Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. de mai sus la data de 27.03.2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro echivalentul în RON la cursul leu/euro al BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 166, art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, art. 1341, 1373, 1381 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 46/2003.
La data de 02 mai 2023 pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 16 mai 2023, reclamantul a formulat precizare/completare a cererii de chemare în judecată şi răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia acesta a înţeles îşi completeze temeiul de drept al acţiunii cu prevederile art. 655 alin. (2) din Legea 95/2006.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 345 din 04.07.2023 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă pronunţată în dosar nr. x/2023 s-a admis excepţia prescripţiei şi, pe cale de consecinţă, s-au respins ca fiind prescrise pretenţiile formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca.
I.3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 327/A din data de 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 345 din 04.07.2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 327/A din data de 22 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14 februarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).
Prin rezoluţia din data de 19 februarie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., cuprinzând: menţiunile privind denumirea şi sediul recurentului-pârât; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura (avocat B., cu împuternicire avocaţială aflată la dosarul de recurs).
În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a constat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) raportate la cele ale art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de recurs este supusă unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 RON.
La data de 9 aprilie 2024, prin poştă, recurentul a depus la dosarul cauzei dovadă achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, conform chitanţei aflate la dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs
Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.
Recursul declarat a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate fiind încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După prezentarea succintă a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea hotărârii prin interpretarea greşită a instanţei de apel a dispoziţiilor art. 2523 C. civ. şi art. 688 din Legea nr. 95/2006.
Deşi art. 688 din Legea nr. 95/2006 prevede în mod clar că termenul de prescripţie în cazul actelor de malpraxis este de 3 ani de la producerea prejudiciului, instanţa de apel a procedat la interpretarea eronată a acestuia prin faptul că a reţinut că este necesară şi cunoaşterea faptei ilicite de către victimă.
Recurentul-pârât a susţinut că nu prezintă relevanţă aspectele privând cunoaşterea şi posibilitatea de a cunoaşte fapta ce ar prezenta caracter ilicit, deoarece intimatul-reclamant a recunoscut că prejudiciul final l-a reprezentat amputarea membrului, ce a intervenit în luna noiembrie 2019, dată de la care intimatul a cunoscut pe deplin producerea pagubei şi a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani. Nici prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. şi nici dispoziţiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 nu acordă, în privinţa termenului de debut al prescripţiei, semnificaţie împrejurării vizând cunoaşterea activităţii ilicite, în realitate, contează producerea prejudiciului, cunoaşterea sa ori posibilitatea de a fi cunoscut, acesta constituind elementul central al răspunderii civile delictuale.
Tocmai prejudiciul constituie cerinţa esenţială a răspunderii civile, în considerarea aspectului că reprezintă consecinţa acţiunii sau inacţiunii reprobabile. Prin urmare, recurentul a susţinut că este firească opţiunea legiuitorului de a lega curgerea termenului de prescripţie de producerea prejudiciului, care se situează, în timp posterior faptei în raport de care se pretinde reparaţia.
În susţinerea motivului de recurs şi a modului de interpretare a Legii nr. 95/2008 recurentul-pârât a invocat hotărâri judecătoreşti a mai multor instanţe de judecată, susţinând că interpretarea extinsă dată de instanţa de apel a momentului de debut al termenului de prescripţie este greşită, fiind introduse criterii noi, neprevăzute de lege în calculul termenului de prescripţie extinctivă.
Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că modalitatea de aplicare a art. 688 din Legea nr. 95/2006 este una clară şi rezultă clar din conţinutul normei care stabileşte un moment obiectiv de la care îşi începe cursul termenul de prescripţie şi anume producerea prejudiciului, motiv pentru care consideraţiile instanţei contravin normelor de drept incidente care reglementează instituţia prescripţiei extinctive.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
La data de 23 aprilie 2024, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât conform cărora termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul amputării gambei, noiembrie 2019, intimatul-reclamant a susţinut că legiuitorul a luat în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât şi pe cel răspunzător de ea.
În acest context, la momentul noiembrie 2019 când i-a fost amputat piciorul, intimatul-reclamant nu a cunoscut că amputarea este rezultatul tratamentelor ineficienţe şi insuficienţe aplicate de recurentul-pârât, ci este o consecinţă firească a evoluţiei bolii de care suferea, astfel că până la audierea martorei C. la data de 27.01.2022, nu a cunoscut nici că amputarea piciorului este un prejudiciu şi nici cine este autorul prejudiciului.
S-a susţinut, de asemenea, că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este unul subiectiv care ţine seama de analiză umană, respectiv de momentul când avea posibilitatea de a cunoaşte sau trebuia să cunoască paguba şi autorul ei.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, norma legală nu prevede textual condiţia cunoaşterii faptei ilicite, (ci doar a autorului faptei ilicite si a prejudiciului), dar nici legiuitorul nu poate prevedea soluţii individuale pentru fiecare situaţie particulară care poate apărea în practica; în mod indubitabil, o asemenea condiţie se impune a fi subînţeleasă pentru a putea fi accesat dreptul la justiţie.
În final, intimatul-pârât a reiterat faptul că, la momentul audierii martorei C., la termenul de judecata din data de 27 ianuarie 2022, acesta a cunoscut că modul în care a fost tratat cu ocazia internărilor din perioadele 27.07.2014-01.08.2014 şi 05.09.2014-09.09.2014 de la Clinica de Ortopedie şi Traumatologie a pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Cluj-Napoca, a fost unul ineficient şi i-a cauzat prejudiciul constând în amputarea piciorului.
La data de 01 mai 2024, prin poşta electronică, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.
Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile Legii nr. 96/2006 au caracter special faţă de normele C. civ. în ceea ce priveşte cursul termenului de prescripţie, motiv pentru care termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii prejudiciului, respectiv de la data amputării membrului intimatului-reclamant.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.
Recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca este fondat, dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă fiind eronat aplicate prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurent.
Instanţele de fond au reţinut până în prezent următoarele împrejurări de fapt relevante soluţionării criticilor de nelegalitate formulate:
Intimatul-reclamant a suferit un accident la locul de muncă la data de 21 octombrie 2013, iar în urma a mai multor tratamente medicale, intervenţii şi internări în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca, la data de 08 noiembrie 2019 intimatului i-a fost amputată gamba stângă (mai exact, s-a practicat amputaţie 1/3 medio-proximală gamba stângă).
Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a susţinut că fapta ilicită săvârşită de către recurentul-pârât constă în aplicarea unui tratament incorect, motiv pentru care se impune antrenarea răspunderii civile a furnizorului de servicii medicale ca urmare a faptelor personalului angajat, fiind invocate dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Tribunalul Cluj a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 ce stabileşte o răspundere pentru fapta personalului medical angajat.
În acest context, tribunalul a făcut aplicarea art. 688 din acelaşi act normativ în sensul că a stabilit că nu prezintă relevanţă, în determinarea debutului termenului de prescripţie, aspectele privind cunoaşterea şi posibilitatea de a cunoaşte fapta ce ar prezenta caracter ilicit, ci esenţial este momentul la care s-a produs prejudiciul, în acord cu dispoziţiile articolului sus menţionat. Având în vedere data intervenţiei chirurgicale de amputare a membrului inferior al intimatului-reclamant, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei.
Instanţa de apel a apreciat că, deşi în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 688 din Legea nr. 95/2006, care stabileşte că termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii prejudiciului, interpretarea acestui text de lege nu se poate face decât prin subînţelegerea condiţiei cunoaşterii de către titularul dreptului la acţiune a faptei ilicite. În acest context, Curtea de Apel Cluj a reţinut faptul că intimatul-reclamant a avut reprezentarea faptului că prejudiciul suferit reprezintă o consecinţă a unei posibile fapte ilicite, apt să îi confere acestuia dreptul de a obţine despăgubiri, numai la momentul audierii martorei C., la data de 27 ianuarie 2022, motiv pentru care a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Prin raportare la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de către instanţele de fond şi rezumată în cele ce preced, Curtea constată că momentul obiectiv în care intimatul-reclamant a luat la cunoştinţă de prejudiciu, în sensul dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 este acela al intervenţiei chirurgicale prin intermediul căruia gamba membrului inferior stâng a fost amputată de către personalul medical al recurentului-pârât.
Prescripţia, ca instituţie juridică, sancţionează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acţiune, care neglijează să acţioneze, deşi deţine ori în mod rezonabil poate să deţină datele necesare pentru a-şi exercita dreptul la acţiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanţiate de normele generale în materie, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă.
Dimpotrivă, prescripţia nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acţioneze (contra non valentem agere non currit prescriptio).
Potrivit art. 688 din Legea 95/2006 " Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni." Acest text de lege are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun în materie.
Răspunderea civilă pentru malpraxis este caracterizată prin condiţii specifice, dispoziţia legală anterior citată este o normă specială care derogă de la dispoziţiile dreptului comun, astfel cum a susţinut şi recurentul-pârât. Deşi termenul general de prescripţie prevăzut de C. civ. este unul de 3 ani, termenul prevăzut de art. 688 din Legea 95/2006 este unul special a cărei aplicare are întâietate. În esenţă, efectele juridice derogatorii pe care le produce sunt cele referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie.
Din compararea terminologiilor folosite, sub aspectul momentului de început a termenului, rezultă că potrivit art. 688 din Legea 95/2006 termenul de prescripţie curge "de la producerea prejudiciului", pe când potrivit art. 2.523 C. civ. acesta începe să curgă de la data când "titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."
Articolul 2.523 C. civ. instituie regula generală în privinţa cursului prescripţiei şi stipulează că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", instituind astfel două momente în funcţie de care trebuie apreciat începutul termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, momentul subiectiv şi cel obiectiv, prescripţia urmând să curgă cel mai târziu din momentul în care împrejurările cauzei permit cunoaşterea elementelor care fundamentează naşterea dreptului la acţiune.
În materie delictuală, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportul juridic dedus judecăţii este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâţilor în raport cu fapte caracterizate, circumscrise malpraxisului medical.
Curtea de Apel Cluj a statuat, în esenţă, că şi norma specială prevăzută de art. 688 din Legea nr. 95/2006 subînţelege condiţia cunoaşterii faptei ilicite şi a celui care răspunde de ea. A reţinut instanţa de apel că interpretarea normei speciale nu se poate face decât prin subînţelegerea condiţiei cunoaşterii de către titularul dreptului la acţiune a faptei ilicite, pentru că noţiunea de prejudiciu în materia delictului civil nu este una ruptă din context, ci este doar una din cele patru condiţii de antrenare a răspunderii civile, astfel că se raportează în mod coerent la o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de un autor.
Potrivit Curţii de Apel, interpretare contrară ar sancţiona victima (prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive) fără a se putea reţine vreo culpă în sarcina sa. Astfel, faptele ilicite alegate privind modalitatea de investigare incompletă a pacientului, de aplicare a unor tratamente neadaptate stării sale medicale, lipsa intervenirii chirurgicale, toate aceste ˝acuzaţii˝ nu sunt vizibile pentru un cetăţean obişnuit, lipsit de cunoştinţe medicale aprofundate. Dacă faptul de a întârzia sau de a amâna efectuarea unui anumit act medical datorită neglijenţei evidente a medicului poate reprezenta o virtuală faptă ilicită vizibilă, nu acelaşi lucru se poate spune despre faptele ilicite imputate pârâtului-intimat pe care, în lipsa audierii acelui medic, reclamantul nici nu ar fi avut cum să le cunoască. De asemenea, ar fi nerezonabil a se imputa unui pacient de bună-credinţă venit să se trateze în sistemul medical public că nu a recurs după fiecare tratament medicamentos ce i-a fost aplicat la modalităţi alternative de verificare a corectitudinii acelui tratament, fiind dincolo de limitele de diligenţă care pot fi pretinse unui pacient mediu.
Înalta Curte reţine, în primul rând, că potrivit art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
După cum rezultă din jurisprudenţa îndelungată şi consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie poate fi supus unor ingerinţe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporţionale cu scopul urmărit şi nu aduc atingere dreptului în însăşi substanţa sa.
Aşadar, reglementarea unor termene de prescripţie urmăreşte scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacţiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deşi acesta este în măsură să acţioneze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.
Înalta Curte reţine că în mod judicios a statuat Curtea de Apel că textul legii speciale nu poate fi disociat întrutotul de condiţia cunoaşterii elementelor esenţiale ale dreptului la acţiune, respectiv cunoaşterea pagubei şi a celui care ar putea răspunde de ea. Astfel, în măsura în care titularul dreptului la acţiune nu ar fi în măsură să cunoască fapta ilicită şi persoana răspunzătoare în termenul de 3 ani de la data producerii prejudiciului, de exemplu în condiţiile unei cauzalităţi foarte complexe (cum ar fi tratamentele succesive aplicate în diferite unităţi medicale ori evoluţia ştiinţei şi practicii în domeniu), sancţionarea sa prin respingerea acţiunii ca prescrisă ar fi de natură a constitui o ingerinţă excesivă în dreptul de acces la justiţie, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie.
De vreme ce dreptul de acces la instanţă este supus prin natura sa unei reglementări menite să asigure buna administrare a justiţiei, reglementările care privesc termenele în care poate fi sesizată instanţa judecătorească constituie ingerinţe justificate, care urmăresc un scop legitim (certitudinea juridică şi sancţionarea pasivităţii îndelungate a titularului dreptului subiectiv încălcat ori contestat). Este însă necesar ca ingerinţa să fie proporţională cu interesul urmărit şi să nu atingă dreptul de acces la instanţă, în chiar substanţa sa.
Or, instanţele sunt datoare să interpreteze normele de drept naţional într-o manieră conformă cu dispoziţiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în tratatele la care România este parte (art. 20 alin. (1) din Constituţie). Ar încălca aşadar regulile de drept, interpretate în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de acces la justiţie, o soluţie de admitere a excepţiei prescripţiei pentru unicul motiv că, în acord cu legea specială, au trecut mai mult de 3 ani de la data producerii prejudiciului, în măsura în care victima, acţionând cu o diligenţă adecvată circumstanţelor concrete ale cauzei, nu putea cunoaşte în mod rezonabil cauzalitatea, respectiv fapta ilicită (tratamentul neadecvat).
În speţă, se constată însă că inclusiv în coordonatele arătate, aplicarea dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 s-a realizat în mod greşit în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, constatate de instanţele de fond, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cauza de faţă, având în vedere particularităţile situaţiei de fapt stabilită de instanţele de fond, se reţine faptul că intimatul-reclamant avea posibilitatea obiectivă de a cunoaşte caracterul ilicit al faptei începând cu data intervenţiei chirurgicale prin intermediul căreia s-a realizat amputarea gambei, în contextul în care anterior prezentului dosar a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a aceluiaşi spital întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Astfel intimatul-reclamant, prin prezenta cerere de chemare în judecată a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite produse în timpul exercitării actelor medicale, iar prejudiciul care a generat demersul intimatului constă în imposibilitatea de a se deplasa.
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25 mai 2015 ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, intimatul-reclamant a precizat faptul că în urma accidentului de la locul de muncă din data de 21 octombrie 2013 a suportat mai multe intervenţii chirurgicale şi tratamente, care durau, la data formulării cererii, de peste un an şi şase luni. În ciuda acestor tratamente problema sa medicală subzista şi, mai mult decât atât, s-a agravat. De asemenea tot în conţinutul cererii precizează că suprainfectarea plăgii "probabil va duce la amputarea piciorului subsemnatului". Aşadar, chiar în cuprinsul respectivei cereri, formulate în anul 2015, intimatul a preconizat cauzalitatea nefericită dintre infecţia spitalicească şi posibila amputare a membrului inferior.
Intimatul-reclamant a indicat, totodată, şi faptul că în data de 03 septembrie 2014 s-a deplasat în Ungaria unde a efectuat un consult de specialitate pentru a obţine "încă o părere avizată în domeniu referitor la tratamentul" pe care să îl urmeze.
În ceea ce priveşte declaraţia martorei C., audiată în cadrul dosarului nr. x/2015 mai sus menţionat la data de 27.01.2022, nu se poate considera faptul că acesta este momentul obiectiv la care intimatul-reclamant a luat la cunoştinţă de caracterul ilicit al faptelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece anterior acestei declaraţii au existat mai multe momente în care intimatul-reclamant ar fi putut să ia la cunoştinţă de erorile de tratament prin care le reclamă. Astfel cum rezultă din cele ce preced, încă din anul 2015, intimatul-reclamant a avut reprezentarea posibilei cauzalităţi dintre tratamentele efectuate în anul 2014 şi posibila pierdere a piciorului său.
În contextul în care în dosarul nr. x/2015 au fost întocmite rapoarte de expertiză în anul 2018, respectiv în anul 2019 ce au făcut referire inclusiv la tratamentul administrat intimatului-reclamant, acesta a avut posibilitatea ca, la momentul producerii prejudiciului, respectiv la momentul amputării gambei membrului inferior stâng să aibă reprezentarea că acesta poate fi rezultatul unor tratamente inadecvate şi ar fi avut posibilitatea concretă de a întreprinde demersuri pentru angajarea răspunderii recurentului.
În contextul aplicării dispoziţiilor legale incidente, se constată că existau împrejurări suficiente pentru ca reclamantul să cunoască caracterul ilicit al faptelor încă de la data producerii prejudiciului ori în perioada imediat următoare acesteia.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 coroborat cu art. 2523 şi urm. C. civ. în stabilirea momentului obiectiv al cunoaşterii faptei ilicite, prevederile legale incidente, corect interpretate, fiind însă eronat aplicate datelor concrete ale cauzei.
Pentru aceste motive, recursul urmează să fie admis, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 C. proc. civ. decizia atacată fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 327/A din 22 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.