Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la 22.03.2021 şi înregistrată la data de 25 martie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună:
1. constatarea inopozabilităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019, încheiat la BNP E., prin care pârâţii B. şi C. au vândut către pârâtul D. cota de 3/4 din imobilul deţinut de către aceştia din str. x, Municipiul Craiova, Jud. Dolj;
2. obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 193.178 GBP din preţul primit ca urmare a vânzării bunului imobil situat în str. x, Municipiul Craiova, Jud. Dolj, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 1565 alin. (1) teza a-II-a C. civ.
3. în subsidiar, în cazul în care pârâţii B. şi C. sunt insolvabili, să fie obligat terţul dobânditor, D., la plata prejudiciului suferit de reclamantă, în cuantum de 193.178 GBP, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 1565 alin. (2) C. civ.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj
Prin sentinţa civilă nr. 556 din data de 28.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a respins cererea având ca obiect acţiune pauliană, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., D. şi C., ca neîntemeiată şi a respins ultimele 2 capete de cerere accesorii, ca neîntemeiate.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova
Prin decizia nr. 435 din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de către reclamanta A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., D. şi C. împotriva sentinţei nr. 556 din data de 28 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat; a admis în parte cererea accesorie formulată de intimaţii-pârâţi şi a obligat apelanta-reclamantă la plata în favoarea intimatului-pârât D. a sumei de 3.500 RON (onorariu avocaţial redus de la 9.870 RON), cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea accesorie formulată de apelanta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 435 din 27 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
În debutul memoriului de recurs, partea expune scurte consideraţii cu privire la situaţia de fapt, inclusiv cu privire la Tranzacţia ratificată de către Tribunalul din Malmö la data de 21.03.2023.
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde că prin respingerea primului motiv de apel al reclamantei şi validarea, în acest mod, a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, reglementate de dispoziţiile art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.
Făcând trimitere la aspectele reţinute de instanţa de fond prin încheierea din 21.09.2021, recurenta arată că tribunalul nu a acordat cuvântul părţilor pe fondul litigiului şi nici pe probatoriul invocat în cauză, iar din cuprinsul sentinţei apelate, reiese că instanţa de fond a recalificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond şi, practic, a pronunţat hotărârea pe fondul litigiului, fără să acorde, însă, cuvântul părţilor pe acest aspect şi fără să discute cu privire la admisibilitatea sau nu a probatoriului solicitat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Considerentele Curţii de Apel Craiova potrivit cărora situaţia învederată nu a produs nici o vătămare constituie o încălcare a dreptului la apărare în sens material (de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a propune probe, de a invoca excepţii, de a exercita căile de atac etc) şi a principiului contradictorialităţii.
Prin pronunţarea asupra fondului litigiului, deşi acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, părţile sunt private de posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ şi conduce în mod nemijlocit nu numai la nesocotirea principiul contradictorialităţii ci şi la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie şi de art. 6 C. proc. civ.
Respectarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii impune, aşadar, punerea în discuţie în contradictoriu cu părţile a calificării aşa-zisei excepţii ca apărare de fond sau, eventual, invers, daca este cazul, instanţa urmând a se pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicţional fiind lipsit de transparenţa pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.
Reclamanta circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o greşită interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1563 C. civ., sub aspectul condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească "creanţa" în vederea admisibilităţii acţiunii pauliene reglementată de dispoziţiile art. 1562 şi urm. C. civ.
Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, apreciind în mod greşit faptul că nu se face dovada caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei pe care recurenta-reclamantă o are faţă de intimatii-pârâţi, în contextul în care prevederile art. 1562 şi art. 1563 C. civ. nu fac vorbire decât despre o creanţă certă. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să condiţioneze acţiunea pauliană de existenţa unei creanţe lichide şi exigibile, chiar şi la data pronunţării, ar fi prevăzut explicit condiţia.
Cu privire la îndeplinirea condiţiei certitudinii şi a anteriorităţii creanţei, subliniază faptul că admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu şi nici de caracterul lichid şi exigibil al creanţei. Astfel, pot justifica admiterea acţiunii pauliene creanţele pure şi simple, precum şi cele afectate de o condiţie rezolutorie, ele întrunind condiţia de a fi certe, lichide şi exigibile. De asemenea, acţiunea este admisibilă şi dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv al cărui beneficiar este creditorul. Chiar dacă termenul este instituit în favoarea debitorului, acţiunea pauliană poate fi primită, atunci când intervine decăderea acestuia din beneficiul termenului suspensiv, ce are drept consecinţă exigibilitatea anticipată a dreptului de creanţă.
Recurenta menţionează că instanţa de apel nu a analizat faptul că deşi părţile nu au încheiat un contract de împrumut din cauza unei imposibilităţi morale în acest sens, fiind vorba despre legăturile de rudenie existente între reclamantă şi cei doi pârâţi, caracterul cert al creanţei rezultă din transferul bancar al sumelor de bani, coroborat cu alte mijloace de probă respectiv conversaţiile dintre părţi, din care rezultă faptul că cei doi pârâţi nu au negat niciodată existenţa acestei datorii şi nici nu au considerat vreodată că aceasta nu ar fi trebuit restituită reclamantei, conform înţelegerii avute.
Cu privire la anterioritatea creanţei, arată că împrumutul a fost acordat în cursul anului 2012, exigibilitatea sa intervenind la momentul finalizării construcţiei din Str. x 26A, respectiv în anul 2018, deci anterior încheierii actului asupra căruia solicită a se aplica acţiunea pauliană, iar aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel.
Menţionează recurenta că instanţa de apel a ignorat întreg materialul probator indicat de parte, în contextul în care, pe lângă tranzacţiile bancare, care fac pe deplin dovada transferului sumelor de bani între reclamantă şi pârât, la dosarul cauzei au fost depuse transcrieri ale convorbirilor dintre aceştia, din care rezultă fără echivoc faptul că pârâţii nu au contestat niciodată existenţa respectivei creanţe.
Pretinde recurenta că instanţa a apreciat eronat faptul că nici Hotărârea de expedient pronunţată de către Tribunalul din Malmö în data de 21.03.2023 nu face dovada caracterului cert al creanţei.
Prin această înţelegere părţile au stabilit: (i) pe de o parte, reducerea creanţei de la suma iniţială de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro) la suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro) sub condiţia rezolutorie a tranzacţiei ca această sumă să fie achitată integral până în data de 21 martie 2024 şi (ii) recunoaşterea implicită a pârâţilor C. şi B. a existenţei creanţei în cuantum de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro), sumă pe care şi-o asumă a fi plătită împreună cu dobânda, în cazul în care nu vor achita suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.000 Euro) până la data de 21 martie 2024.
Însăşi tranzacţia părţilor consfinţită prin hotărârea de expedient face dovada recunoaşterii existenţei creanţei în cuantum de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro), cu beneficiul reducerii acesteia la suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro) în situaţia în care debitorii îşi vor îndeplini obligaţia de plată până la data de 21.03.2024.
Pe de altă parte, nu întreaga creanţă este afectată de un termen suspensiv, ci doar diferenţa între suma de 221.00 euro şi suma de 62.500 euro. În ceea ce priveşte suma de 62.500 euro, aceasta este exigibilă de la data consfinţirii tranzacţiei de către Tribunalul din Malmö, respectiv data de 21.03.2023, debitorii având obligaţia de a o achita (cu beneficiul ca, dacă achită integral suma până în data de 21.03.2024, sunt scutiţi de plata diferenţei până la concurenţa sumei împrumutate, respectiv suma de 221.000 Euro).
Cum legiuitorul nu condiţionează admisibilitatea acţiunii de cuantumul unei creanţe, faptul că, în mod incontestabil se face dovada recunoaşterii şi a asumării plăţii până la data de 21.03.2024, prin tranzacţie, a sumei de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro), este suficient pentru a aprecia că se face dovada existenţei unei creanţe certe, sub aspectul îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a acţiunii pauliene.
Învederează recurenta că sunt îndeplinite condiţiile admisibilităţii acţiunii pauliene prevăzute de art. 1562-1563 C. civ.
Relativ la condiţia ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, recurenta susţine că prin înstrăinarea cotei de 3/4 deţinută din bunul imobil situat in Craiova, str. x, jud. Dolj, pârâţii B. şi C. şi-au creat o stare de insolvabilitate, făcând imposibilă plata datoriei în cuantum de 193.178 GBP pe care aceştia o au către reclamantă, din patrimoniul rămas.
Făcând trimitere la prevederile art. 1147 alin. (2) C. civ. şi la decizia pronunţată în dosarul nr. x de către Curtea de apel din SKANE ŞI BLEKINGE, recurenta susţine că pârâţii nu mai deţin în proprietate alte bunuri care să fie suficiente pentru a plăti datoria către reclamantă în cazul unei executări silite şi nici în conturi nu au sume suficiente pentru a-şi achita creanţa deja recunoscută în faţa instanţelor suedeze.
Cu privire la condiţia existenţei fraudei debitorului, recurenta arată că prin încheierea contractului de vânzare-cumparare a cotei de 3/4 din imobilul deţinut de către cei doi pârâţi, aceştia îşi creează cu intenţie starea de insolvabilitate cu scopul evident de a se sustrage posibilităţii reclamantei de a demara procedura de executare silită.
Mai mult, prin înstrăinarea bunului imobil, intimaţii-pârâţi lasă lipsită de eficienţă şi înţelegerea pe care părţile (reclamanta A. şi părinţii săi, B. şi C.) au avut-o iniţial, respectiv aceea ca recurenta să îi ajute financiar cu sumele de bani pentru edificarea construcţiei, urmând să îşi recupereze aceşti bani ca urmare a vânzării sau închirierii imobilului.
În egală măsură este îndeplinită condiţia privind existenţa unei creanţe certe şi, în principiu, anterioară actului atacat, astfel cum a argumentat deja.
Menţionează recurenta că este îndeplinită şi condiţia privind complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a contractat, în cazul în care actul atacat este cu titlu oneros. Complicitatea dobânditorului, în cazul de faţă, poate fi prezumată din însăşi existenţa relaţiilor de rudenie, dobânditorul D. cunoscând situaţia, fiind fratele reclamantei şi fiul celor doi pârâţi.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu păstrarea dispoziţiilor reţinute de instanţa de fond referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
5. Apărări formulate în cauză.
Intimaţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, intimaţii susţin că argumentele prezentate de reclamantă excedează ipotezei vizată de legiuitor, respectiv încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nicidecum probleme de dezbateri ori de administrare a probelor, întemeiate juridic pe dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.
Arată intimaţii că instanţa de apel a analizat şi tranşat problema, reţinând că, în raport cu limitele învestirii instanţei şi de considerarea excepţiei inadmisibilităţii ca o apărare de fond a pârâţilor, a analizat strict această apărare, respectiv lipsa caracterului cert al creanţei.
Intimaţii susţin caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Arată intimaţii că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu, în condiţiile în care la data de 19.02.2024 (cu o lună înainte de termenul-limită), pârâtul B. a virat în contul recurentei suma de 59.050,14 Euro (în echivalent 650.000 SEK, ţinând cont de cursul valutar euro/coroană suedeză din data respectivă), în detaliile tranzacţiei făcând referire la dosarul nr. x al Tribunalului Malmö.
Astfel, nu sunt îndeplinite nici condiţiile ce vizează frauda debitorului sau a complicităţii frauduloase dintre creditor şi debitor, neexistând în vreun moment o stare de insolvabilitate a acestuia din urmă.
În legătură cu ultimul capăt de cerere, intimaţii precizează că inopozabilitatea nu are ca efect obligarea vânzătorului la achitarea creanţei, ci posibilitatea dată creditorului de a executa acea creanţă, prin readucerea - fictivă juridic - a unui bun în patrimoniul debitorului său.
Creanţa este recuperată apoi din preţul obţinut pentru vânzarea bunului, nicidecum din cel ce fusese plătit de terţul dobânditor.
Aşa fiind, solicitarea subsidiară, de obligare la plată a terţului dobânditor, este pur şi simplu hazardată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia, raportat la conţinutul criticilor formulate şi la dispoziţiile legale incidente, după cum urmează:
Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 6, art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atunci când a validat soluţia primei instanţe care s-a pronunţat pe fondul cererii deduse judecăţii, deşi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, sens în care tribunalul nu a pus în discuţie probele solicitate de părţi şi calificarea dată apărării privind certitudinea creanţei.
Criticile sunt nefondate.
În vederea asigurării dreptului la apărare, art. 13 alin. (3) C. proc. civ. dispune că părţilor li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a formula apărări, de a-şi prezenta susţinerile în scris şi oral şi de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Contradictorialitatea în procesul civil îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecăţii litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele.
Deoarece contradictorialitatea este strâns legată şi de legalitate şi de aflarea adevărului, de disponibilitate şi de dreptul la apărare, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. dispune că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţiile şi pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".
Aplicând aceste considerente şi dispoziţii legale în speţă, relativ la dreptul părţilor de a propune probe şi a discuta în contradictoriu caracterul util, concludent şi pertinent al acestora, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată sub aspectul respingerii primului motiv de apel "şi validarea în acest mod a soluţiei pronunţate de prima instanţă."
Analizând argumentele recurentei-reclamante, se reţine că partea nu a învederat, în concret, modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat principiile enunţate cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluarea judecăţii. Or, controlul judiciar al instanţei de recurs este condiţionat de conţinutul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.
Curtea de apel a reţinut că tribunalul "a respins acţiunea revocatorie fiindcă a apreciat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative pentru admisibilitatea sa, aspect care nu a necesitat administrarea sau analizarea vreunui probatoriu".
Pe de altă parte, instanţa de apel a statuat în sensul că reclamanta nu se poate prevala de vreo vătămare în drepturile sale procesuale, din perspectiva principiilor invocate (principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare) cât timp, în calea devolutivă a apelului, partea este în drept să supună analizei instanţei utilitatea administrării probelor care nu au fost supuse încuviinţării de către instanţa de fond.
Se remarcă faptul că în faţa curţii de apel, când exista posibilitatea propunerii ori suplimentării probatoriului cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de apel, administrarea de probe (înscrisuri, mijloace materiale de probă -înregistrarea unor convorbiri telefonice-, proba testimonială, interogatoriul intimaţilor), iar la termenul din 16.11.2023, având cuvântul asupra probelor, reclamanta, prin reprezentant convenţional, "arată că înscrisurile depuse în cauză, în special tranzacţiile bancare, fac dovada certitudinii creanţei, confirmate şi de convorbirile telefonice purtate de părţi, învederează că existenţa înţelegerii este dovedită şi, în cazul în care instanţa nu se consideră lămurită, se poate administra proba cu interogatoriu şi înscrisuri noi".
Curtea de apel a respins probele solicitate ca nefiind utile soluţionării cauzei, iar modalitatea de interpretare a probelor nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În aceste condiţii, la acest moment procesual, argumentele recurentei care, în parte, au caracter pur teoretic, iar celelalte nu se raportează la considerentele hotărârii recurate, nu pot produce efectele juridice pretinse de reclamantă.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare (pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.) se relevă încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel (şi) prin menţinerea hotărârii tribunalului care a soluţionat fondul cererii, deşi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Instanţa de apel a răspuns criticilor reclamantei, analizând încheierea de dezbateri din 21.09.2021 a Tribunalului Dolj, sens în care a reţinut că instanţa de fond a acordat părţilor cuvântul asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii, iar din considerentele sentinţei reiese că instanţa a constatat că nu este incidentă o veritabilă excepţie de drept substanţial –având în vedere denumirea eronată a susţinerii-, ci o apărare care priveşte condiţiile de fond reglementate de prevederile art. 1563 C. civ.. Astfel, tribunalul a analizat strict apărarea privind lipsa caracterului cert al creanţei şi a reţinut neîndeplinirea uneia dintre condiţiile revocatorii ale acţiunii, aspect cu privire la care părţile au formulat concluzii.
În expunerea criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă omite a învedera împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că partea a formulat concluzii orale la termenul din 21.09.2021 cu privire la caracterul creanţei, iar lipsa unei creanţe certe a fost invocată de pârâţi, prin întâmpinare.
Din actele şi lucrările dosarului reiese că reclamanta a formulat note scrise faţă de întâmpinarea depusă în cauză, a fost reprezentată la termenul din 21.09.2021 şi a formulat concluzii asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii inclusiv din perspectiva neîndeplinirii condiţiei acţiunii revocatorii privind caracterului cert al creanţei, iar după reţinerea cauzei în pronunţare a depus note scrise cu privire la aspectele invocate în cauză.
În acest context, evaluarea instanţei de apel este corectă întrucât ceea ce tribunalul a pus în discuţia părţilor şi a analizat prin considerentele hotărârii a fost caracterul cert al creanţei, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii, iar calificarea apărării pârâţilor (ca fiind o apărăre de fond şi nu o veritabilă excepţie) nu a produs reclamantei o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii întrucât, la darea soluţiei, instanţa de fond a avut în vedere doar împrejurările puse în discuţia contradictorie a părţilor.
Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante nu au valenţele unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin criticile subsumate punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1562 şi art. 1563 C. civ., în considerarea concluziei la care a ajuns instanţa de apel privind inexistenţa, la data introducerii acţiunii revocatorii, a unei creanţe cu caracter cert care să fi fost deţinută de recurenta-reclamantă împotriva intimaţilor-pârâţi.
Aşadar, atât analiza instanţei de apel cât şi mare parte din criticile recurentei se circumscriu sferei şi incidenţei acestei condiţii de admisibilitate a acţiunii revocatorii cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa de judecată.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că sediul materiei în privinţa acţiunii revocatorii (pauliene) îl constituie dispoziţiile art. 1562-1565 C. civ.. Potrivit alin. (1) şi alin. (2) ale art. 1562 C. civ. "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate".
Aşadar, reglementată ca un mijloc juridic procedural prin care creditorul solicită declararea ca inopozabile faţă de el a actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, admisibilitatea acţiunii revocatorii este supusă îndeplinirii în mod cumulativ, a următoarelor condiţii: creditorul să fie titularul unei creanţe certe la data introducerii acţiunii şi, ca regulă, anterioară actului atacat; actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; să existe o fraudă a debitorului, acesta cunoscând caracterul prejudiciabil al actului faţă de creditorul său; şi, să existe complicitate la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat, atunci când acesta este un act juridic cu titlu oneros.
Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii conduce la respingerea acţiunii, chiar şi în ipoteza în care celelalte cerinţe ar fi realizate.
În cauză, invocând calitatea sa de creditor al intimaţilor B. şi C., reclamanta a promovat acţiunea revocatorie având ca obiect constatarea inopozabilităţii faţă de ea a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019 pretins a fi încheiat de pârâţi în frauda drepturilor sale, argumentând în sensul că deţine o creanţă certă pe care nu o mai poate valorifica în aceste condiţii, creanţa fiind reprezentată de sumele de bani transferate pârâtului B. în cursul anului 2012.
Un prim aspect evocat în motivele de recurs se referă la faptul că admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu şi nici de caracterul lichid şi exigibil al creanţei, dat fiind că prevederile art. 1563 C. civ. statuează doar că trebuie să existe o creanţă certă la data formulării acţiunii, condiţie ce ar fi îndeplinită în prezenta cauză.
Cercetând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că lipsa unui titlu executoriu nu a făcut obiectul unor considerente decisive întrucât instanţa de apel nu a stabilit că admisibilitatea acţiunii pauliene depinde de existenţa unui titlu executoriu, ci a analizat ambele ipoteze (existenţa sau lipsa titlului executoriu), sens în care a reţinut că din prevederile art. 663 alin. (2) C. proc. civ. "rezultă că această creanţă este conditionată de deţinerea unui titlu executoriu sau măcar este executorie’. În continuare, curtea de apel a statuat în sensul că "şi dacă s-ar îmbrăţişa teoria că nu este nevoie ca creditorul să deţină deja un titlu executoriu…creanţa deţinută de creditor tot trebuie să fie exigibilă cel puţin la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti".
Pe de altă parte, contrar opiniei exprimate de recurenta-reclamantă, concepţia actualului C. civ. nu a renunţat la cerinţele lichidităţii şi exigibilităţii creanţei, care trebuie verificate însă nu la data introducerii acţiunii în inopozabilitate, ci la data pronunţării hotărârii prin care se soluţionează o astfel de acţiune, astfel cum, corect, a reţinut şi instanţa de apel.
Teza susţinută de recurentă în sensul arătat în memoriul de recurs este eronată şi incompletă. Într-o interpretare logică, cât şi sistematică, prin raportare la dispoziţiile art. 1565 alin. (2) C. civ., rezultă că art. 1563 din acelaşi act normativ trebuie interpretat în sensul în care creanţa trebuie să fie certă la momentul promovării acţiunii pauliene şi trebuie să fie lichidă şi exigibilă la momentul hotărârii asupra acţiunii.
În primul rând, dacă legiuitorul naţional ar fi pretins doar certitudinea creanţei şi nicio condiţie în plus, nu ar fi menţionat şi addendumul "la data introducerii acţiunii". Într-un argument per a contrario, la data pronunţării asupra acţiunii, creanţa va trebui să îndeplinească şi condiţiile lichidităţii şi exigibilităţii.
Textul art. 1563 C. civ. trebuie interpretat sistematic şi coroborat cu art. 1565 alin. (2) din acelaşi cod, care se regăseşte sub titlul marginal de "Efectele admiterii acţiunii", vizând practic momentul hotărârii/pronunţării asupra acţiunii pauliene.
În acest cadru, dacă creanţa creditorului nu ar fi lichidă şi exigibilă la momentul final al litigiului, teza conform căreia "terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului" ar fi imposibil de realizat. Aceasta, întrucât nu s-ar putea stabili ce "sumă de bani egală cu prejudiciul suferit" va putea plăti terţul dobânditor dacă creanţa nu este lichidă, adică nu este determinată sau determinabilă, dacă nu are o întindere precisă. De asemenea, a se considera că terţul poate plăti o sumă de bani în contul unei creanţe neexigibile, respectiv neajunse la scadenţă, ar însemna o deturnare inacceptabilă a instituţiei acţiunii pauliene. În alţi termeni, într-un asemenea caz s-ar ajunge la ipoteza în care creditorul paulian ar "câştiga" o situaţie mai favorabilă decât cea în care ar fi fost dacă actul pretins fraudulos nu s-ar fi încheiat. În lipsa actului fraudulos atacat pe cale de acţiune revocatorie, în principiu, creditorul nu şi-ar fi putut executa debitorul înainte de scadenţă. Or, un astfel de raţionament nu poate fi conceput.
În acest context, se constată că în mod corect curtea de apel a analizat condiţia existenţei unei creanţe certe la momentul formulării acţiunii şi lichide şi exigibile la momentul pronunţării hotărârii.
În opinia recurentei, caracterul cert al creanţei şi anterioritatea acesteia rezultă din transferul bancar al sumelor, coroborat cu conversaţiile părţilor din care reiese că debitorii nu au negat datoria şi nici nu au contestat faptul că trebuie restituită – toate aceste împrejurări fiind anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019-, precum şi cu hotărârea pronunţată de Tribunalul din Malmö la 21.03.2023.
Înalta Curte constată că, verificând îndeplinirea cerinţelor imperative prevăzute de art. 1563 C. civ. pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu era titularul unei creanţe certe la momentul înregistrării acţiunii, iar creanţa nu era lichidă şi exigibilă la momentul pronunţării hotărârii şi nici anterioară actului a cărui inopozabilitate se solicită, nefiind, aşadar, respectată una dintre cele patru condiţii necesare cumulativ, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlate condiţii expuse de reclamantă, dar şi a capetelor de cerere subsidiare acţiunii revocatorii (pct. 2 şi pct. 3 din acţiune).
A rezultat astfel, din probatoriul administrat, că reclamanta A. nu avea împotriva pârâţilor B. şi C., nici la momentul promovării cererii de chemare în judecată pendinte, respectiv la 22.03.2021 şi nici la data soluţionării acţiunii, o creanţă certă privind suma de 193.178 GBP (indicată în acţiune), iar acest caracter nu a fost dobândit nici la momentul soluţionării apelului, respectiv după pronunţarea instanţei în cadrul dosarului nr. x aflat pe rolul Tribunalului Malmö, Suedia.
Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă reprosează instanţei de apel faptul că "a ignorat întreg materialul probator", făcând trimitere la tranzacţiile bancare, la convorbirile părţilor şi la sentinţa din data de 21.03.2023 pronunţată de Tribunalul Malmö în dosarul nr. x, precum şi la imposibilitatea încheierii unui contract de împrumut, justificată de legăturile de rudenie existente între părţi, sens în care oscilează între modalitatea de restituire a sumelor (fie restituirea sumei după finalizarea imobilului ce urma a fi construit de părinţii săi, fie constituirea dreptului de proprietate cu privire la "parte din imobilul edificat").
Dincolo de faptul că modalitatea în care instanţele de fond au evaluat probatoriul în vederea stabilirii situaţiei de fapt a cauzei reprezintă o operaţiune specifică verificărilor ce se efectuează exclusiv de către instanţele fondului, necenzurabilă pe calea recursului, Înalta Curte reţine că o primă cerinţă a creanţei este ca aceasta să fie certă şi să se fi născut anterior încheierii de către debitor a actului juridic pretins fraudulos.
Recurenta nu poate invoca cu succes imposibilitatea morală de preconstituire a unui contract de împrumut, în contextul în care nimic nu a împiedicat reclamanta ca, începând cu momentul deteriorării relaţiilor de familie, însă anterior învestirii instanţei cu cererea dedusă judecăţii în litigiul pendinte, să parcurgă procedurile legale necesare recunoaşterii creanţei pretinse.
Cât timp însă, transferurile bancare din cursul anului 2012 fac dovada transmiterii sumelor, fără a se menţiona cu ce titlu au fost efectuate viramentele, instanţa de apel a analizat evoluţia raporturilor dintre părţi, pornind din perioada premergătoare demarării procesului (din care ar fi trebuit să reiasă anterioritatea creanţei) şi continuând cu raporturile din cursul soluţionării apelului.
Concluziile rezultate din aprecierea mijloacelor de probă administrate au fost acelea că şi dacă reclamanta ar fi solicitat instanţei să constate, în prealabil, că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorilor (deşi instanţa nu a fost învestită cu o atare cerere), solicitarea nu ar fi fost întemeiată faţă de prevederile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, invocate în cuprinsul apelului (dar care nu sunt aplicabile cauzei), precum şi de prevederile art. 653 alin. (2) din Noul C. proc. civ. (aplicabile prezentului litigiu). De asemenea, instanţa de apel a reţinut că pârâţii nu au recunoscut creanţa în cuantumul solicitat de reclamantă, că instanţa nu poate constata din probe indirecte, în cadrul acţiunii revocatorii, caracterul cert şi exigibil al creanţei, sens în care curtea de apel a analizat şi condiţiile şi efectele Tranzacţiei ratificate de către Tribunalul din Malmö la data de 21.03.2023.
Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa nu poate să stabilească caracterul cert şi întinderea creanţei reclamantei, ci doar existenţa acesteia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019.
Prin memoriul de recurs, reclamanta pretinde că a făcut dovada recunoaşterii şi asumării plăţii până la data de 21.03.2024, prin tranzacţie, a sumei de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro), astfel că a probat existenţa unei creanţe certe, iar prin înscrisurile noi depuse de recurentă la termenul de judecată din 18 septembrie 2024, arată că dovedeşte faptul că pârâţii nu au achitat debitul până la data convenită în cuprinsul tranzacţiei (21.03.2024), astfel că a fost demarată executarea silită în temeiul sentinţei pronunţate de Tribunalul Malmö la data de 21.03.2023 în dosarul nr. x, cu privire la întreaga creanţă de 2.228.184 SEK şi dobândă.
Într-adevăr, hotărârea emisă de Autoritatea pentru Executarea Silită din Suedia şi încheierea nr. 8388/24.07.2024 pronunţată de Judecătoria Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2024 fac dovada punerii în executare a hotărârii pronunţate în cauza T 913-21 de Tribunalul Malmö, însă, după cum a reţinut instanţa de apel şi cum reiese din înscrisurile noi, administrate conform prevederilor art. 492 C. proc. civ., creanţa care face obiectul executării nu este anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată pendinte (22.03.2021), sentinţa Tribunalului Malmö fiind pronunţată la data de 21.03.2023, ceea ce suprimă chiar şi aparenţa unei eventuale certitudini a dreptului de creanţă afirmat de reclamantă.
În cauză, cum corect a reţinut instanţa de apel, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei creanţe certe care să fie deţinută de recurenta-reclamantă la data introducerii acţiunii revocatorii, fapt care nu mai face utilă analizarea acelor motive de recurs vizând respectarea cerinţei existenţei prejudiciului în patrimoniul creditorului, frauda debitorilor şi complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorii au încheiat actul atacat.
Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă care se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, către intimaţii-pârâţi B., C. şi D., constând în onorariu de avocat, achitat conform dovezii aflate la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 435 din 27 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimaţilor-pârâţi B., C. şi D..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 18 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.