Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 09.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în calitate de succesor în drepturi al numitului A. senior, în contradictoriu cu B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: constatarea nulităţii certificatului de moştenitor nr. x din 22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, după defuncta C., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, decedată la data de 28.08.1990, constatarea calităţii de succesor legal al antecesorului acestuia, A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar ca urmare a reclamantului ca nepot de frate predecedat, obligarea pârâtului, în caz de opunere la admiterea acţiunii, la cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 09.03.2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de moştenitor nr. x/22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti .
Prin încheierea din 25.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis cererea reclamantului, a revenit asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată şi a trimis cauza completului iniţial învestit .
Prin cererea depusă în data de 06.09.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul prevederilor art. 204 C. proc. civ., solicitând ca, prin hotărârea care va fi pronunţată, să se dispună: constatarea nulităţii certificatului de moştenitor nr. x/22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, după defuncta C., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, decedată la data de 28.08.1990; constatarea calităţii de succesor legal al antecesorului reclamantului, A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar, ca urmare, a reclamantului, ca nepot de frate predecedat, după defuncta C.; constatarea calităţii de succesor legal al antecesorului reclamantului A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar, ca urmare, a reclamantului, ca nepot de frate predecedat, după defuncta D., decedată la data de 09.03.1987; obligarea pârâtului, în caz de opunere la admiterea acţiunii, la cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 10537/09.10.2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamant şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 10.11.2017, sub nr. x/2017.
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1022/18.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtul B., a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul B., a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul B.. Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, invocată de pârâtul B., a constatat că dreptul de opţiune succesorală al reclamantului A. la moştenirea rămasă de pe urma defunctei C., decedată la data de 28.08.1990, s-a prescris, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului B. şi a obligat pe reclamant către pârât la plata sumei de 24.479,35 RON cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 108A/27.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1022/18.06.2021 a Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă; a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 108A/27.01.2023 a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant învederează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care invocă prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi arată că instanţa nu a analizat apelul sub aspectul capetelor de cerere cu care a fost învestită instanţa de fond, soluţionând procesul fără a intra în judecarea fondului.
Pretinde recurentul că instanţa a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la admisibilitatea şi administrarea probelor în procesul civil, conform prevederilor art. 249 şi art. 254 C. proc. civ., respectiv la scopul şi conţinutul cercetării procesului conform prevederilor art. 237 din acelaşi cod.
Recurentul învederează că instanţa de fond nu a menţionat, nu a analizat şi nu a soluţionat capătul III al cererii de chemare în judecată. De fapt, nici celelalte două capete de cerere nu au fost dezlegate, din moment ce procesul a fost soluţionat fără a se intra în judecata fondului, însă instanţa de fond le-a tratat prin prisma excepţiilor, astfel că ar putea fi apreciate ca reprezentând un beneficiu al puterii de lucru judecat atât referitor la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, cât şi asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, dar în special referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât, respinse prin soluţia pronunţată.
Instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a dispus, în mod greşit şi contradictoriu, din prisma efectului devolutiv al apelului şi a principiului disponibilităţii că: "toate susţinerile referitoare la vocaţia succesorală a reclamantului sunt aspecte subsidiare şi care ar fi putut fi analizate doar în măsura în care s-ar fi constatat că reclamantul a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de ort. 700 C. Civil" şi că "prin urmare, nici apărările părţilor care se circumscriu acestor excepţii nu vor fi avute în vedere de către instanţa de apel" întrucât toate aspectele deduse judecăţii prin cererea de apel trebuiau în mod obligatoriu să fie analizate conform dispoziţiilor art. 22 alin. (6) coroborate cu prevederile cu art. 497 C. proc. civ.
Invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1025/2019 şi decizia nr. 1954/2014 pronunţate de ICCJ secţia a II-a civilă), recurentul învederează că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci au fost preluate ideile şi susţinerile părţilor, fără ca instanţa de apel să prezinte o motivare concretă, elaborată şi întemeiată pe probe şi pe interpretarea normelor legale aplicabile, astfel că nu există garanţia respectării dreptului la un proces echitabil. În acest context, recurentul pretinde că a fost încălcat dreptul la apărare şi securitatea juridică.
Recurentul arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii întrucât toate motivele de apel ar fi trebuit soluţionate şi, conform celor două principii enunţate chiar în motivare, calea de atac devolutivă, obligă instanţa de apel să analizeze toate problemele invocate, dar în mod contradictoriu nu le-a analizat, invocând atât limitele învestirii, cât şi condiţiile trasate de prima instanţă, dar şi subsidiaritatea acestora. În susţinerea argumentelor, recurentul invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 1571/2019, decizia nr. 149/2016.
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea eronată a prevederilor art. 688, art. 689, art. 700, art. 1890 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Susţine recurentul că, în cauză, sunt incidente prevederile C. civ. în forma în vigoare în anul 1990 -data deschiderii succesiunii- şi nu dispoziţiile legale în forma actualizată până în anul 2011 sau dispoziţiile Noului C. civ.
Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurentul arată că instanţa de apel a comparat aceste prevederi legale cu dispoziţiile art. 700 din C. civ., dar toate ipotezele invocate contravin celor stabilite deja prin decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de către Curtea Constituţională, sens în care face referire la decizia ICCJ nr. 73/2018, Decizia nr. 149/2018 pronunţată de Curtea Constituţională.
Hotărârea instanţei de fond nu se bazează pe probe, iar hotărârea instanţei de apel care nu face nici o apreciere a probelor administrate este greşită şi nelegală, chiar atingând limitele imparţialităţii, dar în mod cert echivalează cu lipsa de motivare. Nu s-a administrat nici proba cu interogatoriu, nici proba cu acvirarea dosarului notarial, care să confirme starea de fapt prezentată de reclamant.
Referitor la neacceptarea succesiunii, recurentul arată că însuşi pârâtul, prin întâmpinare a recunoscut faptul că acceptarea succesiunii a intervenit în virtutea legii, fiind invocate dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, consideră că aceste apărări/excepţii se impun a fi admise, deoarece antecesorul reclamantului A. a depus cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001, formulând notificare prin intermediul Cabinetului de Avocat E., ce a fost înregistrată la Executorul Judecătoresc F. sub nr. x din 25.07.2001, iar la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 26.07.2001, sens în care invocă Decizia nr. XI din 5 februarie 2017 a ICCJ-Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 733 din 30.10.2007, precum şi jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova.
Soluţia instanţei de fond, cu motivarea că: "reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte acceptarea moştenirii" este contrazisă tocmai de următoarea propoziţie din acelaşi alineat, în sensul că: "nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că antecesorul său a depus cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001, formulând Notificare înregistrată la Primăria Mun. Bucureşti sub nr. x/26.07.2001 şi astfel a acceptat moştenirea în cauză, deoarece formularea notificării produce efecte strict în sensul repunerii reclamantului în termenul de formulare a notificării".
Considerentele potrivit cărora notificarea nu a fost depusă în termenul legal de acceptare a succesiunii, contravin prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la problema vocaţiei succesorale, recurentul pretinde că se impune a fi analizat arborele genealogic - intimatul exprimându-şi acordul cu datele arătate în cuprinsul acestuia- din care rezultă gradele de rudenie ale părţilor, ale antecesorilor acestora faţă de autoarea C.. În acest sens, recurentul învederează că părţile sunt egale în privinţa "proximităţii în grad'* şi expune, cronologic, evenimentele privind intervenirea decesului autorilor părţilor.
În cuprinsul certificatului de moştenitor emis la data de 22.11.1990 după defuncta C. s-a constatat calitatea de moştenitor legal a numitei G., menţionându-se ca fiind unica moştenitoare în viaţă, ca reprezentant după fratele H.. Această stare de fapt nu reprezintă realitatea, deoarece nu numai că în faţa notarului s-au ascuns informaţii referitoare la alţi succesori, dar, mai mult, s-a declarat că nimeni nu ar mai fi în viaţă. Astfel, pe baza acestei erori, fundamentate pe o declaraţie falsă s-a constatat calitatea de unică moştenitoare a nepoatei de frate, fără să fi fost chemat la dezbaterea succesiunii antecesorul recurentului, numitul A., pe lângă ceilalţi cu vocaţie succesorală asemănătoare.
Pe cale de consecinţă, un alt motiv de nulitate îl constituie împrejurarea potrivit căreia antecesoarea pârâtului C., nu putea dispune de întregul imobil întrucât a intervenit partajul voluntar autentic cu soţul acesteia, I., fraţii având drept de moştenire, printre care antecesorul reclamantului.
Recurentul pretinde că a făcut dovada manifestării de voinţă în sensul acceptării moştenirii, fiind depusă la dosar dovada formulării în termen a notificării, conform legii speciale.
Pârâtul, prin reprezentant convenţional, a invocat dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 40/1953, însă nu are în vedere că sintagma: "dacă la termenul fixat nu se prezintă toţi moştenitorii..." presupune că aceştia (toţi) să cunoască acel termen, deci să fie citaţi, menţionaţi printre moştenitori în faţa notarului, motiv pentru care tocmai aceste împrejurări au dat naştere litigiului pendinte.
5. Apărările formulate în cauză
La 8.05.2023, în termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului-întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este situat sub pragul de 500.000 RON prevăzut de art. 483 alin. (2) în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, astfel că hotărârea atacată nu este supusă recursului- iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Arată intimatul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu respectarea regulilor de procedură, sens în care a motivat respingerea celorlalte capete de cerere (II şi III afirmate de recurent), având la bază neexercitarea dreptului la opţiune succesorală respectiv neacceptarea moştenirii de către reclamant (de cei îndreptăţiţi conform legii, tatăl reclamantului, A.), în termenul legal de 6 luni de la deschiderea succesiunii.
Relativ la calitatea de succesor a recurentului, acesta nu avea vocaţie succesorală, la data deschiderii succesiunii ce face obiectul certificatului de moştenitor a cărui anulare se solicită, ci doar antecesorul său, care era în viaţă şi nu a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal.
Învederează intimatul că art. 689 C. civ. nu are legătură cu situaţia dedusă judecăţii, iar dispoziţiile art. 688 trebuie coroborate cu prevederile art. 700 C. civ., iar recurentul a expus greşit conţinutul dispoziţiilor legale, în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii.
Este nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât certificatul de moştenitor a cărui anulare se solicită are ca obiect un apartament care nu a fost naţionalizat, dovadă fiind că se găsea în circuitul civil -notificarea de retrocedare în baza legii speciale fiind lipsită de obiect-, astfel că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
Afirmaţiile recurentului cu privire la faptul că hotărârea instanţei de fond nu se bazează pe probe nu poate fi ridicată în această fază, a recursului, ci în apel, astfel că este inadmisibilă, iar pe de altă parte este de rea credinţă având în vedere probele administrate.
În raport de succesiunea rămasă de pe urma defunctei C., recurentul-reclamant nu are vocaţie succesorală, deoarece antecesorul său, A., era în viaţă la data deschiderii succesiunii acesteia şi nu a acceptat succesiunea în termen legal şi nici nu a contestat certificatul de moştenitor nr. x/22.11.1990, iar decesul autorului recurentului a survenit în anul 2004, astfel că nu poate opera instituţia reprezentării.
Susţine intimatul ca recurentul- având gradul IV de rudenie- este înlăturat de la moştenirea autoarei C. de G. -având gradul II de rudenie.
Pe de altă parte, din cuprinsul certificatului de moştenitor autentificat sub nr. x/22.11.1990 rezultă faptul că C. a moştenit apartamentul nr. x situat la etajul 3 al imobilului din str. x de la D. conform certificatului de moştenitor nr. x/1987, dosar x al Notariatului de Stat al Sectorului 2, fără nicio legătură cu vreun partaj voluntar.
La data de 9 mai 2023, intimatul a depus completare la întâmpinare prin care învederează că renunţă la invocarea excepţiei indmisibilităţii recursului.
5. Procedura de filtru
Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că recursul este admisibil şi este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., astfel: (i) criticile vizând încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a principiului disponibilităţii şi a efectului devolutiv al apelului, sunt susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ii) criticile privind motivarea hotărârii recurate sunt încadrabile în cazul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.); (iii) criticile vizând încălcarea prevederilor art. 700 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt subsumabile motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (iv) criticile privind încălcarea art. 249, art. 254 prin raportare la prevederile art. 237 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât nu au fost dezvoltate argumente concrete în raport cu aspectele statuate de către instanţa de apel; (v) argumentele vizând încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ. sunt invocate omisso medio, or, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu pot fi primite motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 mai 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 18 septembrie 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia, raportat la conţinutul criticilor formulate şi la dispoziţiile legale incidente, după cum urmează:
Cu titlu prealabil, se constată că, potrivit raportului întocmit în cauză şi ulterior, în baza încheierii de admisibilitate din 22 mai 2024, acte procedurale realizate în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., s-a reţinut că argumentele privind încălcarea art. 249, art. 254 prin raportare la prevederile art. 237 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât nu au fost dezvoltate critici concrete în raport cu aspectele statuate de către instanţa de apel, astfel că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, iar criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ. sunt invocate omisso medio, or, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu pot fi primite motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.
În aceste coordonate, Înalta Curte reţine că, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. în contextul în care nu a analizat apelul prin raportare la toate capetele de cerere cu care a fost învestită instanţa de fond şi asupra cărora nu s-a pronunţat întrucât procesul a fost soluţionat fără a intra în judecata fondului.
Arată recurentul că, fiind promovată calea de atac a apelului de către reclamant, instanţa de apel trebuia să analizeze toate aspectele deduse judecăţii, astfel că s-a reţinut eronat că, prin prisma efectului devolutiv al apelului şi a principiului disponibilităţii, nu se impune a analiza apărările părţilor care se circumscriu excepţiilor respinse de instanţa de fond.
Criticile sunt nefondate.
Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa primei instanţe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuşi el are două limitări legale.
Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".
Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.
Limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile de apel invocate şi să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilităţii, precum şi prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".
Pe de altă parte, prevederile art. 478 din C. proc. civ. consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.
Având a respecta limitele devoluţiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanţa de apel era ţinută a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei primei instanţe în sensul menţinerii sau modificării soluţiei, sens în care a analizat prescripţia dreptului de opţiune succesorală, faţă de dezlegările instanţei de fond şi de împrejurarea că doar reclamantul a promovat apel, nefiind criticată de părţi soluţia tribunalului cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii.
Atunci când a concluzionat că va analiza prescripţia dreptului de opţiune succesorală "tot în aceste condiţii trasate de prima instanţă", curtea de apel a expus modalitatea în care va răspunde motivelor de apel faţă de conţinutul acestora şi faţă de împrejurarea că instanţa de fond a analizat separat chestiunea acceptării succesiunii de excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Văzând cele dezlegate de prima instanţă, curtea de apel a validat raţionamentul tribunalului privind depăşirea termenului legal de acceptare a succesiunii, ceea ce nu a justificat aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării sentinţei şi reţinerii cauzei pentru evocarea fondului.
Sunt, prin urmare, corecte concluziile instanţei de apel în sensul că nu se impunea verificarea apărărilor părţilor privind excepţiile respinse de instanţa de fond (şi neatacate cu apel) şi nici analizarea susţinerilor referitoare la vocaţia succesorală a reclamantului întrucât reprezintă aspecte subsidiare, ce "ar fi putut fi analizate doar în măsura în care s-ar fi constatat că reclamantul a acceptat succesiunea în termenul prevăzute de art. 700 C. civ..".
Totodată, în mod nefondat a susţinut recurentul-reclamant că decizia din apel ar fi una nelegală, criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În detalierea criticii, recurentul reclamă o lipsă a motivării deciziei atacate, despre care afirmă că s-ar rezuma la preluarea apărărilor părţilor iar, pe de altă parte, recurentul invocă existenţa unor motive contradictorii, fără să expună vreun considerent care să exemplifice, să indice ori să argumenteze această teză.
Motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să se întemeieze pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărârii judecătoreşti conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În consecinţă, criticile subsumate unui astfel de motiv trebuie să arate în concret ce anume nu cuprinde hotărârea recurată şi care sunt considerentele contradictorii care se exclud reciproc.
Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.
Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a motivat argumentele pentru care a reţinut că dreptul de opţiune succesorală al reclamantului s-a prescris, iar prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei atacate, practic, recurentul contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.
Anume, instanţa de apel a analizat critica privind momentul invocării excepţiei prescripţiei dreptului de opţiune succesorală – şi a reţinut că apărarea a fost invocată prin întâmpinarea înregistrată la 11.07.2017, în termen legal- şi a expus argumentele proprii cu privire la depăşirea termenului de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii, prin raportare la prevederile art. 700 C. civ. şi la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii la care se referă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 operează doar în cadrul procedurii speciale şi numai pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.
Ca atare, nu se poate imputa instanţei de apel încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, fără temei, pretinde recurentul.
Cum hotărârea recurată este motivată, iar considerentele evidenţiază analizarea de către instanţa de apel a apărărilor formulate de părţile litigante, precum şi argumentele pentru care acestea au fost primite ori, după caz, respinse şi cum recurentul-reclamant nu a dezvoltat prin recurs alte critici punctuale sub acest aspect, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 700 C. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu a aplicat prevederile legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, ci "dispoziţii actualizate până în 2011" şi dispoziţiile Noului C. civ., ignoră considerentele hotărârii atacate care analizează incidenţa prevederilor art. 700 din C. civ. din 1864, în forma în vigoare la data de 28.08.1990, respectiv "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii".
Se constată că, în cuprinsul memoriului de recurs, partea a reprodus, fără justificare, textul art. 700 C. civ. în forma anterioară modificării prin Decretul nr. 73/1954 ("facultatea de a accepta, sau de a se lepăda de o succesiune se prescrie prin acelaş timp ce se cere pentru prescripţiunea cea mai lungă a drepturilor imobiliare"), ce nu este incidentă în cauză, faţă de data deschiderii succesiunii.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, la data de 28.08.1990 a decedat C., care nu a avut descendenţi, iar soţul ei este predecedat. Prin certificatul de moştenitor nr. x/22.11.1990 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, s-a constatat că unica moştenitoare este G., ca reprezentant al fratelui defunctei, predecedat.
Reclamantul este fiul lui A., decedat la data de 30.05.2004, fiu al lui A., decedat la data de 01.12.1973, frate al defunctei C..
Pârâtul este fiul lui H. (fratele numitei G., decedată la data de 02.11.2002), decedat la data de 04.03.1977, care este descendentul lui H. (fratele autoarei C.), decedat la data de 23.10.1989.
Reclamantul a învestit instanţa cu anularea Certificatului de moştenitor nr. x/22.11.1990, constatarea calităţii de succesor legal al lui A., ca reprezentant al lui A., iar ca urmare, constatarea reclamantului ca moştenitor, după defuncta C., acesta fiind nepot de frate predecedat.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 700 C. civ. din 1864, dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni pentru succesiunile deschise anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă.
Instanţele de fond au statuat în sensul că reclamantul nu a probat acceptarea succesiunii rămase de pe urma defunctei C. de către autorul recurentului, A., prin reprezentarea tatălui său, A., în termenul de 6 luni reglementat de prevederile art. 700 C. civ., iar circumstanţele factuale ale cauzei şi modalitatea de interpretare a probelor nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii subsumate motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă dreptul comun în materie, iar instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit aceste prevederi prin raportare la dispoziţiile art. 700 C. civ.. În acest sens, învederează că autorul său, A. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. x din 26.07.2001 şi, astfel, a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii rămase de pe urma defunctei C., conform prevederilor art. 4 alin. (3) din legea specială.
Legile cu caracter reparatoriu emise după 1990 în România, au făcut distincţie între succesibilii care au renunţat expres la succesiunea autorului după care s-au stabilit măsurile reparatorii şi neacceptanţii în termen al acestor succesiuni, în această situaţie operând repuneri în termenul de opţiune succesorală pentru succesibili neacceptanţi care se consideră ca au acceptat succesiunea pentru măsurile cu caracter reparatoriu prin cererile pe care le formulează în termenul prevăzut de lege pentru acordarea acestora.
Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt lipsite de echivoc şi prevăd că: "succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."
Contrar opiniei recurentului-reclamant, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile C. civ. şi au în vedere situaţia în care la momentul decesului fostului proprietar, bunul imobil fusese naţionalizat şi nu se mai afla în proprietatea sa, iar legea specială de retrocedare permite succesibililor să solicite restituirea lui.
În atare condiţii, este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia "repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii la care se referă textul legal sus menţionat operează doar în cadrul procedurii speciale prevăzută Legea nr. 10/2001 şi numai pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi."
Cercetând criticile recurentului privind efectele înregistrării notificării nr. x din 26.07.2001, pe de o parte, se reţine că a fost formulată cu mult peste termenul de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (28.08.1990), conform art. 700 din C. civ. de la 1864, astfel că nu reprezintă un act de acceptare a întregii succesiuni iar, pe de altă parte, că notificatorul a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii doar pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul respectivei proceduri astfel cum prevăd, în mod explicit, dispoziţii speciale ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Apărările părţilor privind natura juridică a imobilului, respectiv dacă acesta ar putea face obiectul măsurilor reparatorii, depăşesc limitele analizei cauzei pendinte, putând fi verificate doar în cadrul procedurii demarate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Nici considerentele Deciziei nr. 73/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi nici considerentele Deciziei nr. 149/2018 pronunţată de Curtea Constituţională -invocate de recurent în cuprinsul memoriului de recurs- nu susţin motivul de nelegalitate privind aplicarea eronată a normelor de drept material de către instanţa de apel.
Dimpotrivă, analiza din deciziile menţionate (care prezintă relevanţă în prezenta cauză faţă de motivele de recurs) relevă faptul că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "constituie temeiul de drept în baza căruia persoanele cu vocaţie succesorală care nu au acceptat moştenirea în intervalul menţionat în cuprinsul său pot fi repuse în termenul de acceptare a moştenirii, însă numai pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Aşa cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul normei, cererea de restituire valorează act de acceptare a succesiunii pentru bunurile menţionate" (Decizia nr. 73/2018- pct. 111), respectiv "dă expresie caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001" (Decizia nr. 149/2018- pct. 19).
Totodată, recurentul a făcut trimitere la Decizia nr. XI din 5 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991, referitoare la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire, or instanţa de apel a răspuns susţinerilor recurentului (reţinând existenţa unei ipoteze distincte faţă de cea dedusă judecăţii), iar prin memoriul de recurs, partea reclamantă nu expune argumente concrete privind legătura considerentelor care au condus la admiterea recursul în interesul legii şi normele de drept analizate în prezenta cauză.
În egală măsură, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil.
Prin urmare, critica formulată de reclamant în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit, în prezenta cauză, prevederile art. 700 C. civ. din 1864 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
În atare condiţii, argumentele privind vocaţia la succesiune exced controlului de legalitate în calea de atac a recursului, în contextul în care nu au fost analizate de instanţa de apel întrucât s-a reţinut, justificat, prescripţia dreptului de opţiune succesorală.
Din perspectiva celor expuse, criticile de recurs invocate nu întrunesc cerinţele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant care se află în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.880 RON, către intimatul-pârât, constând în onorariu de avocat, conform dovezii aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 108 A din 27 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.880 RON, cu titlu de onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2024.