. Invocarea direct în recurs a unor excepţii procesuale. Principiul non omisso medio
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: excepţia inadmisibilităţii acţiunii
- procedură prealabilă
- excepţia lipsei capacităţii de folosinţă
- excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu
- motiv invocat omisso medio
C.proc.civ., art. 185 alin. (1), art. 247 alin. (3), art. 488 alin. (2)
În temeiul dispoziţiilor art. 247 alin. (3) C.proc.civ., părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, iar neinvocarea acestora echivalează cu neexercitarea unui drept procesual într-un termen prevăzut de lege şi atrage decăderea părţii din exercitarea dreptului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 185 alin. (1) C.proc.civ..
Astfel, întrucât partea pârâtă nu a formulat, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, apărări vizând neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, invocarea direct în calea de atac a recursului a acestei neregularităţi a actului de sesizare a instanţei este contrară dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C.proc.civ., iar analizarea în faza recursului a altor motive în afara celor invocate în fața instanțelor de fond conduce la încălcarea principiului non omisso medio.
Tot în condiţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ. pot fi invocate în recurs şi excepţiile privind lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa capacităţii de exerciţiu, în caz contrar, astfel de susţineri reprezintă critici formulate omisso medio şi, ca atare, nesusceptibile de analiză.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2850 din 11 decembrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a IV-a civilă la data de 17.05.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinetul Individual de Avocat B., să constate nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică seria B nr. (...) încheiat între reclamantă şi pârât; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului menţionat, respectiv obligarea pârâtului la restituirea sumei de 2.568.288,40 lei; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 C.proc.civ., art. 122, art. 129 şi art. 130 din Statutului profesiei de avocat, Legea nr. 51/1995.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1561 din 04.11.2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică seria B nr. (...); a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 5.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 431 A din 11.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva încheierii din 21.10.2022 şi a sentinţei nr. 1561/2022; a obligat pe apelantul pârât la plata, către intimata reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.627,53 lei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 431 A/2024, a încheierii de şedinţă din 21.10.2022 şi a sentinţei nr. 1561/2022, a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., pârâtul Cabinetul de Avocat B.
Recurentul a invocat, pe calea recursului, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, faţă de prevederile art. 193 coroborate cu art. 178 C.proc.civ., pentru neîndeplinirea procedurii impusă de prevederile art. 31 din Legea nr. 51/1995. Anume, recurentul arată că intimata-reclamantă avea obligaţia de a formula, în prealabil, plângere la Baroul Bucureşti şi ulterior, dacă era nemulţumită de soluţia Baroului, să se adreseze instanţei de judecată.
Recurentul învederează că acţiunea a fost promovată după pronunţarea deciziei nr. 168/A/2019, avocatul îndeplinindu-şi obligaţiile asumate prin contractul de asistenţă juridică, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 51/1995. În consecinţă, dacă intimata reclamantă îndeplinea procedura prealabilă, Baroul Bucureşti avea posibilitatea să modifice clauza contractuală privind cuantumul onorariilor, atât cel fix, cât şi cel de succes (stabilind un onorariu corect faţă de activitatea prestată), pentru a elimina orice suspiciune, iar intimata-reclamantă trebuia să achite onorariul pentru serviciile prestate.
Recurentul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii formulării unei cereri împotriva unei persoane fără personalitate juridică, arătând că este o excepţie de ordine publică care, în aplicarea art. 247 C.proc.civ., cu raportare la art. 56 alin. 3 şi art. 57 alin. 3 din acelaşi cod, poate fi invocată în orice stare de judecare a cauzei, inclusiv în etapa recursului, până la dezbaterea probatoriului.
În acest sens, recurentul arată că reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât, Cabinetul Individual de Avocat B., reprezentat prin avocat B. Cabinetul de avocat este una din formele individuale de exercitare a profesiei de avocat (potrivit art. 5 din Legea nr. 51/1995 şi art. 180 alin. 1 lit. a din Statut) şi poate participa la circuitul civil, devenind titular de drepturi şi obligaţii civile.
Cabinetul de avocat, fiind o unitate fără personalitate juridică, nu poate fi subiect de drept distinct şi nu poate fi chemat în instanţă pentru soluţionarea unui litigiu, cererea fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă, sens în care recurentul face trimitere la prevederile art. 187, art. 56 alin. 3 şi art. 57 alin. 3 C.proc.civ., la dispoziţiile art. 30 alin. 1, art. 35 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, precum şi la Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Arată recurentul că susţine excepţia necompetenţei funcţionale a judecării cauzei de către un complet nespecializat, sens în care face trimitere la Decizia în interesul legii nr. 17/2018, precum şi la prevederile art. 246 alin. 1 şi art. 247 alin. 1 C.proc.civ.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul pretinde că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 309 alin. 4 pct. 6 şi art. 309 alin. 5 C.proc.civ., întrucât reţine că mărturia nu ar fi concludentă, ci vine să adauge la contract, însă alin. 5 prevede că proba testimonială nu se admite peste ce cuprinde un înscris sau ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte sau în timpul semnării, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. 4 deşi, în apel, pârâtul a invocat prevederile art. 309 alin. 4 pct. 6 pentru lămurirea clauzelor actului juridic, faţă de faptul că contractul de asistenţă juridică este unul consensual, aspect ce determină aplicabilitatea prevederilor art. 309 alin. 3 C.proc.civ.
Făcând trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurentul arată că soluţia dată de instanţa de apel este determinată de interpretarea în mod selectiv a probatoriului administrat, cu reţinerea numai a susţinerilor intimatei-reclamante privind faptul că onorariul în cuantum de 1.000 lei ar fi reprezentat cheltuieli de executare, deşi în cauză s-a prevăzut în mod separat şi suma de 1.000 lei cheltuieli ce vor fi efectuate pe parcursul executării activităţilor stabilite contractual, fiind învestit avocatul cu o activitate de obţinere a drepturilor ce trebuiau acordate legal şi refuzate de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor de retrocedare a drepturilor de proprietate.
Recurentul învederează că în aplicarea art. 30 alin. 4 din Legea nr. 51/1995, sumele încasate în vederea îndeplinirii activităţii se depun în cont separat, destinat special sumelor prevăzute pentru plata acestor cheltuieli, intimata-reclamantă nedepunând dovezi prin care să arate că această sumă reprezintă cheltuieli de executare, iar nu onorariu de avocat.
Instanţa învestită cu judecarea apelului nu a analizat probatoriul administrat pentru stabilirea şi plata onorariului reţinând, contrar dovezii administrate, faptul că chitanţa prin care s-a achitat onorariu de avocat, precum şi susţinerile martorului audiat, evidenţiază faptul că este vorba despre o sumă care s-a achitat pentru executarea contractului. Împrejurarea că în contract s-a menţionat că onorariul va fi achitat în termen de 48 ore, nu determină concluzia că este vorba de onorariile stabilite contractual. În ce priveşte cererea de executare silită în care s-a menţionat onorariul de 1.000 lei, a fost o eroare de dactilografiere, deoarece intimata-reclamantă datora avocatului suma de 1.000 lei, onorariul expertului care a efectuat expertiza tehnică în cauză, onorariul achitat de avocat şi pe care intimata reclamantă nu l-a achitat, nerăspunzând la apelurile telefonice ale avocatului. Avocatul a preferat să achite onorariul de expertiză decât să piardă procesul în curs de desfăşurare, sperând ca intimata-reclamantă, conform clauzei 3.1 din contract, va achita această sumă, fapt ce nu s-a întâmplat.
Faţă de considerentele hotărârii atacate, recurentul arată că obiectul contractului este definit conform prevederilor legale, iar clauza, prin „reprezentarea mentală” a fost de obţinere a drepturilor de despăgubire acordate conform legilor. Această clauză este prevăzută în împuternicirea avocaţială semnată la aceeaşi dată cu contractul. Chiar dacă nu ar fi fost precizat acest aspect, însuşi contractul de asistenţă a avut ca scop obţinerea despăgubirilor, iar nu alte avantaje, cum lasă să se interpreteze instanţa de apel.
Arată recurentul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266, art. 1270 şi art. 1469 C.civ. Contractul reprezintă legea părţilor şi se interpretează conform voinţei reale a lor, nu a sensului literal al termenilor, existând înţelegerea părţilor.
Pretinde recurentul că instanţa de apel a încălcat normele referitoare la plată atunci când reţine că suma de 1.000 lei este aferentă cheltuielilor de executare a contractului, fiind încălcate şi prevederile art. 120 din Statut, în contextul în care există două componente, un onorariu fix, achitat la momentul încheierii contractului şi un onorariu de succes, ce urma să fie achitat ulterior finalizării contractului, astfel că onorariul nu a fost stabilit în baza unui pact de quota litis.
Recurentul invocă decizia Înaltei Curţi nr. 196/2022 şi pretinde că analiza contractului de asistenţă juridică putea fi efectuată numai în condiţiile în care intimata-reclamantă se înscria în fals cu una sau mai multe din clauzele inserate contractual.
Faptul că, în contract s-a menţionat că plata onorariului se va face în 48 de ore de la încasarea despăgubirilor, nu va reprezenta un motiv de a solicita din nou o sumă achitată la data încheierii contractului. Prin onorariu s-a înţeles cuantumul procentului de 20% stipulat ca sumă ce reprezintă onorariu de succes. De asemenea, nu se poate interpreta că suma de 1000 lei reprezintă un onorariu fix derizoriu, care va fi interpretat ca fiind acela de a crea o aparenţă de legalitate, deoarece acest contract este voinţa părţilor, iar la nivelul anului 2015, suma de 1.000 lei pentru un avocat era o sumă rezonabilă, iar nu derizorie.
Cu referire la modalitatea de plată a onorariului şi a cheltuielilor suplimentare – datorate distinct de onorariu-, recurentul face trimitere la clauzele contractuale, prevăzute la art. 3.1., art. 2.1., art. 5.
Arată recurentul că motivarea apelului reprezintă o interpretare eronată a probatorului administrat deoarece, pentru formularea acţiunii în instanţă şi susţinerea acesteia nu au fost cheltuieli de executare a contractului, acţiunea şi actele efectuate de avocat fiind scutite de taxă de timbru. În lipsa unor dovezi administrate privind cheltuielile efectuate de avocat pentru efectuarea şi îndeplinirea contractului, hotărârea instanţei de apel se dovedeşte nelegală, acest aspect constituind un motiv de casare întemeiat.
În ceea ce priveşte onorariul pentru expertiza impusă de instanţă, arată că reprezintă o cheltuială neprevăzută, care a fost achitată ulterior, după învestirea instanţei şi a fost achitat de avocat pentru a nu fi suspendată cauza motivat de faptul că intimata-reclamantă nu răspundea la apelurile avocatului. Onorariul expertului nu poate fi confundat şi interpretat ca fiind cheltuieli de efectuare a contractului, deoarece în această cauză nu era necesară efectuarea unei expertize.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul susţine că instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa depusă la dosar de către reclamantă (Decizia nr. 55/2017, Decizia nr. 4/2016), irelevantă faţă de obiectul cauzei şi a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 1 C.civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.
Arată recurentul că unificarea practicii judiciare se realizează prin soluţiile date în recursul în interesul legii şi prin soluţiile date în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Deşi au fost administrate probe privind existenţa onorariului fix, achitat la data încheierii contractului, diferit de onorariul de succes, instanţa de apel, interpretează şi aplică în mod eronat prevederile art. 130 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.
Susţine recurentul că instanţa de judecată nu poate să interpreteze valoarea onorariului fix ca fiind normal sau derizoriu, pentru că, procedând în acest fel ar însemna să se interpună în voinţa părţilor la încheierea contractului. Prin aceasta instanţa a aplicat greşit normele referitoare la izvorul obligaţiei şi scadenţa obligaţiei, aceste aspecte fiind distincte. Obligaţia de plată a onorariului fix s-a născut prin încheierea contractului în data de 11.03.2015 şi a fost executată chiar în aceeaşi zi, iar obligaţia de a plăti un onorariu de succes s-a născut la momentul atingerii succesului, fiind o condiţie suspensivă.
Recurentul face trimitere la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, nr. 174/2021 şi arată că onorariul de 1.000 lei prevăzut de avocat se încadrează în limitele hotărâte de Consiliul Uniunii, astfel că acest onorariu nu este derizoriu.
Invocând prevederile art. 91 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi art. 1 din contract, recurentul arată că obiectul contractului este prevăzut în limitele precizate de normele aplicabile.
De asemenea, analizând clauza prevăzută la art. 1, cu raportare la normele aplicabile, instanţa de apel a interpretat în mod eronat această clauză a contractului faţă de prevederile art. 122 alin. 1 lit. c) din Statutul profesiei de avocat. Prin art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995 este prevăzut obiectul contractului, respectiv asistentă şi reprezentare juridică în fata instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii.
De asemenea, art. 126 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat are următorul conţinut: „Contractul de asistentă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează fată de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi formularului împuternicirii avocaţiale”, iar alin. 2 reţine că „în lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului”.
Mai mult, prin împuternicirea avocaţială nr. 1658851/11.03.2015, intimata reclamantă, prin semnare, împuternicește avocatul cu obiectul determinat de obţinere a despăgubirilor acordate de Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa a apreciat şi aplicat în mod eronat prevederea art. 1225 C.civ., deoarece obiectul contractului este prevăzut conform prevederilor Legii nr. 51/1995 şi a statutului profesiei de avocat, fiind în limitele prevăzute de aceste norme.
În plus dovada executării şi obţinerii reparaţiei, fapt necontestat de nicio parte, dovedeşte întocmai existenţa obiectului. De asemenea, un avocat, potrivit prevederilor legale, are obligaţia de a întreprinde orice demers în interesul clientului, chiar dacă sunt sau nu prevăzute contractual, în lipsa unor dispoziţii contrare precizate expres contractual, astfel cum impune art. 126 alin. 2 din Statut.
Prin urmare, obiectul contractului este prevăzut cu respectarea prevederilor contractuale aplicabile, avocatul a îndeplinit obiectul stabilit contractual, respectiv a obţinut dreptul de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat, urmând ca intimata-reclamantă să achite contraprestaţia, respectiv onorariul de succes, raportat la sumele stabilite de ANRP.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs au fost încadrate formal în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, arată că este invocată tardiv, fiind formulată pentru prima oară în recurs (deşi putea fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii), fiind şi neîntemeiată, obiectul contractului de asistenţă juridică excedând competenţelor decanului baroului, iar procedura învederată de către recurent nu are caracter obligatoriu.
Referitor la excepţia lipsei calităţii şi capacităţii procesuale a pârâtului, arată că, opus susţinerilor acestuia, cabinetul individual de avocatură îndeplineşte toate criteriile prevăzute de lege pentru a fi titular de drepturi şi obligaţii în proces, respectiv: este o entitate legal înfiinţată, potrivit actului constitutiv aprobat înregistrat la Barou; are o organizare de sine stătătoare, având o denumire aleasă, un sediu şi, de cele mai multe ori, cel puţin personal auxiliar salariat, dacă nu chiar personal colaborator; poate avea un patrimoniu propriu, cu afectațiune specială, care să includă imobilul unde se află sediul, disponibilități financiare, elemente de logistică birou etc.
Deciziile invocate de recurent sunt irelevante, întrucât se limitează la două materii cu caracter special, care instituie o răspundere pur personală, anume materia contravenţională şi chiar materia penală.
Cu privire la necompetenţa funcţională, învederează că această critică trebuia invocată în termenul prevăzut de art. 130 alin. 2 C.proc.civ., nu putea fi invocată direct în apel, iar instanţa de apel în mod corect a reţinut, prin raportare la decizia nr. 902/20.05.2020 a Înaltei Curţi, că regimul excepţiei necompetenţei funcţionale urmează regimul necompetenţei materiale.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., intimata pretinde că recurentul nu aduce critici concrete cu privire la decizia instanţei de apel şi nu indică care sunt acele motive pretins străine şi contradictorii ale hotărârii recurate, ci încearcă să obţină o reapreciere a probatoriului administrat, reapreciere incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul procedează la o încadrare juridică pur formală, readucând în discuţie probele dosarului.
Arată intimata că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi a respins în mod corect criticile recurentului, întrucât acesta a încercat în repetate rânduri să completeze obiectul contractului prin elemente exterioare acestuia (în apel prin proba testimonială, iar, în recurs, încearcă completarea prin împuternicirea avocaţială). Or, pornind de la interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1225 şi art. 1226 C.civ., instanţa de apel face aplicarea instituţiilor obiectului contractului şi obiectului obligaţiei la contractul de asistenţă juridică, subliniind importanţa indicării în concret a limitelor mandatului acordat.
Simpla completare a unei împuterniciri avocaţiale nu este în măsură să suplinească lipsurile contractului, cu atât mai mult cu cât, conform Statutului profesiei de avocat, împuternicirea avocaţială nu reprezintă decât modalitatea prin care avocatul se legitimează faţă de terţi, fără a putea fi opusă în raporturile avocat-client.
Procedura înscrierii în fals nu este aplicabilă, întrucât obiectul prezentului dosar nu este reprezentat de contestarea menţiunilor din împuternicirea avocaţială.
Contrar susţinerilor recurentului, tot ce au analizat instanţele de fond şi poate analiza instanţa de recurs în continuare sunt motivele de nulitate invocate, prin raportare la momentul încheierii contractului; orice elemente sau circumstanţe exterioare (precum completarea împuternicirii avocaţiale, pretinsa executare conformă, operaţiunile derulate de intimată, etc.) excedând cadrului procesual.
Toate elementele situaţiei de fapt converg spre calificarea onorariului ca pact de quota litis, care atrage nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică şi reprezentare, oricât ar încerca recurentul să nege această realitate juridică.
Astfel, în primul rând, data scadenţei pentru plata onorariului a fost stabilită la 48 de ore după încasarea sumelor de către client, fără a face distincţie între cota fixă şi cota procentuală.
Contrar susţinerilor recurentului, nu există nicio confuzie între izvorul obligaţiei şi scadenţa obligaţiei, întrucât clauzele contractuale sunt neechivoce în stabilirea simultaneității scadențelor. În acest sens, orice pretinsă plată a sumelor anterior scadenţei nu reprezintă nimic altceva decât o plată anticipată, fără niciun efect asupra calificării clauzelor cuprinse în contract.
În al doilea rând, cuantumul onorariului fix este vădit disproporționat faţă de cuantumul procentual datorat cu titlu de „onorariu de succes”. Suma de 1.000 de lei a fost stabilită doar pentru a crea aparenţa de legalitate a pactului de quota litis. Cum onorariul de „succes” este de peste 2.500 de ori mai mare decât onorariul pretins datorat indiferent de rezultat, rezultă eludarea dispoziţiilor legale cu privire la pactul de quota litis.
Nu în ultimul rând, onorariul de succes a fost stabilit pentru o speţă căreia îi lipseşte caracterul aleatoriu. Faptul că nu existau şanse reale de câştig/pierdere a fost speculat de către avocat la momentul stabilirii onorariului.
În concluzie, intimata solicită respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. 1 C.proc.civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 489 alin. 1 C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În cauză, recurentul a fundamentat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.
Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinând necesitatea formulării unei plângeri prealabile (contestaţie adresată decanului Baroului Bucureşti), în raport cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 51/1995 şi prevederile art. 193 şi art. 178 C.proc.civ.
Înalta Curte reţine că neîndeplinirea unei proceduri prealabile obligatorii atrage sancţiunea nulităţii actului de sesizare al instanţei (art. 174 alin. 1 C.proc.civ.), iar nulitatea este relativă deoarece interesul ocrotit este unul privat. În acest context, neregularitatea trebuie invocată de către pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, sens în care prevederea legală expresă – art. 193 alin. 2 C.proc.civ.- este corelată cu dispoziţiile art. 174 alin. 3 şi art. 178 alin. 2 din acelaşi cod.
Cum recurentul-pârât nu a acţionat cu respectarea dispoziţiilor procedurale sus-menţionate, în lipsa unui text care să îngăduie invocarea direct în calea de atac a recursului nesocotirea unui text care ocroteşte un interes privat, Înalta Curte reţine că partea a invocat omisso medio critica privind neîndeplinirea procedurii prealabile, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. 2 C.proc.civ., motiv pentru care nu poate fi analizată de instanţa de recurs. Aceasta întrucât, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, partea nu a formulat apărări vizând neîndeplinirea procedurii prealabile, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanțelor de fond ar duce la încălcarea principiului non omisso medio.
Un alt argument al recurentului vizează lipsa capacităţii procesuale de folosinţă (invocând prevederile art. 56 alin. 3 C.proc.civ.) şi lipsa capacităţii de exerciţiu (făcând trimitere la dispoziţiile art. 57 alin. 3 din acelaşi cod) a Cabinetului de Avocat B., sens în care pârâtul pretinde că excepţiile pot fi invocate inclusiv în etapa recursului.
Lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa capacităţii de exerciţiu pot fi invocate în orice stare a procesului, ceea ce înseamnă că pot fi invocate atât în prima instanţă, cât şi direct în apel (atât ca motiv de apel, cât şi ca excepţie).
În recurs, aspectul privind lipsa capacităţii de folosinţă sau lipsa capacităţii de exerciţiu poate fi invocat în condiţiile art. 488 alin. C.proc.civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 247 alin. 3 C.proc.civ., părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, iar neinvocarea acestei excepţii echivalează cu neexercitarea unui drept procesual într-un termen prevăzut de lege şi atrage decăderea părţii - căreia, în cauză, i se opun prevederile art. 56 alin. 2 C.proc.civ.- din exercitarea dreptului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 185 alin. 1 din C.proc.civ.
Or, recurentul-pârât avea posibilitatea să invoce această neregularitate procedurală în faţa instanţei de fond sau în calea de atac a apelului şi nu direct prin motivele de recurs.
Înalta Curte reţine că recurentul a invocat pentru prima dată în recurs chestiunea referitoare la lipsa capacităţii sale procesuale de folosinţă, respectiv lipsa capacităţii de exerciţiu, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 488 alin. 2 C.proc.civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
În acest context, susţinerile din recurs, privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi lipsa capacităţii de exerciţiu, reprezintă, cum s-a arătat, o critică formulată omisso medio şi ca atare, nesusceptibilă de analiză, negrefându-se pe dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel.
Când invocă excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei (judecarea cauzei de către un complet nespecializat), recurentul omite a se raporta la analiza instanţei de apel care a reţinut pe de o parte, tardivitatea invocării direct prin apel a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei tribunalului, faţă de prevederile art. 130 alin. 2 C.proc.civ. şi, pe de altă parte, a apreciat că secţia civilă este competentă funcţional să soluţioneze acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui contract de asistenţă juridică.
Evocarea necompetenţei în recurs este subordonată condiţiei ca aceasta să fi fost anterior invocată în condiţiile legii, or instanţa de apel a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a susţine, direct în apel, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei tribunalului, iar prin motivele de recurs pârâtul se rezumă la a reitera excepţia necompetenţei, fără să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.
Recurentul a făcut trimitere la dezlegările Deciziei nr. 17/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casație şi Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fără a expune argumente punctuale privind posibilitatea de a invocat, direct în apel, excepţia de ordine publică, în contextul în care instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 130 alin. 2 C.proc.civ. (potrivit cărora „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”).
În egală măsură, partea nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată atunci când instanţa de apel a reţinut că natura litigiului determină competenţa secţiei civile a instanţei de fond.
Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, ce pot fi stabilite doar prin critici concrete cu privire la decizia atacată, recurentul-pârât ignorând, practic, dispoziţia instanţei de apel în legătură cu aspectele deduse judecăţii prin cererea de apel.
Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât pretinde că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. 4 pct. 6 şi art. 309 pct. 5 C.proc.civ., iar „contractul de asistenţă este unul consensual, aspect care determină aplicabilitatea prevederilor art. 309 alin. 3” C.proc.civ.
Se reţine că expunerea acestei critici nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele hotărârii atacate.
Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut că „regula de interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 309 alin. 3 C.proc.civ., nu poate duce la concluzii care nesocotesc ultimul alineat al aceluiaşi articol”, iar împrejurarea că proba testimonială este admisibilă în cazul în care se impune lămurirea conţinutului unei clauze neclare, nu presupune că proba este concludentă atunci când martorul prezintă aspecte care adaugă la conţinutul scris al înțelegerii părților sau contrazice înțelesul lămurit al unor clauze.
Or, în contextul în care instanţa de apel a încuviinţat proba testimonială, iar martorul propus de pârât la termenul din 1 februarie 2024 a fost audiat la termenul din 29 februarie 2024, prin memoriul de recurs, partea ar fi trebuit să se raporteze la considerentele instanţei de apel şi să le combată prin expunerea unui raţionament juridic contrar.
Se constată, aşadar, că în realitate recurentul formulează critici străine de considerentele instanţei de apel, întrucât nu invocă o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate, ci face trimitere la norme de procedură, fără să se raporteze la dezlegarea jurisdicţională dată argumentelor părţii în etapa procesuală anterioară.
Or, exigenţele prevăzute de art. 486 alin. 1 lit. d) C.proc.civ. impuneau tocmai obligaţia formulării de critici care să pună în discuţie aspecte referitoare la aplicarea greşită a regulilor de procedură incidente, prin raportare directă la soluţia şi la motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca, în acest mod, instanţa de recurs să poată exercita un control judiciar efectiv, cerinţă neîndeplinită în speţă în acord cu cele anterior menţionate, recurentul prevalându-se doar în mod formal de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
A mai susţinut recurentul-pârât că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, fiind criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.
Or, criticile referitoare la existenţa unor motive contradictorii nu sunt subsumabile motivului de casare evocat, în contextul în care recurentul a omis să arate, în concret, considerentele pretins a fi opuse, invocând, în schimb, doar o eventuală interpretare greşită („în mod selectiv”) a probatoriului în cauză.
În egală măsură, nici criticile privitoare la existenţa unor motive străine de natura cauzei nu pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., având în vedere că supun dezbaterii doar chestiuni relative la situaţia de fapt, nefiind susţinute de argumente care să permită încadrarea în motivul de recurs invocat, care presupunea, dată fiind ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată conţine „numai motive străine de natura cauzei”.
Ceea ce expune recurentul (aspecte privind cererea de executare silită, onorariul de expertiză în cuantum de 1.000 lei, împrejurarea că plata cheltuielilor se efectuează într-un cont distinct) reprezintă critici de netemeinicie ce nu sunt subsumabile textului de lege indicat, partea limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţei de apel şi care scapă cenzurii instanţei de recurs.
Similar, criticile referitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză (proba testimonială, înscrisuri) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.
Totodată, deşi a invocat prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se observă că recurentul se limitează la a detalia raporturile juridice dintre părţi şi împrejurările factuale, solicitând, practic, o reevaluare a clauzelor contractuale, aspecte ce au în vedere strict temeinicia judecăţii înfăptuite, iar nu legalitatea acesteia, având în vedere că se circumscriu exclusiv activităţii de interpretare a probatoriului administrat ce revine instanţelor devolutive.
Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei şi la o cenzurare a aprecierii date de instanţele fondului mijloacelor de probă, ci doar la antamarea aspectelor privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.
Astfel, deşi susţine o încălcare a prevederilor art. 1, art. 1225, art. 1266, art. 1270, art. 1469 C.civ., precum şi art. 91, art. 120, art. 122 alin. 1 lit. c), art. 130 din Statutul profesiei de avocat, art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995 recurentul-pârât nu deduce spre analiză critici concrete de nelegalitate în legătură cu normele de drept substanţial invocate, rezumându-se, practic, la a reda, o serie de clauze contractuale din cadrul contractului de asistenţă juridică încheiat de părţi (art. 1, art. 2.1, art. 3.1, art. 5) şi la a prezenta împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante.
Drept urmare, în realitate, ceea ce invocă recurentul este o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale, din moment ce întreaga sa argumentaţie vizează efectele juridice ale contractului de asistenţă juridică încheiat de părţi.
Or, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractuale nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un simplu aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.
În acest sens, se observă că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situaţia când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), nu îşi mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greşită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Se reţine, aşadar, că prin calea de atac formulată recurentul-pârât evocă doar chestiuni ce ţin de valenţa acordată de către instanţa de apel, ca efect al propriei analize, clauzelor contractului de asistenţă juridică, aspect ce nu mai poate fi cenzurat în prezenta cale de atac, date fiind prevederile art. 483 alin. 3 C.proc.civ.
Astfel, deşi recurentul face trimiteri la multiple texte legale, în cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică susţineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere a stării de fapt, sunt prezentate consideraţii teoretice, precum şi referiri la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs şi care, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Deopotrivă, lipsite de aptitudinea concretă de a învesti legal instanţa de recurs sunt şi argumentele recurentului privind condiţionarea analizei contractului de asistenţă juridică de parcurgerea procedurii înscrierii în fals de către reclamantă.
Aceasta întrucât motivul invocat nu a fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel că acest motiv nu poate fi analizat omisso medio în recurs.
Nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege, nici susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel “s-a axat pe motivarea şi darea soluţiei pe jurisprudenţa depusă la dosar de către intimata-reclamantă”, încălcând, astfel, prevederile art. 1 C.civ., întrucât recurentul-pârât nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că raţionamentul curţii de apel decurge dintr-o atare analiză.
Prin urmare, se reţine că recurentul nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susţinerile formulate având fie un caracter formal şi, din această perspectivă, plasându-se în afara limitelor în care instanţa de recurs poate proceda la examinarea legalităţii actului jurisdicţional atacat, fie neopunând critici în raport cu raţionamentul judiciar al curţii de apel, fiind străine, practic, de acesta.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de pârâtul Cabinetul de Avocat B. împotriva deciziei nr. 431 A/2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.