Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024
1. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, la plata daunelor morale pentru lezarea demnităţii, onoarei, reputaţiei, încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv, încălcarea dreptului de asociere, obligarea tuturor pârâţilor, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant în parte, obligarea tuturor pârâţilor, la publicarea sentinţei judecătoreşti în termen de 5 zile de la pronunţare, în 5 ziare de circulaţie naţională şi la trei televiziuni publice, cu audienţă naţională, pe cheltuiala pârâţilor şi plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 170 din Legea nr. 367/2022, art. 4 din Legea nr. 367/2022, art. 21 din Constituţie, art. 1 pct. 29-30 din Legea nr. 367/2022, art. 27 din Legea nr. 367/2022, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, art. 4 din Legea nr. 303/2022. Totodată, reclamanţii au menţionat că discriminarea emană şi din faptul că autorităţile pârâte au refuzat să soluţioneze plângerile prealabile formulate în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precizând că se află în ipoteza unui act administrativ unilateral asimilat, ceea ce le dă dreptul de a solicita şi daune.
2. Hotărârile care au generat conflictul
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 86 din 23.01.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată prin întâmpinare de pârâţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a constatat că, deşi reclamanţii invocau lezarea unor drepturi fundamentale, cererea lor nu putea fi soluţionată de Curtea de Apel, deoarece obiectul cauzei era circumscris dispoziţiilor de răspundere civilă delictuală. Aceste cereri cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 253 C. civ., care reglementează faptele ilicite ce aduc atingere drepturilor nepatrimoniale. Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul Bucureşti, secţiile civile, este instanţa competentă să soluţioneze această cauză, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.
2.2. Prin sentinţa nr. 977 din 28 iunie 2024, Tribunalul Bucureşti– secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti– secţia a IV-a civilă a reţinut că reclamanţii invocă, în mod explicit, încălcarea unor drepturi care ţin de sfera contenciosului administrativ, întrucât aceştia au susţinut că refuzul autorităţilor publice de a soluţiona plângerile prealabile constituie un act asimilat unui act administrativ unilateral. Aceasta înseamnă că litigiul ar fi trebuit soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, în calitate de instanţă competentă în materia contenciosului administrativ.
Prin urmare, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. Întrucât ambele instanţe şi-au declinat competenţa, a fost creat un conflict negativ de competenţă, care a fost înaintat către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă
Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., în limitele configurate de instanţele de judecată aflate în conflict, Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru lezarea demnităţii, onoarei, reputaţiei, încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv, încălcarea dreptului de asociere, obligarea tuturor pârâţilor, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant în parte, obligarea tuturor pârâţilor, la publicarea sentinţei judecătoreşti în termen de 5 zile de la pronunţare, în 5 ziare de circulaţie naţională şi la trei televiziuni publice, cu audienţă naţională, pe cheltuiala pârâţilor şi plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că, deşi reclamanţii invocau lezarea unor drepturi fundamentale, cererea lor nu putea fi soluţionată de Curtea de Apel, deoarece obiectul cauzei era circumscris dispoziţiilor de răspundere civilă delictuală. Aceste cereri cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 253 C. civ., care reglementează faptele ilicite ce aduc atingere drepturilor nepatrimoniale. Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul Bucureşti, secţiile civile, este instanţa competentă să soluţioneze această cauză, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Din interpretarea dispoziţiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanţa de contencios administrativ este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii: 1) cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În raport de această situaţie se constată că prin acţiunea promovată, reclamanţii nu atacă un act administrativ, respectiv nu urmăresc repararea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unor acte administrative nelegale, ci pretind în esenţă, repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a desfăşurării protestului magistraţilor, prin care afirmă că li s-ar fi îngrădit accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, considerându-se astfel discriminaţi, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
Or, din perspectiva Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ trebuie să existe un capăt de cerere privind anularea, emiterea, modificarea, executarea unui act administrativ, capăt de cerere care însă, în speţă, nu a fost formulat.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că regula este aceea că repararea prejudiciului se solicită o dată cu acţiunea principală împotriva actului administrativ cauzator al prejudiciului. De la această regulă există şi o excepţie, aceasta fiind prevăzută de dispoziţiile art. 19 din acelaşi act normativ, însă şi aceasta condiţionează formularea acţiunii prin care se solicită acordarea unor daune de existenţa unei acţiuni anterioare prin care s-a solicitat/dispus anularea actului administrativ.
De asemenea, Înalta Curte constată că inclusiv capătul de cerere privind acordarea de daune pentru discriminare este justificat prin prisma aceleiaşi fapte ilicite reclamate: desfăşurarea protestului magistraţilor, reclamanţii arătând în esenţă, că judecarea doar a anumitor cauze în perioada protestului este de natură să determine discriminare.
Se constată că în cauza pendinte, reclamanţii au invocat de asemenea, faptul că discriminarea ar rezulta şi din refuzul autorităţilor de a soluţiona plângerile prealabile formulate în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuz pe care l-au calificat ca fiind un act administrativ asimilat.
Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoanele care se consideră vătămate într-un drept sau interes legitim de către un act administrativ au posibilitatea de a formula o plângere prealabilă. Dacă autoritatea publică refuză să soluţioneze cererea în termenul legal, acest refuz nejustificat este considerat un act administrativ asimilat, ceea ce permite persoanei vătămate să solicite anularea actului şi eventuale despăgubiri.
Totuşi, distinct de lipsa menţionată, din cererea de chemare în judecată, a unui capăt de cerere privind anularea vreunui act administrativ, fie el şi asimilat, se observă în plus, şi că atunci când reclamanţii solicită despăgubiri pentru prejudicii morale cauzate de acest refuz, ei se bazează pe tot pe principiul răspunderii civile delictuale.
Or, conform art. 1349 şi următoarele din C. civ., orice persoană care suferă un prejudiciu ca urmare a unei fapte ilicite poate solicita despăgubiri pentru repararea acestuia. Această solicitare face parte din sfera răspunderii delictuale, iar litigiile care privesc daunele morale se soluţionează de instanţele civile. Deşi refuzul nesoluţionării plângerilor prealabile poate fi calificat ca un act administrativ asimilat, în conformitate cu Legea nr. 554/2004, acest aspect nu schimbă esenţa civilă a cererii principale, date fiind argumentele conjugate expuse anterior, în rândul cărora se evidenţiază lipsa unui capăt de cerere privind anularea vreunui act administrativ.
Nu se poate opune nici argumentul încălcării principiului disponibilităţii în cadrul procesului civil, din perspectiva art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., atât timp cât în conformitate cu exact aceste norme juridice invocate, analiza obiectului şi limitelor procesului a fost realizată în raport de însuşi conţinutul concret al cererii de chemare în judecată şi al apărărilor părţilor şi în contextul în care în cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost indicate concomitent, de către reclamanţi, atât prevederile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, cât şi ale Legii nr. 554/2004.
Aşadar, întrucât pentru ansamblul argumentelor expuse, cererea principală este una de drept comun civil, fundamentată pe principiul răspunderii civile delictuale, instanţa competentă material este Tribunalul Bucureşti, care poate soluţiona cereri de răspundere delictuală ce nu depăşesc 200.000 RON, conform art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) din C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că prezenta cerere formulată de reclamanţi este de competenţa instanţelor de drept comun, sens în care, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.