Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 12.09.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, să se constate încetarea măsurii asigurătorii a sechestrului asigurător instituit de către pârât asupra imobilelor proprietatea reclamantului compuse din casă de locuit cu 3 camere şi dependinţe şi teren în cota indiviză de 3635/100, situate în Bucureşti, str. x, corp F, vila 2, având număr cadastral x, intabulate în cartea funciară nr. x, precum şi asupra imobilelor/cotelor indivize din imobilele care au deservit/deservesc construcţia, intabulate în Cărţile Funciare nr. x ale Municipiului Bucureşti, sector 4; să se dispună rectificarea Cărţilor Funciare, în sensul radierii din cărţile funciare x ale Municipiului Bucureşti, a notării sechestrului asigurător înfiinţat prin Ordonanţa nr. 637/D/P/2016; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 18.221,78 RON, reprezentând daune interese pentru refuzul pârâtului de a da curs cererii de emitere a unei Ordonanţe de constatare a încetării de drept a măsurii asigurătorii în vederea radierii sechestru judiciar, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie, de la data formulării cererii şi până la plata efectivă; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, taxa judiciară de timbru, onorariu de avocat şi alte cheltuieli.
Prin sentinţa civilă nr. 5380/06.04.2023, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale a Judecatoriei sectorului 4 Bucureşti şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 17.05.2023, sub nr. x/2022.
La termenul de judecată din data de 21.09.2023, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că îşi restrânge cererea cu privire la obiectul acesteia, în sensul că solicită numai obligarea pârâtului la plata sumei de 31.038,37 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin necomunicarea ordonanţei de radiere a sechestrului, aceasta sumă reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a necomunicării ordonanţei de ridicare a măsurii sechestrului.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 936/21.09.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a respins cererea precizată, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 191A din 20 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 936/21.09.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă.
A fost anulată sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 249 şi pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi pe cele ale art. 1357 C. civ., ceea ce atrage motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că prima instanţa a motivat sentinţa apelată, în sensul dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., în raport cu pretenţiile deduse judecăţii, respingând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, având în vedere că din probatoriul administrat nu a rezultat situaţia de fapt şi pretinsul prejudiciu pretins de reclamant, ceea ce a făcut inutilă analizarea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ.
Prin urmare, în mod nelegal instanţa de apel a considerat că sentinţa nu este motivată, prin prisma necesităţii analizării de către tribunal a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin cererea de recurs se mai susţine că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că, în considerentele deciziei recurate instanţa de control judiciar a reţinut că judecătorul fondului "s-a rezumat numai la identificarea generică a condiţiilor răspunderii civile delictuale, (...) deşi existenţa faptei şi caracterul delictual pot fi stabilite pe baza probelor de la dosar prin raportare la normele de drept invocate de reclamant".
De asemenea, recurentul a arătat că, în cuprinsul deciziei recurate se menţionează că tribunalul a reţinut greşit că nu a fost dovedită existenţa faptei (pag. 8, alin. (5).
Faţă de cele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de către pârât, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a constatat că în cauză hotărârea primei instanţe este nemotivată şi că, prin decizia atacată, s-au încălcat normele de drept procesual cuprinse în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul pune în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
Pe fondul cauzei se constată că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349-1357 din C. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, ca urmare a faptei delictuale omisive a acestuia, reprezentată de necomunicarea, de îndată, a ordonanţei de încetare a măsurilor de indisponibilizare a bunurilor sale.
Prin sentinţa primei instanţe acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul reţinând, în esenţă, că reclamantul nu a dovedit existenţa prejudiciului şi nici nu a adus probe care să ateste existenţa faptei ilicite pretins a fi comise de către pârât.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, care a invocat existenţa unui delict civil, arătând că pârâtul a procedat la comunicarea ordonanţei emise în data de 10.03.2021 către OCPI Bucureşti, abia la data de 7.12.2022, iar către apelant la data de 12.02.2023, odată cu comunicarea întâmpinării.
Reclamantul a susţinut că necomunicarea, de îndată, a ordonanţei de încetare de drept a măsurii asigurătorii a dus la imposibilitatea exercitării dreptului său de proprietate cu privire la bunurile indisponibilizate, întrucât măsura era notată în Cărţile funciare, iar, pe de altă parte, a susţinut existenţa faptei ilicite, rezultând din atitudinea omisivă a pârâtului, considerând că situaţia de fapt a fost probată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare, s-a fundamentat pe faptul că prima instanţă nu a procedat la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor de probă şi argumentelor părţilor, ceea ce echivalează, în esenţă, cu neanalizarea fondului cauzei.
Principala critică din cererea de recurs face referire la modalitatea în care, interpretând dispoziţii de procedură, în mod greşit instanţa de apel a anulat sentinţa apelată, întrucât ar fi fost nemotivată, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Această susţinere a recurentului-pârât vizează încălcarea unor norme de procedură astfel încât se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Situaţiile în care motivarea hotărârii judecătoreşti lipseşte cu desăvârşire (fie pentru că raţionamentul instanţei nu se regăseşte în corpul hotărârii, fie pentru că acest raţionament a fost înlocuit cu copierea integrală a susţinerilor uneia dintre părţi, fără nicio apreciere din partea instanţei) se circumscriu ipotezei art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. În astfel de cazuri, se justifică acordarea de către legiuitor a posibilităţii de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, în realitate, nu a existat o primă judecată, înţeleasă ca soluţionare a cauzei în urma aplicării unui raţionament logic, explicat în mod clar şi coerent părţilor prin considerentele hotărârii judecătoreşti.
Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că "prima instanţă s-a rezumat numai la identificarea generică a condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără a face o analiză proprie asupra celor menţionate, deşi, aşa cum s-a arătat, existenţa faptei şi caracterul delictual pot fi stabilite pe baza probelor de la dosar şi prin raportare la normele de drept invocate de reclamant care, potrivit susţinerilor sale, ar statua cu privire la obligativitatea de comunicare, din oficiu, şi la termenul în care trebuia făcută.
În raport de această situaţie, instanţa trebuia să stabilească dacă reclamantul pretinde un prejudiciu moral ori un prejudiciu material şi dacă, în raport de prejudiciul pretins, există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Or, în măsura în care s-ar constata că fapta ar avea un caracter delictual, instanţa este ţinută să verifice îndeplinirea celorlalte condiţii necesare angajării răspunderii civile delictuale. Din hotărârea apelată nu rezultă efectuarea unei asemenea analize, reţinându-se, greşit, că nu a fost dovedită nici existenţa faptei. Or, fapta omisivă rezultă cu evidenţă din probele administrate, însă instanţa nu a analizat dacă această faptă are sau nu caracter ilicit, dacă aceasta este de natură a cauza prejudiciul reclamat, dacă fapta poate fi imputată pârâtului şi deci, dacă există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu".
Instanţa de apel a concluzionat că "în mod greşit s-a reţinut că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte existenţa faptei. În realitate această faptă există, iar instanţa trebuia să stabilească dacă această faptă are sau nu caracter ilicit precum şi să analizeze celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale".
Aşadar, constatând că în speţă există o faptă omisivă – necomunicarea unui act de procedură, în mod corect s-a reţinut că tribunalul trebuia să analizeze dacă acest fapt negativ are sau nu caracter delictual, dacă aceasta a cauzat un prejudiciu reclamantului, dacă poate fi imputată pârâtului şi dacă există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Prin urmare, considerentele tribunalului, care nu iau în examinare susţinerile concrete ale părţii, care ignoră cu evidenţă existenţa unei fapte omisive/negative, sunt unele lipsite de fundament şi de evaluare jurisdicţională propriu-zisă, raportat la datele speţei şi de aceea, inapte să justifice soluţia adoptată, astfel că este justă constatarea instanţei de apel în sensul că sentinţa atacată nu este motivată.
De altfel, din lecturarea cererii de recurs, se observă că recurentul-pârât s-a mărginit doar la a arăta că "în mod nelegal instanţa de apel a considerat că sentinţa nu este motivată, prin prisma necesităţii analizării de către tribunal a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale."
Totodată, recurentul a invocat existenţa unor motive contradictorii, prin preluarea unor scurte paragrafe din decizia atacată, fără a dezvolta critici concrete cu privire la pretinsa contradictorialitate, astfel că se constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată că, în concret, recurentul nu a arătat în ce sens aceste prevederi legale au fost încălcate, iar, pe de altă parte, prin decizia recurată s-a admis apelul pentru nemotivarea hotărârii primei instanţe, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, situaţie în care instanţa de apel nu a procedat la interpretarea sau aplicarea unei dispoziţii de drept material.
Instanţa de recurs nu poate proceda în continuare la evaluarea direct în această cale procesuală, a criticilor subsecvente ce vizează inexistenţa prejudiciului ce ar decurge din fapta ilicită imputată, întrucât stabilirea situaţiei de fapt a cauzei este apanajul instanţelor devolutive ale fondului, controlul jurisdicţional al instanţei de recurs fiind exclusiv de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt printr-o analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului faptei pretins ilicite, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.
Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite condiţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei nr. 191A din 20 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.