corect normele incidente prescripţiei şi plăţii nedatorate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin cererea cu care a sesizat prima instanță în cauza dedusă judecăţii, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei A. SRL la restituirea sumei de 527.429,00 lei, încasată fară temei legal de aceasta, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii şi până la data plăţii efective.
Instanţele fondului au reţinut, în conturarea cadrului factual, că între reclamant, în calitate de promitent achizitor, şi pârâtă, în calitate de promitent executant, s-a încheiat Acordul-cadru de lucrări – Lotul 3 nr.10798 din data de 17.02.2016, pe o durată de 4 ani, având ca scop stabilirea elementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de executare de lucrări ce urmează a fi atribuite pe durata derulării acordului, având ca obiect executarea lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor prevăzute în anexa nr.1 la acord.
Urmare a parcurgerii etapei reofertării preţurilor unitare pentru fiecare obiectiv în parte (bloc), etapă prevăzută în acordul cadru, între părţi au fost încheiate contracte subsecvente de lucrări, în prezenta cauză fiind vizat contractul L3.R2.S1 nr.67611 din 29.06.2016 având ca obiect restabilirea termică a blocului x din Şos. X., în temeiul căruia au fost efectuate de către reclamant plăţile solicitate a fi restituite.
Prima instanţă a reţinut că pentru plăţile efectuate anterior datei de 30.06.2019, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune era împlinit la momentul formulării acţiunii, constatând că sumele solicitate a fi restituite sunt achitate pe tărâm contractual, în domeniul prestării de lucrări de reabilitate, pretins a fi fost plătite nedatorat, aceste sume neavând natura de creanţe bugetare, în sensul art.100 C.proc.fisc. pentru a fi supuse termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.fisc.
Relativ la plăţile efectuate ulterior datei de 30.06.2019, pentru care nu a intervenit prescripţia, prima instanţă a reţinut că reclamantul a efectuat plăţile către pârâtă, în temeiul contractului subsecvent anterior menţionat, în limita preţului determinat prin convenţie, astfel încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art.1341 C.civ.
Analizând critica formulată de reclamant vizând soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, curtea de apel a constatat că nu poate fi reţinută natura fiscală a creanţei invocate, în raport de definiţia dată acesteia prin dispoziţiile art.1 C.proc.fisc., şi că, în temeiul dispoziţiilor art.2 alin.4 C.proc.fisc., prevederile acestui act normativ, inclusiv ale art.110 care stabileşte termenul de prescripţie de 5 ani în această materie, nu sunt aplicabile creanţelor bugetare rezultate din raporturile contractuale (cu excepţia celor asimilate, prin lege, celor fiscale), cum este cazul în speţă.
Motivul de apel vizând respingerea pe fond a acţiunii în privinţa pretenţiilor pentru care nu a operat prescripţia a fost găsit nefondat de instanţa de prim control judiciar, care a reţinut că nu este îndeplinită condiţia acţiunii în repetiţiune ca cel care solicită restituirea să fi plătit fără a datora, dat fiind că reclamantul a efectuat plăţile ulterior datei de 30.06.2019 în executarea unui contract încheiat cu pârâta, respectiv contractul L3.R2.S1 nr.67611 din 29 iunie 2016, având ca obiect reabilitarea termică a blocului x din Şos. X, act juridic în vigoare şi la momentul soluţionării cauzei în apel.
Prin critica încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurentul susţine încălcarea principiului disponibilităţii, învederând că instanța de apel a calificat raportul juridic invocat de reclamant ca fiind unul contractual, cu toate că pe tot parcursul procesului această parte a susținut că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală, fiind efectuată din eroare.
Potrivit art.9 alin.2 C.proc.civ., “Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”, iar art.22 alin.6 din acelaşi act normativ prevede că “Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”.
Aceste texte legale consacră principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.
Contrar susţinerilor recurentului, din examinarea considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel, analizând îndeplinirea, în cauză, a condiţiei plăţii nedatorate ca cel care face plata să fi plătit fără a datora, în raport de criticile apelantului reclamant în acest sens, a constatat că plata solicitată a fi restituită a fost efectuată în baza unui contract încheiat cu pârâta, fapt ce exclude posibilitatea recuperării sumei respective pe calea unei acţiuni în repetiţiune.
Instanţa de recurs apreciază astfel că nu poate fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul disponibilităţii, în situaţia în care instanţa de apel a examinat cererea de chemare în judecată, în raport cu temeiul juridic invocat, s-a pronunţat doar asupra a ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1341 C.civ.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurentul impută instanţei de apel analizarea unor aspecte care nu au făcut obiectul apelului formulat de reclamant.
În acest sens, sub un prim aspect, recurentul învederează că instanţa de apel a reţinut în considerente că reclamantul nu a susţinut cunoaşterea pagubei doar ca urmare a comunicării deciziei Curţii de Conturi, deşi această parte a învederat, cu ocazia dezbaterii fondului şi în apel, că Decizia nr. 64/27.11.2020 a reprezentat momentul la care reclamantul a cunoscut existența în patrimoniul său a pagubei constând în plata nedatorată către pârâtă a sumei de 527.429 lei.
Înalta Curte observă că instanţa de apel, analizând susţinerile părţilor din proces, a apreciat ca fiind întemeiate afirmaţiile recurentului din cuprinsul motivelor de apel, potrivit cărora, în cuprinsul cererii introductive, al notelor scrise sau cu ocazia dezbaterilor orale, nu a susţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la data comunicării deciziei Curţii de Conturi, astfel cum a reţinut tribunalul în considerentele sentinţei apelate.
Aşadar, deşi prin motivele de recurs se susţine contrariul celor afirmate prin cererea de apel, recurentul apreciază, în mod neîntemeiat, că instanţa a analizat o chestiune străină de cauză, cât timp aspectul vizând momentul cunoaşterii producerii pagubei în raport de comunicarea deciziei Curţii de Conturi a fost pus în discuţie chiar de apelant.
Recurentul mai susţine că instanţa de apel a făcut distincţia dintre creanţa fiscală şi creanţa bugetară, nefiind învestită cu o critică în acest sens, această parte referindu-se prin motivele de apel la natura creanţei solicitate ca fiind o creanţă fiscală întrucât era necesar a justifica teza privind incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani.
Înalta Curte constată că nu este incidentă, în cauza pendinte, situaţia în care instanţa de apel s-a pronunţat, cu încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil, asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită prin cererea de apel, câtă vreme verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului, conform criticilor din apel, impunea în sarcina instanţei de prim control judiciar clarificarea naturii creanţei invocate, în raport de care a apreciat cu privire la normele legale incidente vizând prescripţia.
Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., recurentul critică decizia atacată şi prin prisma considerentelor contradictorii, susţinând că instanţa de apel, deși califică natura juridică a creanței ca fiind una bugetară, apreciază că nu pot fi aplicate prevederile art.110 C.proc.fisc. care reglementează prescripția în cazul creanțelor fiscale.
Art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume, lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care cuprinde motive care sunt contradictorii.
Din perspectiva motivului de casare anterior menţionat, sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.
Înalta Curte observă că nu există contradicţie între reţinerea de către instanţa de apel a faptului că, în speţă, creanţa afirmată de reclamant este o creanţă bugetară rezultată din raportul juridic contractual dintre părţi şi faptul că nu este incident în cauză termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.civ.
Aceasta întrucât categoria creanţelor bugetare include, pe lângă creanţele fiscale, şi alte tipuri de creanţe, cum ar fi cele rezultate din contractele încheiate cu o autoritate publică, caz în care este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani pentru raporturile juridice civile şi nu termenul special prevăzut în cazul creanţelor fiscale.
Obligaţia de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, permiţând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar.
Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii în hotărârea atacată, în sensul mai sus evocat, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei, critica recurentului nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigenţele art. 425 alin.1 lit. b) C.proc.civ.
Recurentul susţine şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.2 alin.4 C.proc.fisc., instanţa de apel constatând, pe cale de consecinţă, că nu sunt aplicabile prevederile art.110 din acelaşi act normativ care reglementează termenul de prescripţie în cazul creanţei fiscale.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul afirmă că prevederile art.2 alin.4 C.proc.fisc. nu pot fi invocate ca argument pentru analiza naturii juridice a creanţei întrucât textul legal are în vedere raporturi contractuale, iar prin cererea de chemare în judecată au fost invocate dispoziţiile art.1341 C.civ., care exclud obligaţiile de natură contractuală sau legală.
Critica astfel formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1-4 C.proc.fisc., “(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel. (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru: a) administrarea drepturilor vamale; b) administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului; c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale. (3) În scopul aplicării alin.(2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale. (4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).”
Prezintă relevanţă şi dispoziţiile art.1 pct.7, 8, 10 şi 11 C.proc.fisc., care stabilesc domeniul de aplicare al dispoziţiilor speciale.
Astfel, potrivit pct.7 al art.1, prin creanța bugetară se înţelege dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie, creanță bugetară principală fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanțele bugetare accesorii, conform art.8 al aceluiaşi articol.
Totodată, potrivit pct.10 al art.1 C.proc.fisc., creanţă fiscală este definită ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie, în timp ce pct.11 defineşte creanţă fiscală principală ca fiind dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa de recurs reţine că aplicarea termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art.110 C.proc.fisc., apreciat de recurent ca fiind incident în cauza pendinte, presupune, în mod obligatoriu, ca, în prealabil, să se constate că natura juridică a creanţei este fiscală sau bugetară rezultată din raporturile juridice contractuale având ca obiect administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Analizând natura juridică a creanţei invocate de reclamant, Înalta Curte observă că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată nu face parte din categoria impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, fiind o sumă de bani despre care se afirmă că a fost achitată în afara unui raport juridic obligațional, constituind o plată nedatorată.
Deşi este real că reclamantul a invocat dispoziţiile art.1341 C.civ. ca temei al pretenţiilor sale, contrar susţinerilor acestuia din recurs şi în acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că obligaţia ce face obiectul cererii de chemare în judecată este contractuală întrucât se întemeiază pe contractul L3.R2.S1 nr.67611/2016 încheiat între părţi, în baza căruia a fost achitată suma solicitată a fi restituită.
Cum obiectul contractului anterior menţionat nu se regăseşte printre cele prevăzute de art.2 alin.1 lit.b C.proc.fisc., în mod legal a apreciat instanţa de apel că devin incidente dispoziţiile art.2 alin.4 C.proc.fisc., reţinând că reclamantul a valorificat în justiţie un drept patrimonial de creanţă (creanţă bugetară) pentru care nu există un termen de prescripţie special, respectiv cel prevăzut de art.110 C.proc.fisc., fiind aplicabile dispoziţiile Codului civil, care reprezintă dreptul comun în materie.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art.1341 C.civ., care instituie prezumţia că plata a fost efectuată din eroare.
Înalta Curte, raportându-se la pretenţia dedusă judecății, reţine că plata nedatorată este reglementată de dispoziţiile art.1341-1344 C.civ., iar efectul principal se regăseşte în alin.1 al art.1341, potrivit cu care cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
Cel care susține că a avut loc o plată nedatorată trebuie să facă proba caracterului nedatorat al plății, răsturnând astfel prezumția plății efectuate cu intenția de a stinge o datorie (existentă), condiţie ce rezultă din dispoziţiile art.1341 alin.3 C.civ., potrivit căruia se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Astfel, dreptul la acţiunea în restituire plată nedatorată (acţiunea în repetițiune) este recunoscut doar persoanei care plătește din eroare, în lipsa oricărei înțelegeri, având credința că este debitoare şi că datorează plata.
Prin urmare, această condiție nu este îndeplinită atunci când plata reprezintă aducerea la îndeplinire a unei obligații convenționale sau legale a persoanei care a efectuat-o.
Astfel cum s-a reţinut anterior, în speţă, plata a fost pretinsă și apoi efectuată în baza contractului L3.R2.S1 nr.67611/2016, contract subsecvent acordului cadru, având ca obiect reabilitarea termică a blocului x din Şos. X.
De altfel, însuşi recurentul recunoaşte prin motivele de recurs existenţa unui temei juridic al plăţii, acesta susţinând că efectuarea plăţilor s-a făcut pe bază de acte justificative întocmite de executant.
Prin urmare, constatând că suma solicitată a fi restituită a fost plătită de partea reclamantă în considerarea existenței unui temei juridic al plății, reprezentat de contractul anterior menţionat, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că nu sunt incidente dispoziţiile art.1341 C.civ., iar acţiunea în repetițiune nu poate fi primită.
Faptul că obligația pe care reclamantul a executat-o nu ar fi valabilă, fiind întemeiată pe un act ce nu a respectat condiţia legală ca elementele componente ale ofertei să fie modificate numai în sensul îmbunătăţirii lor, astfel cum susţine recurentul, nu prezintă relevanță în cazul unei acțiuni întemeiate pe faptul juridic al plății nedatorate, când se cer întrunite următoarele condiţii: să existe o plată, adică prestaţia efectuată de solvens să aibă semnificaţia unei plăţi, fie că aceasta constă în remiterea unei sume de bani, fie în remiterea unui bun material, fiind necesar ca plata să fie efectuată cu voinţa fermă de a stinge o datorie; datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens; plata să fi fost făcută din eroare, în lipsa oricărei înțelegeri, ceea ce înseamnă ca solvensul să fi avut credinţa că este debitor al accipiensului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr.1556A din 28/2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.