Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024
I Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, contestatoarea Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA-Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimatul A., admiterea contestaţiei la execuare şi anularea actelor de executare silită efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 358/2021, aflat pe rolul B.E.J. B., întoarcerea executării silite pentru suma de 26.271,14 de RON, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, cu plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 712 şi urm. C. proc. civ.
I.2 Hotărârile care au generat conflictul
I.2.1. Prin sentinţa civilă nr. sentinţa civilă nr. 420 din 01 februarie 2024, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive ca instanţă de executare, excepţie invocată din oficiu de instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere sediul contestatoarei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova de la momentul sesizării organului de executare, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 714 alin. (1) şi art. 651 C. proc. civ.
A mai reţinut că sediul debitoarei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate se afla, la data sesizării organului de executare, în Craiova, bd. x, conform extrasului ONRC, depus chiar de către contestatoare, la solicitarea instanţei, în vederea dovedirii calităţii de reprezentant legal şi din titlul executoriu. De asemenea, a subliniat faptul că în cererea de executare silită, contestatoarea a indicat în mod eronat că sucursala Craiova îşi avea sediul în sector 1, Bucureşti, deşi certificatul constatator indică un aspect contrar.
Concluzionând, a considerat că instanţa de executare este Judecătoria Craiova, având în vedere că la data înregistrării cererii de executare, domiciliul debitoarei se afla situat în mun. Craiova, fiind competentă să soluţioneze şi prezenta contestaţie la executare.
I.2.2. Prin sentinţa civilă nr. 5539 din 15 mai 2024, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea conflictului de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut incidenţa Deciziei nr. 20/2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Drept urmare, aplicând principiul unicităţii instanţei de executare, aşa cum a fost detaliat în decizia cu caracter obligatoriu, a constatat că instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare este cea care a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Concluzionând, a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie de speţă ce a avut ca obiect soluţionarea unui conflict de competenţă, respectiv prin decizia nr. 144 din 26.01.2022, a reţinut că atât timp cât nu există o situaţie de excepţie dată de lege în competenţa altei instanţe decât cea de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., reţinând scopul urmărit de legiuitor prin determinarea clară, printr-o singură normă atributivă de competenţă a instanţei de executare, respectiv acela de a asigura unicitatea instanţei de executare, deja determinată prin efectul pronunţării hotărârii prin care a fost încuviinţată executarea silită, care a tranşat în mod necesar şi problema calificării instanţei ce a pronunţat-o ca având statutul de instanţă de executare, acest aspect nu mai poate fi reapreciat în cadrul procedurii în care se contestă executarea silită deja declanşată.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă
Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, apreciind diferit cu privire la modul de determinare a instanţei de executare.
Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că, deşi această instanţă a încuviinţat executarea silită, debitoarea, la data înregistrării cererii de executare, avea sediul în Craiova, astfel că Judecătoria Craiova, ca instanţă de executare, este competentă să soluţioneze contestaţia la executare.
Pe de altă parte, Judecătoria Craiova a considerat că în cauză se aplică principiul unicităţii instanţei de executare instituit de art. 651 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti fiind instanţa care a încuviinţat executarea silită.
Înalta Curte constată că prin cererea de executare silită, înregistrată la data de 20 iulie 2021 la Biroul Executorului Judecătoresc B., formându-se dosarul execuţional nr. x/2021, creditorul A. a solicitat încuviinţarea începerii executării silite împotriva debitoarei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova în toate modalităţile de executare şi autorizarea creditorului pentru trecerea la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 249 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj – conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020.
Cererea de încuviinţare a executării silită a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 26 iunie 2021, sub nr. x/2021, iar prin încheierea din data de 05 august 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de creditorul A. şi în consecinţă a încuviinţat executarea silită a debitoarei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova de către B.E.J. B., în dosarul de executare silită nr. x/2021, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 249 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj – conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, prin toate modalităţile prevăzute de lege, până la realizarea dreptului creditorului A. rezultat din titlul executoriu, respectiv pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor menţionate în cuprinsul său, precum şi a cheltuielilor de executare.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – secţia I civilă sub nr. x/2023, la data de 13 noiembrie 2023, contestatoarea Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, în contradictoriu cu intimatul A., a solicitat instanţei admiterea contestaţiei la executare şi anularea actelor de executare pentru suma de 10.251,48 RON şi obligarea intimatului la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
Faţă de situaţia de fapt expusă şi având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Contestaţia la executare este în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.
Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare este, potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de executare care, în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., este judecătoria în circumscripţia căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.
Norma care reglementează competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare propriu-zisă are caracter imperativ. Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, criteriile cuprinse în teza a doua a textului fiind subsidiare primului, activându-se numai în cazul în care cel dintâi criteriu nu este operabil, nefiind aşadar, de natură să transforme norma de competenţă teritorială exclusivă într-o normă de competenţă teritorială alternativă, la alegerea părţilor.
În cazul de faţă, instanţa de executare este cea care a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de 249 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj – conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020.
Astfel, o dată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, instanţa de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite (în speţa de faţă, încheierea din 05.08.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia I civilă în dosarul nr. x/2021).
Or, scopul urmărit de legiuitorul noului C. proc. civ. a fost acela de a asigura, în principiu, unicitatea instanţei de executare, pentru a elimina procedurile paralele şi contrazicerile între hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul acestora.
Dacă s-ar proceda la stabilirea competenţei de soluţionare în favoarea unei alte instanţe decât cea care a încuviinţat executarea silită s-ar ajunge la încălcarea principiului unicităţii instanţei de executare, principiu ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ.
Deşi executarea silită începe o dată cu sesizarea organului de executare (art. 622 alin. (2) C. proc. civ.) prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării.
Drept urmare, elementul care condiţionează sine qua non întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite.
Or, aşa cum s-a reţinut şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021), încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, o dată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.
Pe cale de consecinţă, instanţa supremă a statuat prin decizia anterior amintită că "ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare".
Această decizie este aplicabilă tuturor situaţiilor premisă existente în cadrul cererilor privind incidente apărute în cursul executării silite, iar nu doar situaţiilor în care există pluralitate de debitori, deoarece considerentele sale decizorii dezleagă chestiuni de principiu referitoare la procedura de executare silită, între acestea găsindu-se şi principiul unicităţii instanţei de executare – care a stat la baza pronunţării deciziei de recurs în interesul legii.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 714 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea având ca obiect contestaţie la executare (care reprezintă un incident la executare) în dosarul execuţional nr. x/2021 al BEJ B. este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.