Şedinţa publică din data de 29 mai 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 25.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.820,37 RON, reprezentând creanţă executată, cheltuieli de executare, cheltuieli ocazionate cu proceduri litigioase în legătură cu creanţa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov
Prin sentinţa civilă nr. 1876 din 03 iunie 2021, Tribunalul Ilfov a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 205.891 RON reprezentând contravaloare prejudiciu, ca urmare a nerespectării obligaţiei contractuale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 13.433 RON, cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 176 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1876 din 03.06.2021, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, ca nefondate; a obligat apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat şi a respins cererea privind alte cheltuieli, ca neîntemeiată; a respins cererea apelantului-pârât de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
4. Recursurile declarate în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 176 A din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul B..
4.1. Recursul declarat de reclamantul A.
Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1350, art. 1516, art. 1548 şi art. 1531 din C. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a arătat că a criticat neacordarea de către instanţa de fond a sumei de 34.929,33 RON constând în taxe de timbru şi onorarii de avocat, pe care le-a suportat în contestaţia la executare şi suspendarea executării silite, cheltuieli făcute pentru limitarea şi reducerea prejudiciului. A reuşit, astfel, prin demersurile judiciare întreprinse, reducerea prejudiciului de la suma de 186.163,74 euro, la care se adaugă 1% dobânda penalizatoare pe zi din soldul creditului neachitat (suma pusă în executare), la suma de 41.108,83 euro cu titlu de creanţă.
În acest sens, recurentul a arătat că, prin sentinţa nr. 2122/05.03.2019 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 4017/20.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, a fost constatat caracterul abuziv şi nul absolut al clauzei prevăzute la art. 13 din contractul de credit nr. x/26.03.2013 şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată în parte executarea silită din dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul C., executarea silită urmând a fi continuată pentru suma de 41.108,83 euro reprezentând debit principal (31527,7 euro) şi dobândă (9581,13 euro), la care se adaugă cheltuielile de executare şi au fost reduse cheltuielile de executare constând în onorariu executor de la 16.623,22 RON la 5000 RON. Astfel, toate aceste cheltuieli au fost făcute pentru limitarea prejudiciului, fiind rezonabile în raport de valoarea prejudiciului iniţial.
Ca urmare, a arătat recurentul, în dosarul de executare nr. 1573/2018 s-a dispus ca suma totală de plată să fie de 41.108,83 euro şi 5.733 RON cheltuieli de executare.
Ulterior au fost emise alte încheieri în dosarul de executare prin care s-a dispus distribuirea unor sume recuperate de la debitor, adăugarea unor sume cu titlu de cheltuieli efectuate cu redactarea şi comunicarea actelor de executare, cheltuielile de executare stabilite până la data de 16.12.2019 fiind în cuantum de 8470 RON.
În acest context, rezultă că toate aceste cheltuieli au fost făcute pentru reducerea prejudiciului cauzat, fiind urmarea directă a neexecutării obligaţiilor contractuale şi, pe cale de consecinţă, cererea privind cheltuielile efectuate putea fi admisă în parte, proporţional cu capetele de cerere admise în demersurile judiciare efectuate de către apelantul-reclamant, conform art. 1531 din C. civ.
Or, instanţa de apel a reţinut că aceste sume nu intră în noţiunea de prejudiciu cauzat, chiar dacă demersurile au fost utile şi au avut ca efect reducerea semnificativă a creanţei ce face obiectul executării silite, ci urmează regulile prevăzute în materia suportării cheltuielilor de judecată, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material.
În opinia recurentului, instanţa de apel a reţinut nelegal că obligaţia asumată de pârât prin convenţie nu poate fi extinsă şi cu privire la toate cheltuielile făcute cu limitarea prejudiciului şi că aceste prejudicii nu au fost cauzate în patrimoniul reclamantului în mod direct, ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale de către pârât, considerentele deciziei recurate fiind contrare prevederilor art. 1548 din C. civ. care instituie prezumţia de culpă decurgând din simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligaţiilor contractuale.
A mai arătat recurentul că, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1531 din C. civ. impunea repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor, inclusiv a cheltuielilor pe care le-a făcut cu limitarea şi reducerea prejudiciului.
Printr-un alt motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie contradictorie, întrucât în considerente s-a referit la promovarea de către reclamant a unor demersuri judiciare neîntemeiate, pe de o parte, dar şi la utilitatea acestor demersuri care au avut ca efect reducerea semnificativă a creanţei, pe de altă parte, ignorând practic situaţia de fapt, în raport cu probatoriul administrat în cauză, din care rezultă clar că fără aceste demersuri prejudiciul ar fi fost cu mult mai mare, precum şi faptul ca toate aceste demersuri judiciare au fost urmarea directă a culpei pârâtului prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, penalitatea şi dobânda care se calculau în baza clauzei abuzive la soldul creditului neachitat de către pârât având legătură directă cu neexecutarea obligaţiei contractuale.
Drept urmare, în opinia recurentului, considerentele hotărârii cu privire la neexistenţa culpei pârâtului în efectuarea acestor cheltuieli sunt contradictorii şi contravin dispoziţiilor art. 1350 din C. civ.
Sub un ultim aspect criticat, recurentul a arătat că s-au aplicat greşit prevederile de drept material incidente şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a prejudiciului, fiind încălcat art. 1533 din C. civ., stabilindu-se că prejudiciul nu este cauzat direct în patrimoniul recurentului ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale, deoarece acestea se datorează culpei sale procesuale.
Or, întrucât obligaţia viza achitarea unui credit, iar în caz de întârziere sau neplată se aplicau dobânzi şi penalităţi, fapta ilicită există, însă instanţa de apel nu a analizat în concret existenţa ei şi legătura de cauzalitate dintre aceste cheltuieli şi neexecutarea obligaţiilor contractuale.
4.2. Recursul declarat de pârâtul B.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În argumentarea ipotezei de nelegalitate, recurentul a învederat că motivele de apel au vizat, pe de o parte, greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, pe de altă parte, greşita obligare a sa la plata sumei de 41.108,83 euro.
Or, în cauză, "obligaţia asumată" pentru a cărei neîndeplinire culpabilă reclamantul solicită daune contractuale este reprezentată de obligaţia de plată a ratelor. Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, reţinând că prejudiciul ce se solicită a fi reparat decurge din nerespectarea unei obligaţii contractuale distincte de contractul de credit în baza căruia s-au achitat aceste rate, obligaţia contractuală asumată fiind de a achita toate sumele ce decurg din contract, situaţie în care prezintă relevanţă nu data la care ar fi devenit exigibilă fiecare rată în parte, ci momentul în care patrimoniul reclamantului a fost afectat în concret de neexecutarea obligaţiei contractuale din partea pârâtului-recurent.
Însă, a arătat recurentul, în cazul răspunderii contractuale prescripţia dreptului la acţiune curge de la data la care creditorul are dreptul să ceară debitorului executarea obligaţiilor contractuale.
Potrivit art. 2528 din C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În speţă, potrivit susţinerilor reclamantului, obligaţia contractuală încălcată ar fi cea de efectuare a plăţilor la data de 25 a fiecărei luni, în conformitate cu graficul de rambursare aferent contractului de credit nr. x/26.03.2013. Fiind vorba, deci, despre o obligaţie succesivă, pentru fiecare curge câte o prescripţie separată, astfel că prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă contractuală curge de la data la care fiecare asemenea rată devenea scadentă, aceasta fiind şi data de la care reclamantul, în calitate de creditor al obligaţiei neexecutate, conform propriilor sale susţineri, avea dreptul de a cere debitorului său fie executarea obligaţiei contractuale pe care o consideră neexecutată, fie îndeplinirea obligaţiei de plată a daunelor născute din neîndeplinirea obligaţiei de plată.
Aşadar, în opinia recurentului, dreptul la acţiune cu referire la obligaţia contractuală de plată a ratelor scadente şi exigibile anterior datei de 25.02.2017 (acţiunea fiind înregistrată la 25.02.2020) este prescris, astfel că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a art. 2528 C. civ.
Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurentul a susţinut că este nelegal cuantumul prejudiciului stabilit la suma de 41.108.83 euro, reprezentând creanţa urmărită silit în dosarul de executare nr. 1573/2018; însă, în măsura în care s-ar reţine producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, acesta nu ar putea fi niciodată superior sumei efectiv recuperate de la acesta în procedura de executare silită.
A mai arătat recurentul-pârât că prevederile art. 1532 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cauza de faţă, neputându-se determina cu certitudine că întreaga creanţă urmărită silit se va executa numai faţă de reclamant. Tocmai de aceea, ea trebuie să fie limitată la sumele efectiv executate silit de la reclamant, întrucât abia într-o asemenea situaţie se poate afirma producerea unui prejudiciu egal valoric cu cuantumul sumei executate silit şi, astfel, nu se poate ajunge la o dublă executare silită a recurentului-pârât.
5. Apărările formulate în cauză
Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data de 29.05.2018, când reclamantul a cunoscut nerespectarea clauzelor contractuale, prin transmiterea notificării de către D. S.A., iar cu privire la prejudiciu a arătat că întinderea reparaţiei este integrală, inclusiv pentru prejudiciul viitor. Executare silită a fost demarată sub toate formele prevăzute de lege, fiind instituite popriri pe conturile reclamantului şi înscrise somaţii imobiliare pe bunurile acestuia. Prejudiciul solicitat, în cuantum de 41.108,83 euro, are o existenţă sigură şi neîndoielnică, prezentând suficiente elemente de determinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.
II.1. Asupra recursului declarat de pârâtul B.
Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurentul-pârât a invocat, pe de o parte, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu încălcarea art. 2528 din C. civ., întrucât termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei fiecărei rate lunare, conform graficului de rambursare aferent contractului de credit nr. x/2013, obligaţia contractuală pretins neexecutată fiind una succesivă.
Pe de altă parte, recurentul-pârât a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1532 alin. (1) din C. civ. referitoare la certitudinea prejudiciului, întrucât întinderea acestuia trebuie limitată la suma de bani recuperată în mod efectiv prin executare silită de la reclamant, astfel că este nelegală obligarea la plata întregii creanţe urmărite silit, în valoare de 41.108,83 euro.
Criticile sunt nefondate.
Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar configurat prin elementele cererii introductive a supus analizei instanţelor de fond acţiunea în răspundere contractuală prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului în sumă de 240.820,37 RON, reprezentând creanţă executată, cheltuieli de executare şi cheltuieli ocazionate cu proceduri litigioase în legătură cu creanţa.
Devine utilă prezentului control de legalitate prezentarea principalelor chestiuni de fapt reţinute de instanţa devolutivă, ce ies din sfera verificărilor jurisdicţionale îngăduite instanţei de recurs şi care relevă că:
La data de 26.03.2013, între reclamantul A. şi D. S.A. a fost încheiat contractul de credit nr. x/2013 pentru un împrumut în valoare de 50.000 euro, cu o durată de creditare de 5 ani, costul total al creditului fiind de 88.186,77 euro, ce include şi dobânda în sumă de 38.186,77 euro.
La aceeaşi dată, între D. S.A. şi pârâtul B. a fost încheiat contractul de fidejusiune nr. x/2013, prin care pârâtul fidejusor s-a obligat să garanteze cu toate veniturile şi bunurile prezente şi viitoare împrumutul acordat în baza contractului de credit nr. x/2013.
Ulterior, prin convenţia părţilor litigante, autentificată sub nr. x/22.04.2013 de BNP E., pârâtul s-a obligat să execute obligaţiile aflate în sarcina reclamantului care decurg din contractul de credit nr. x/2013, astfel încât orice sumă datorată de către acesta în favoarea instituţiei financiare nebancare, ce decurge din contractul de credit, să fie achitată de către pârâtul B..
Întrucât obligaţiile de plată asumate prin contractul de credit nu au fost executate integral, a fost pornită împotriva debitorilor A. şi B. executarea silită de către creditoarea D. S.A., care formează obiectul dosarului de executare nr. 1573/2018 al F..
Din înscrisurile dosarului, rezultă că a fost recuperată suma de 22.478 RON, exclusiv din patrimoniul debitorului principal A., iar executarea silită continuă pentru suma de 38.214,41 euro.
Prezentate fiind principalele elemente ale situaţiei de fapt, cu semnificaţie din perspectiva examinării criticilor de nelegalitate propriu-zise, se mai cuvine a fi reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.
Cu referire la prima critică de nelegalitate din memoriul de recurs, circumscrisă soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.
Astfel, în procesul pendinte a fost dedusă judecăţii o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 din C. civ., fundamentată pe răspunderea civilă contractuală. Obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtului recurent la despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, cauzat de fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de către pârât prin convenţia încheiată în formă autentică nr. 356/22.04.2013 (şi anume, de a executa obligaţiile reclamantului faţă de creditoarea instituţie financiară nebancară, ce decurg din contractul de credit nr. x/2013).
Or, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (şi în cazurile asimilate) este guvernată de regula specială consacrată de 2528 din C. civ., potrivit căreia aceasta "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripţiei – unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (judecătoreşte determinat) – îşi află raţiunea în necesitatea de fi armonizate drepturi şi interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a victimei unei fapte ilicite şi la asigurarea efectivităţii finalităţii acestei instituţii juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situaţiile juridice neclare.
Domeniul de aplicare a acestei reguli de drept (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) este unul care acoperă întreaga răspundere civilă, aşadar atât ipoteza de răspundere delictuală, cât şi pe cea de răspundere contractuală, întrucât legea nu distinge între felul răspunderii civile, ci stabileşte in terminis condiţia existenţei unui prejudiciu cauzat printr-o "faptă ilicită", cum prin ipoteză este şi cazul faptei pe care se grefează acţiunea în despăgubiri civile din procesul pendinte.
Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a legat posibilitatea reclamantului de a acţiona în justiţie, de momentul subiectiv al cunoaşterii existenţei prejudiciului, reprezentat de primirea la data de 24.05.2018 a notificării de plată transmise de către instituţia financiară nebancară creditoare, prin care acesta era înştiinţat în legătură cu neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor asumate prin convenţia autentică nr. 356/2013.
Aceasta întrucât, prejudiciul cerut a fi reparat decurge din nerespectarea unei obligaţii contractuale distincte de contractul de credit în baza căruia s-au achitat ratele lunare, mai exact din neîndeplinirea obligaţiei de a achita toate sumele ce decurg din contractul de credit, aspect reţinut judicios de către instanţa de apel; devine, astfel, indiferent momentul exigibilităţii fiecărei rate lunare din graficul de rambursare a împrumutului, căci prejudicierea patrimoniului reclamantului a fost cauzată de neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor asumate prin convenţia autentică nr. 356/2013.
Ca atare, dreptul la acţiune s-a născut la momentul producerii prejudiciului, daunele-interese solicitate înlocuind obligaţia contractuală neexecutată.
Astfel fiind, momentul obiectiv când reclamantul păgubit trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, nu ar putea fi plasat decât ulterior, iar nu anterior, notificării sus-menţionate, fiind vorba despre momentul pornirii executării silite împotriva debitorului principal reclamant şi a fidejusorului pârât, prin cererea de executare silită formulată la data de 06.07.2018 şi încheierea de încuviinţare a executării silite pronunţate la data de 27.07.2018, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 2122/05.03.2019 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă.
Aşadar, în circumstanţele factuale ale cauzei, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond, este corectă concluzia conform căreia reclamantului nu i s-ar putea reproşa inacţiunea, mai devreme de data de 24.05.2018, moment în raport cu care acţiunea în despăgubiri înregistrată la 25.02.2020 este formulată înlăuntrul termenului general de prescripţie, ceea ce conferă atributul legalităţii deciziei instanţei de apel prin care a fost păstrată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Cu referire la cea de-a doua critică din memoriul de recurs, prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1532 alin. (1) din C. civ. referitoare la certitudinea prejudiciului, prin obligarea nelegală la plata întregii creanţe urmărite silit, în valoare de 41.108,83 euro, iar nu doar a sumei de bani recuperate în mod efectiv prin executare silită, Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul nefondat.
În deplin acord cu principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului, inclusiv a celui viitor, însă cert, instanţa de apel a argumentat cu elemente îndestulătoare îndeplinirea condiţiei certitudinii prejudiciului viitor.
Astfel, pornind de la împrejurarea de fapt că în cadrul executării silite a fost recuperată suma de 22.478 RON, exclusiv din patrimoniul debitorului principal A., procedura continuând pentru diferenţa de creanţă, în mod corect a reţinut curtea de apel aspectul potrivit cu care, chiar dacă pârâtul figurează în dosarul de executare silită ca fidejusor, faţă de acesta nu s-a efectuat niciun act de executare silită şi, prin urmare, nu s-a recuperat nicio sumă de bani, aşa încât este incert şi puţin probabil ca formalităţile de executare să se răsfrângă asupra lui.
Mai mult decât atât, cum judicios a notat instanţa de apel, pretenţiile reclamantului îşi au fundamentul în convenţia încheiată cu pârâtul, prin care acesta din urmă şi-a asumat obligaţia de a achita în integralitate sumele de bani care decurg din contractul de credit, astfel că întinderea prejudiciului este posibil a fi determinată, întrucât rezultă neîndoielnic din acest contract. Ca atare, contrar susţinerilor recurentului, prejudiciul viitor este unul cert, de vreme ce executarea silită continuă în toate formele sale, până la satisfacerea întregii creanţe.
II.2. Asupra recursului declarat de reclamantul A.
Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531, art. 1533 şi art. 1548 din C. civ., prin neacordarea sumei de 34.929,33 RON constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii de avocat suportate în litigiul având ca obiect contestaţie la executare şi suspendare executare silită, finalizat cu reducerea semnificativă a creanţei urmărite silit, ceea ce evidenţiază utilitatea demersurilor în direcţia limitării şi reducerii prejudiciului, acesta fiind consecinţa directă a neexecutării culpabile de către pârât a obligaţiilor sale contractuale.
Criticile sunt nefondate.
Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, în litigiul având ca obiect contestaţie la executare şi suspendare executare silită (judecat în cadrul dosarului nr. x/2018 şi al dosarului asociat nr. x/2018 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, soluţionate prin sentinţa civilă nr. 2122/05.03.2019 şi încheierea civilă din 29.11.2018 pronunţate de această judecătorie, definitive), a fost constatat caracterul abuziv şi nul absolut al clauzei prevăzute la art. 13 din contractul de credit nr. x/2013 (privitor la dobânda penalizatoare de 1% pe zi de întârziere) şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată în parte executarea silită din dosarul de executare nr. 1573/2018 al C., executarea silită urmând a fi continuată pentru suma de 41.108,83 euro (reprezentând 31.527,7 euro debit principal şi 9.581,13 euro dobândă), la care se adaugă cheltuielile de executare (în privinţa cărora a fost redus onorariul de executor de la 16.623,22 RON la 5000 RON).
Critica din memoriul de recurs reprezintă o reiterare a motivului de apel şi este bazată pe ideea că respectivele cheltuieli de judecată (taxe judiciare de timbru şi onorarii de avocat) au fost consecinţa directă a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale şi au avut ca efect limitarea şi reducerea semnificativă a prejudiciului (creanţa supusă executării silite), astfel că, în opinia recurentului, "cheltuielile efectuate puteau fi admise în parte, proporţional cu capetele de cerere admise în demersurile judiciare efectuate de către apelantul-reclamant aşa cum arată dispoziţiile art. 1531 din C. civ..".
În limitele controlului de legalitate astfel cum au fost ele fixate prin cererea de recurs, Înalta Curte are a observa că, în procesul anterior câştigat de reclamant, ce a avut ca obiect contestaţia la executare promovată în contradictoriu cu creditoarea instituţie financiară nebancară (şi în care a fost introdus în proces din oficiu, în baza art. 78 din C. proc. civ., în calitate de intervenient forţat, fidejusorul B., pârât în procesul pendinte), având a soluţiona cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, judecătoria a statuat prin considerentele sentinţei civile nr. 2122/05.03.2019 după cum urmează:
"În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de contestator, instanţa reţine că, în ceea ce priveşte taxa de timbru, contestatorul are posibilitatea de a obţine restituirea acesteia în temeiul art. 45 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, iar cu privire la onorariul de avocat, instanţa nu poate ţine cont de facturile depuse după închiderea dezbaterilor în conf. cu disp. 452 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, instanţa urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat".
Aşadar, problema cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în procesul anterior câştigat urmează regulile în materie, stabilite prin normele de drept comun ale C. proc. civ. şi cele speciale consacrate de O.U.G. nr. 80/2013, ţinându-se seama de regulile de interpretare a normelor juridice care impun ca normele speciale să se completeze cu normele generale în măsura în care nu reglementează în mod derogatoriu.
Astfel fiind, în privinţa recuperării sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, recurentul avea deschisă procedura specială de restituite reglementată de art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, aspect dezlegat cu efect de lucru judecat prin hotărârea definitivă pronunţată în contestaţia la executare admisă.
Pe de altă parte, în privinţa cheltuielilor suportate cu titlu de onorariu de avocat, ce au făcut obiectul unui petit accesoriu, dezbătut şi tranşat jurisdicţional în chiar cursul procesului vizând contestaţia la executare, sunt incidente statuările obligatorii din decizia HP nr. 34/2024, prin care instanţa supremă a stabilit că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Or, aşa cum rezultă din decizia nr. 4017/20.11.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au fost respinse apelurile declarate de contestatorul A. şi de intimata D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2122/05.03.2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat nu a fost atacată, rămânând astfel definitivă şi beneficiind de autoritate de lucru judecat.
În consecinţă, reclamantul-recurent nu poate solicita recuperarea, pe calea prezentei acţiuni în răspundere contractuală, a cheltuielilor de judecată de acest tip, determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat, întrucât rambursarea unor atare cheltuieli de judecată urmează regulile generale în materie, cum în mod corect a argumentat şi instanţa de apel care a reţinut că în cazul unui demers judiciar câştigat, precum este contestaţia la executare admisă (în parte), cheltuielile de judecată se recuperează de la partea care a căzut în pretenţii, pe temeiul culpei procesuale.
Ca atare, soluţia de respingere a motivului de apel vizând neacordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de procesul anterior definitiv câştigat se bucură de atributul legalităţii, astfel cum s-a demonstrat prin argumentele anterior prezentate, care completează considerentele deciziei recurate, astfel că apar ca fiind nefondate criticile din memoriul de recurs.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 176 A din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.