Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 23 noiembrie 2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti-Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 la invalidarea hotărârii nr. 5009/27.09.2018 şi emiterea unei hotărâri, prin care să fie admise cererile nr. x/1033+1353/03.05.1998 şi nr. 5551/1033+1353, având ca obiect compensaţii de pe urma lui B..
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1261 din 1 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, invocată prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti-Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, precum şi cu intervenientul forţat C..
3. Hotărârile pronunţate de instanţa de apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 1736/A din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat, în parte, sentinţa apelată, respectiv în ceea ce priveşte soluţia dată cererii formulate în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, precum şi cu intervenientul forţat C. şi a reţinut cererea pentru evocarea fondului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 1856A din 8 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, în parte, decizia de validare nr. 5579/28.02.2019, în ce o priveşte pe reclamantă, a obligat pârâta A.N.R.P. să emită o decizie prin care să invalideze în parte hotărârea nr. 5009/27.09.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în ce o priveşte pe reclamantă, şi să acorde compensaţii băneşti acesteia pentru bunurile defunctei B., trecute în proprietatea statului bulgar, respectiv teren agricol în suprafaţă de 50 ha, locuinţă în suprafaţă de 18 mp şi teren aferent locuinţei în suprafaţă de 1.000 mp, situate în judeţul Caliacra.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1856A din 8 decembrie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor a declarat recurs, solicitând casarea deciziei, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Recurenta-pârâtă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 9/1998, prin raportare la Acordul Anexă C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova, sens în care a arătat următoarele:
Instanţa de apel a ignorat procesul-verbal întocmit de Subcomisia mixtă româno-bulgară la 21 februarie 1942, considerând, în mod eronat, că, în privinţa bunurilor imobile pe care B. le-a avut în proprietate în judeţul Caliacra, sunt aplicabile prevederile art. V din Anexa C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova, neavând relevanţă împrejurarea că autoarea reclamantei era de origine etnică bulgară, interesând doar că aceasta avea cetăţenie română.
Pot beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, numai supuşii români de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra, care au fost obligaţi să vină în România, precum şi supuşii bulgari de origine etnică română din celelalte regiuni ale Bulgariei (altele decât judeţele Durostor şi Caliacra), care au ales, din proprie iniţiativă, să se stabilească în România. Or, autoarea B., fiind de etnie bulgară, nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii. Deşi a plecat din Cadrilater în luna septembrie 1940, autoarea B. nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 9/1998, întrucât, aşa cum s-a constatat şi prin procesul-verbal întocmit la 21 februarie 1942, nu este de origine etnică română, iar bunurile imobiliare declarate de aceasta nu pot fi considerate ca abandonate statului bulgar.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 164/2014, raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri pentru bunurile imobile ce au aparţinut autoarei B., întrucât acestea nu au trecut în proprietatea statului bulgar în temeiul Acordului la Tratatul româno-bulgar.
În ce priveşte documentul avut în vedere de către instanţa de apel, drept dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în Bulgaria de către autoarea B., respectiv extrasul din "tabelul de cetăţeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", acesta nu a fost comunicat pârâtei, fiind încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare. De asemenea, în niciunul din dosarele soluţionate în temeiul Legii nr. 9/1998, nu a fost întâlnit un astfel de document.
5. Apărările formulate în cauză
La 14 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
La 5 aprilie 2024, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti-Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
6. Procedura de filtru
Prin raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a reţinut că decizia instanţei de apel este supusă recursului şi că recursul este formulat în termen şi este scutit de plata taxei judiciare de timbru, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în memoriul de recurs se pot subsuma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1).
În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor, pentru a depune, în scris, un punct de vedere.
Prin încheierea din 19 septembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru judecarea sa.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Cu toate că recurenta-pârâtă a invocat, în mod expres, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., se constată că argumentele prezentate la pct. II din memoriul de recurs, privind încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, prin necomunicarea extrasului din "Tabelul de cetăţeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dat fiind că privesc încălcarea unor norme de procedură ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil. În consecinţă, recursul va fi analizat din perspectiva criticilor invocate de către pârâtă, care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, întrucât nu i-a comunicat extrasul din "Tabelul de cetăţeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", eliberat de către Arhivele Naţionale.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât art. 10 din C. proc. civ. impune în sarcina părţilor anumite obligaţii procesuale, printre care acelea de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi de a urmări finalizarea acestuia. În lumina acestor dispoziţii legale, recurenta-pârâtă avea obligaţia de a efectua diligenţele necesare pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile ce au fost depuse la 24 iunie 2021, odată cu răspunsul la întâmpinare, act de procedură care, potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., nu se comunică. Dată fiind conduita procesuală culpabilă a recurentei-pârâte, aceasta nu poate invoca faptul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia în niciunul dintre dosarele soluţionate în temeiul Legii nr. 9/1998 nu a fost întâlnit un atare document, întrucât se contestă, în realitate, valoarea probatorie a înscrisului denumit "Tabelul de cetăţeni români de origine etnică străină care posedă bunuri imobiliare în Dobrogea de Sud", eliberat de Arhivele Naţionale, iar instanţa de recurs nu are competenţa legală de a verifica temeinicia deciziei instanţei de apel, ci doar legalitatea acesteia, prin prisma motivelor prevăzute, în mod limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.
Aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel, precum şi de modul în care instanţa de apel le-a coroborat nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurenta-pârâtă pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu, aspect ce nu poate forma obiectul controlului de legalitate. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenta-pârâtă nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii. Cu alte cuvinte, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.
Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat formal, fără a fi argumentat.
Dincolo de acest aspect, se reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).
În cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând argumentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, care nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura pricinii, astfel că nu este incidentă în cauză niciuna dintre cele trei ipoteze distincte reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 9/1998, cu referire la art. 1 din Acordul Anexă C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 9/1998, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile imobile pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, precum şi pentru plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi. (3) Beneficiază de prevederile alin. (1) şi cetăţenii români prejudiciaţi în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte judeţe ale Bulgariei decât judeţele cedate, Durostor şi Caliacra."
Conform art. III din Tratatul dintre România şi Bulgaria de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940: "(1) Înaltele Părţi Contractante sunt de acord pentru a proceda, într-un termen de trei luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, la schimbul obligatoriu dintre supuşii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanta (acesta din urmă în delimitarea dinainte de 14 iunie 1925) şi supuşii români de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra. (2) Întrucât priveşte supuşii români de origine etnică bulgară şi supuşii bulgari de origine etnică română din alte regiuni ale României şi Bulgariei, imigrarea acestora în ţara lor de afinitate etnică rămâne facultativă, într-un termen de un an, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de faţă. (3) S-a convenit totuşi că Guvernul român va putea decreta emigrarea obligatorie în Bulgaria a unui număr de supuşi români de origine etnică bulgară egal cu acela al supuşilor bulgari de origine etnică română, ce şi-ar fi exercitat facultatea de a emigra, potrivit alineatului precedent, Guvernul bulgar angajându-se a primi pe teritoriul său pe zişii supuşi români de origine etnică bulgară. (4) În mod reciproc, Guvernul bulgar va putea decreta emigrarea obligatorie în România a unui număr de supuşi bulgari de origine etnică română egal cu acela al supuşilor români de origine etnică bulgară, care şi-ar fi exercitat facultatea de a emigra, în conformitate cu alineatul al doilea al articolului de faţă, Guvernul român angajându-se a-i primi pe teritoriul său. (5) Chestiunile tehnice referitoare la transferul de populaţiuni fac obiectul unui Acord special între Înaltele Părţi Contractante (Anexa C)."
Potrivit art. 1 din Legea nr. 164/2014: "(1)Stabilirea şi plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi moştenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate."
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, atunci când a reţinut că intimata-reclamantă este îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri pentru bunurile situate în judeţul Caliacra, care au aparţinut autoarei sale, B., şi pe care aceasta le-a abandonat în favoarea statului bulgar, ca urmare a aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940.
Sub un prim aspect, se constată că, în ceea ce priveşte domeniul de reglementare, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 se referă la "cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940", legiuitorul nefăcând nicio menţiune despre originea etnică, ci impunând două condiţii cumulative, pentru ca o persoană să poată fi beneficiar al dreptului la compensaţii: (i) să fie cetăţean român şi (ii) să fie prejudiciat în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940.
Aceste două condiţii legale sunt îndeplinite în persoana autoarei B., din înscrisurile administrate în faţa instanţelor de fond rezultând că era cetăţean român şi că a fost prejudiciată în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940, din moment ce şi-a abandonat bunurile imobile în favoarea statului bulgar în luna septembrie 1940, când a plecat din judeţul Cadrilater, împreună cu soţul său (D., cetăţean român de origine etnică română, care a făcut obiectul schimbului obligatoriu de populaţie, conform art. III din Tratatul între România şi Bulgaria din 1940).
În consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că autoarea B., fiind de etnie bulgară, nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege şi nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 9/1998, întrucât, astfel cum a constatat şi Subcomisia mixtă româno-bulgară prin procesul-verbal întocmit la 21 februarie 1942, nu este de origine etnică română, iar bunurile imobiliare pe care le deţinea nu pot fi considerate ca abandonate statului bulgar.
Dat fiind contextul normativ prezentat anterior, este lipsită de relevanţă împrejurarea că autoarea intimatei-reclamante era de origine etnică bulgară.
Este adevărat că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 9/1998 se referă la "cetăţenii români prejudiciaţi în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte judeţe ale Bulgariei decât judeţele cedate, Durostor şi Caliacra", însă această normă juridică reglementează o a doua ipoteză legală, distinctă de cea prevăzută la art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, concluzie la care se ajunge în urma interpretării gramaticale (folosirea adverbului "şi").
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora pot beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, doar supuşii români de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra, care au fost obligaţi să vină în România, şi supuşii bulgari de origine etnică română din celelalte regiuni ale Bulgariei (altele decât judeţele Durostor şi Caliacra), care au ales, din proprie iniţiativă, să se stabilească în România. Contrar acestor susţineri, legiuitorul a prevăzut, la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 şi la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, că au dreptul la compensaţii cetăţenii români (fără referire la originea etnică) care au fost prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940, cum este situaţia autoarei B., precum şi moştenitorii lor legali sau testamentari, cum este situaţia intimatei-reclamante.
În al doilea rând, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că autoarea intimatei-reclamante intră sub incidenţa prevederilor art. V din Anexa C la Tratatul între România şi Bulgaria din 1940, conform cărora "Statul Român ia în sarcina sa despăgubirea românilor ce părăsesc bunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei", corelate cu prevederile art. IV alin. (2) din aceeaşi Anexă, potrivit cărora "proprietăţile imobiliare rurale aparţinînd românilor obligaţi să părăsească, în virtutea prezentului Acord, teritoriile transferate Bulgariei, devin proprietatea Statului Bulgar." Se observă că ambele articole precitate se referă la români, adică la supuşii (cetăţenii) români, neavând, relevanţă originea lor etnică, astfel că susţinerile recurentei sunt nefondate.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora bunurile imobile pe care autoarea B. le-a avut în proprietate în judeţul Caliacra nu au trecut în proprietatea statului bulgar, nefiind aplicabile prevederile art. V din Anexa C la Tratatul româno-bulgar de la Craiova. În realitate, chiar dacă autoarea B., fiind cetăţean român de origine etnică bulgară, nu a făcut obiectul schimbului obligatoriu de populaţii (art. III alin. (1) din Tratat), imigrării facultative (art. III alin. (2) sau emigării obligatorii (art. III alin. (3) şi (4) din Tratat), ea intră sub incidenţa prevederilor art. IV alin. (2) şi ale art. V din Anexa C la Tratatul între România şi Bulgaria.
Prin urmare, în mod greşit, s-a reţinut, prin hotărârea nr. 5009/27.09.2018 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin decizia nr. 5579/28.02.2019, faptul că autoarea B. a fost în dezacord, respectiv că a beneficiat de prevederile art. V din Tratat, conform cărora: "Bunurile rurale - proprietăţi cladite şi necladite - situate în judeţele Durostor şi Caliacra (în delimitarea lor dinainte de 14 iunie 1925), dobândite potrivit legilor române şi aparţinând tuturor românilor ce nu sunt cuprinşi în transferul de populatiuni, vor putea fi lichidate liber şi nesilit de proprietarii lor, fără piedici ce ar rezultă din dispoziţiuni legislative sau administrative bulgare, într-un termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de faţă. După expirarea acestui termen, autorităţile bulgare vor putea expropria aceste proprietăţi, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită după evaluarile făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populatiuni".
Sub acest aspect, instanţa de apel, valorificând adresa nr. x/03.08.2022 emisă de Arhivele Naţionale-Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, a reţinut că B. nu figurează în tabelele cuprinzând proprietarii care au beneficiat de art. V din Tratatul încheiat între România şi Bulgaria în 1940. Se mai reţine că, potrivit Memoriului privind condiţiunile de executare ale Tratatului de la Craiova, întocmit în luna septembrie 1945 de către Comisiunea mixtă româno-bulgară, "de îndată ce statul bulgar a intrat pe teritoriul cedat, aceşti proprietari care nu erau cuprinşi în transferul de populaţii, au fost împiedicaţi, prin dispoziţii legislative şi administrative bulgare, în exerciţiul liber şi legal al drepturilor lor, prin acte şi fapte care constituie o neexecutare evidentă şi continuă a art. V din Tratat (...). Au fost stânjeniţi în libera lor dispoziţie, pentru lichidarea acestor bunuri şi li s-a contestat dreptul de proprietate şi posesie, dobândite potrivit legilor române, cerânduli-se să îndeplinească formalităţi şi condiţii potestative, edictate de legi şi dispoziţii administrative bulgare, contrare prevederilor Tratatului de la Craiova".
Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 8 decembrie 2022 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2024.