Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 03.06.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea acestuia la plata de daune materiale în cuantum de 11.000 RON şi de daune morale în cuantum de 300.000 RON, reprezentând prejudiciul suferit pentru privarea sa nelegală de libertate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539 şi urm. C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Sentinţa pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 1184 din 18 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de către reclamant.
3. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 1064A din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 4131 din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de către pârât împotriva deciziei instanţei de apel.
5. Sentinţa pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în rejudecare
Prin sentinţa nr. 1341 din 11 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
6. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr. 961 A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea şi 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 35.000 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.
7. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
7.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit principiul non omisso medio şi dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. în ceea ce priveşte molestarea sa sexuală, precizând că în faţa primei instanţe nu au fost dezbătute şi nu au fost analizate elementele răspunderii civile delictuale, iar, astfel, nu s-a făcut referire la niciun prejudiciu.
Despre faptele şi despre prejudiciile decurgând din molestarea sexuală a făcut vorbire la fond, în concluziile orale şi scrise, iar apoi în motivele de apel, încercând să evite expunerea sa oprobiului public (pentru acelaşi motiv doar mamei comunicând despre acest fapt, instanţa de apel supunându-l unei veritabile probatio diabolica atunci când i-a pretins alte probe pe acest aspect).
Astfel, a precizat că, faţă de conţinutul concluziilor formulate şi a apelului său, nu sunt incidente dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., iar aplicarea principiului non omisso medio este greşită.
- Sub un al doilea aspect, circumscris aceloraşi motive de casare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa nu a analizat tipul de prejudiciu moral suferit de acesta şi nu a arătat, analizat şi aplicat criteriile pentru stabilirea întinderii reparaţiei pentru daunele morale suferite.
A invocat că, deşi diferenţierea tipurilor de prejudiciu moral şi criteriile de acordare a reparaţiei pentru daune morale nu sunt prevăzute de lege, totuşi, jurisprudenţa a statuat principii ce trebuie avute în vedere la momentul pronunţării, a căror încălcare reprezintă o neaplicare a legii.
Aşa fiind, a menţionat că deşi instanţa de apel a reţinut exact situaţia de fapt, cu excepţia molestării sexuale, nu a observat şi nu reţine faptul că prejudiciul moral suferit de acesta este: un prejudiciu profesional (constând în punerea la dispoziţie pe întreagă durată a procesului penal, cu consecinţa neavansării în funcţie şi în grad, neparticiparea la misiuni), un prejudiciu social (prin supunerea la oprobiul public pe toată durata procesului penal), un prejudiciu de familie (prin aceea că a fost părăsit de logodnică), un prejudiciu moral (cauzat de suferinţa psihică suferită pe întreaga durată a procesului penal, ştiind faptul că este nevinovat, fiind considerat un infractor atât până la achitarea sa, cât şi ulterior, perioadă marcată de insomnii, coşmaruri şi intenţie suicidală) şi un prejudiciu moral sexual (cauzat de molestarea sexuală suferită în arest), care constituie o gravă şi iremediabilă vătămare a demnităţii şi a respectului de sine.
A susţinut că tratarea în mod global a prejudiciului, fără defalcarea sa, este greşită, deoarece ar fi trebuit să fie identificate toate tipurile de prejudiciu moral, iar acestea să fie analizate inclusiv sub aspectul impactului asupra sa în prezent şi în viitor şi să fie acordate compensaţii pentru fiecare prejudiciu suferit, deoarece o calculare generică nu este echitabilă.
A menţionat că, deşi nu le-a denumit efectiv, a arătat, în concret, în faţa instanţelor fondului, toate aceste aspecte legate de prejudiciul moral suferit.
A precizat şi că dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect principiile şi criteriile statuate de practică, în materia daunelor morale, ar fi admis acţiunea în ceea ce priveşte daunele morale, aşa cum a fost formulată, acordând daunele morale în maniera solicitată.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
7.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, dat fiind că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe o decizie a Curţii Constituţionale publicată după pronunţarea sentinţei nr. 1341/11.06.2019, fără a justifica acest aspect.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a ţinut cont de principiul fundamental care guvernează procesul civil, în sensul că legea aplicabilă unui litigiu este cea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Dat fiind acest principiu, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza fondul cauzei în raport cu dispoziţiile normative în vigoare la momentul declanşării litigiului şi nici măcar caracterul devolutiv al apelului nu poate constitui un argument în favoarea aplicării cu caracter retroactiv a celor statuate de Curtea Constituţională.
- Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a apreciat greşit cu privire la despăgubirile acordate cu titlu de daune morale şi la cuantumul acestora, pe care îl apreciază ca fiind nerezonabil.
A precizat că recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 249 C. proc. civ., în sensul de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente, care să contureze existenţa pretinsului prejudiciu suferit.
Doctrina şi jurisprudenţa au arătat, în mod unitar, că sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului actori incumbit onus probandi, astfel că acesta trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat.
În stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ţine cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune, cu necesitate, ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.
Mai mult, precizează că este nerezonabil cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit (de 35.000 RON) în raport cu perioada de arest preventiv executată (de 15 zile), sens în care face referire la decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, arată că, în cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general care degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.
Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se, însă, atât principiul proporţionalităţii, cât şi principiul echităţii.
Raportat la aceste motive, consideră suma solicitată cu titlu de despăgubiri, de 35.000 RON, pentru o perioadă de 15 zile de arest preventiv, ca fiind exagerată.
Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.
8. Apărările formulate în cauză
În cauză nu au fost formulate întâmpinări.
Recurentul-reclamant a formulat note de şedinţă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtului întrucât nu indică normele de drept substanţial care au fost încălcate sau aplicate greşit, recurentul-pârât fiind nemulţumit de cuantumul despăgubirilor.
9. Procedura de filtru
Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu date fiind dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 54 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În privinţa recursului declarat de reclamant, s-a reţinut că: (i) recursul este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât critică aplicarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. faţă de prejudiciului fizic şi psihic din perioada arestului, suferit în urma molestării sale sexuale şi a ameninţării de către ceilalţi coinculpaţi; (ii) criticile referitoare la determinarea prejudiciului moral, cu indicarea diferitelor componente ale acestuia, vor fi analizate doar în măsura în care pot fi identificate aspecte de nelegalitate, respectiv încălcarea unor dispoziţii legale ori principii de drept, iar nu aspecte de netemeinicie ale judecăţii anterioare; (iii) dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt incidente, fiind invocate formal, cât timp nu se argumentează, în concret, existenţa unei eventuale nemotivări a instanţei în raport cu susţineri concrete, deduse judecăţii în prezenta cauză.
În privinţa recursului declarat de pârât, s-a reţinut că: (i) criticile privitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, în legătură cu reţinerea incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ii) criticile privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât pun în discuţie, de fapt, însăşi îndeplinirea condiţiei existenţei unui prejudiciu moral, fiind subsumabile motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă doar în măsura în care nu deduc judecăţii aspecte relative la maniera de apreciere a utilităţii şi de interpretare a mijloacelor probatorii de către instanţa devolutivă de control judiciar; (iii) criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât antamează, în realitate, aspecte de netemeinicie.
Raportul întocmit a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 septembrie 2024 completul de filtru a reţinut că nu poate fi primită excepţia nulităţii recursului pârâtului, invocată de reclamant, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 11 decembrie 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Recursurile declarate împotriva deciziei instanţei de apel sunt nefondate.
Analizând recursurile în ordinea impusă de aspectele contestate, Înalta Curte reţine următoarele:
a) Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a contestat, sub un prim aspect, legalitatea soluţiei de angajare a răspunderii sale materiale pe tărâmul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru privarea nedreaptă de libertate suferită de reclamant pe parcursul cercetării sale penale în dosar nr. x/2014 (acuzat de săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu), privind valorificarea în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021.
Astfel, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, şi nesocotirea principiului care guvernează procesul civil, susţinându-se că legea aplicabilă unui litigiu trebuie să fie aceea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Examinarea criticii, în acest conţinut, presupune raportarea la motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme se susţine de către recurent o greşită aplicare, în conţinut, a normei de drept material incidente cauzei, cu referire la dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..pen.
Datele esenţiale ale litigiului, relevante din perspectiva criticii formulate, presupun observarea faptului că la 3.06.2016 reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pentru obligarea la plata daunelor materiale şi morale pe temeiul art. 539 – 541 C. proc. civ..pen., pentru privarea sa nelegală de libertate din perioada 31.05.2013 – 14.06.2013, în cursul cercetării penale din dosarul nr. x/2014, finalizat prin decizia penală nr. 1721/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti (dosar de instanţă nr. x/2013) în sensul achitării sale în baza art. 16 lit. c) C. proc. civ..pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu.
Un prim ciclu procesual al cauzei a fost parcurs după pronunţarea sentinţei civile nr. 1184/18.10.2016 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei civile nr. 1064A/22.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, stabilindu-se definitiv că acţiunea reclamantului a fost formulată cu respectarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen.
În rejudecarea cauzei după anularea primei sentinţe, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1341/11.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, prin care acţiunea a fost respinsă deoarece a fost judecată în parametrii daţi de dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..pen. – care reglementa la acea dată un drept la despăgubire a persoanei exclusiv pentru privarea nelegală de libertate suferită în cursul procesului penal - şi de decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-completul de recurs în interesul legii, care tranşa cu titlu obligatoriu asupra necesitării dovedirii caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, în mod explicit, prin actele jurisdicţionale evocate în cuprinsul alin. (2) al art. 539 C. proc. civ..pen. şi asupra faptului că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/3 martie 2021 – care a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. civ..pen. în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau prin achitare – a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, aceasta survenind în ordinea juridică la momentul la care litigiul pendinte se afla în calea de atac a apelului exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1341/11.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, aşadar mai înainte ca raportul juridic de drept substanţial să fi fost definitiv soluţionat.
Acest aspect decisiv a fost valorificat prin decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-completul de recurs în interesul legii (privitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 asupra cauzelor aflate în curs la data publicării acestora, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009), ale cărei dezlegări sunt aplicabile, mutantis mutandis, şi cauzei pendinte, chiar dacă în jurisprudenţa unificată prin pronunţarea acesteia, consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale produceau efecte contrare în planul dreptului material, prin suprimarea completă a normei ce consacra dreptul (la despăgubiri) a cărui recunoaştere se urmărea în procedurile jurisdicţionale aflate în curs, în timp ce în cauza pendinte efectul deciziei Curii este acela al "îmbogăţirii" normei de drept material (art. 539 C. proc. civ..pen.) prin instituirea a încă unei ipoteze legale – arestarea nedreaptă – care dă dreptul persoanei la despăgubiri.
În plus, aşa cum însăşi Curtea Constituţională a statuat asupra modului în care se produc efectele deciziilor sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate - spre exemplu, prin decizia nr. 874/18 decembrie 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 2/3 ianuarie 2019, par. 48-52 "aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se constitui-facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere), şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita, anume cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, partea I a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil", ipoteză pentru care a fost reglementat remediul special al revizuirii prevăzute de art. 509 pct. 11 C. proc. civ.
Raportat la acest considerent explicativ asupra modului în care acţionează prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie - pretins a fi fost încălcate în cauză, potrivit susţinerilor din recursul pârâtului – litigiul pendinte se circumscrie, funcţie de stadiul său la momentul survenirii deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, unei "situaţii juridice pendinte", ce corespunde cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care prevederile art. 539 C. proc. civ..pen. erau aplicabile, şi aceasta indiferent de invocarea sau nu (şi) în speţă a aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate.
Observând aceste două repere cu valoare obligatorie asupra modului în care se produc efectele deciziilor Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor incidente litigiilor pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti, care furnizează dreptul material aplicabil acestora, Înalta Curte reţine ca fiind legală soluţia instanţei de apel care a aplicat în cauză decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, cu consecinţa angajării răspunderii materiale a pârâtului în temeiul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru repararea prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant pe perioada arestării nedrepte ori decurgând din această situaţie.
Pentru aceleaşi motive prezentate anterior, critica unei aplicări retroactive a aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale, cu nesocotirea şi încălcarea prevederilor de rang constituţional ale art. 147 alin. (4), nu subzistă, în timp ce despre un principiu fundamental care ar guverna procesul civil, în înţelesul dat de recurentul-pârât (legea aplicabilă unui litigiu este aceea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), s-ar putea discuta doar cât priveşte legea procesuală civilă (art. 24 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. civ.), numai că în speţă nu aceasta a fost sursa criticii de nelegalitate şi, mai departe, a soluţiei ce a generat această critică, ci presupusa greşită aplicare a unui alt conţinut al dreptului material decât cel incident litigiului.
- Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel "cu privire la despăgubirile acordate pentru daune morale şi la cuantumul acestora", apreciat ca fiind nerezonabil.
Astfel, deşi a invocat că reclamantul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a proba pretinsul prejudiciu suferit, a cărei sarcină îi revenea în temeiul art. 249 C. proc. civ., şi a principiului de drept "actori incubit onus probandi", recurentul-pârât nu a explicat criticile sale cu trimitere concretă la considerentele deciziei recurate, care descrie la filele x prejudiciul moral încercat de reclamant, în toate componentele sale, astfel cum a fost stabilit pe baza probelor administrate şi corespondent descrierii acestuia realizată prin cererea de chemare în judecată (cu excepţia molestării sexuale din timpul arestului, după cum se va arăta în analiza recursului formulat de reclamant).
Sunt, de aceea, lipsite de corespondent în realitatea cauzei susţinerile critice ale pârâtului, potrivit cărora reclamantul era dator să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-au fost afectate drepturile nepatrimoniale ori să prezinte motivele de fapt care i-au produs certitudinea încălcării drepturilor afirmate, Înalta Curte observând doar că aceste motive de fapt şi argumente au fost prezentate în mod consistent prin actele procedurale înfăptuite de reclamant pe parcursul litigiului (cererea de chemare în judecată, concluziile scrise, apelul formulat) fiind, de altfel, şi confirmate prin probele administrate.
Criticile privitoare la caracterul nerezonabil al despăgubirilor acordate, al căror cuantum a fost calificat drept exagerat de recurentul-pârât, aşa cum s-a reţinut încă de la momentul întocmirii raportului asupra recursului, nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât antamează, în realitate, aspecte de netemeinicie care nu sunt în puterea de cenzură a instanţei de recurs, susţinerile relative la pretinsa nesocotire a principiilor proporţionalităţii şi echităţii în stabilirea despăgubirilor acordate (menţionate în dezvoltarea acestei critici) fiind invocate doar formal.
Pentru aceste considerente, recursul pârâtului apare ca fiind nefondat.
b) Recursul reclamantului a supus verificării legalitatea deciziei pronunţate în apel din perspectiva neexaminării şi neacordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin molestarea sexuală suferită în timpul arestului, dar şi pentru procedeul de evaluare a prejudiciului moral, global, fără realizarea unei evaluării pentru fiecare componentă a acestuia.
Prin raportul asupra recursului, criticile acestui recurent au fost încadrate în motivele legale de recurs date de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind formal invocat, fără a fi dezvoltat, motivul invocat de reclamant cu trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
- În mod nefondat a criticat reclamantul o greşită aplicare în cauză de către instanţa de apel a principiului omisso medio în legătură cu reţinerea de către aceasta a incidenţei prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. raportat la prejudiciul fizic şi psihic decurgând din molestarea sexuală acuzată pe perioada arestului, despre care curtea de apel a arătat că a fost pentru prima oară invocată de reclamant prin motivele de apel.
Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care tranşează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi". Or, incidenţa acestor dispoziţiilor legale a fost reţinută de instanţa de apel în legătură cu faptele prezentate de reclamant prin motivele de apel care descriau circumstanţele producerii unui prejudiciu neinvocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a cărui reparare pecuniară s-a cerut a fi, de asemenea, asigurată.
Însă, contestând ca nelegală opunerea de către instanţa de apel a limitelor judecăţii sale trasate prin dispoziţiile art. 478 (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a fost în măsură să indice decât concluziile orale şi scrise formulate la fond şi motivele de apel în care a făcut vorbire de faptele circumscrise incidentului constând în molestarea sexuală.
Or, o greşită aplicare a limitelor judecăţii în apel conform celor trasate prin dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ar fi presupus, în circumstanţele cauzei, dovedirea unei legale învestiri a primei instanţe cu faptele circumscrise acestui tip de prejudiciu (decurgând din molestarea sexuală), realizată fie pe calea cererii de chemare în judecată, fie pe calea unei cereri formulate în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nici concluziile orale şi nici cele scrise nu au aptitudinea recunoscută legal de a produce efectul de învestire a instanţei. De asemenea, nu prezintă relevanţă sub aspectul cercetat, al legalei învestirii a primei instanţe cu faptele apreciate ca fiind noi în decizia recurată, ceea ce s-a dezbătut şi s-a analizat în judecata tribunalului, ci ceea ce reclamantul a înţeles să supună judecăţii pe calea unui act procedural apt să producă efectul de învestire, cum ar fi cererea de chemare în judecată, cerere modificatoare/completatoare/precizatoare.
Întrucât recurentul-reclamant nu a fost în măsură să descrie ori să indice astfel de acte care să fi produs încă din faţa primei instanţe efectul legal al învestirii acesteia cu cercetarea faptelor şi analiza pretenţiilor subsumate prejudiciilor decurgând din molestarea sexuală, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nefiind permis reclamantului ca pe calea apelului să suplimenteze faptele deduse judecăţii în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori pretenţiile afirmate în cuprinsul acesteia.
- Subsumat motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat neanalizarea şi neacordarea de despăgubiri de către curtea de apel, corespunzător tuturor componentelor prejudiciului moral suferit, decurgând din arestarea nedreaptă la care a fost supus pe parcursul anchetării şi cercetării sale penale sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu.
Critica este nefondată, observându-se, într-un prim plan, că recurentul nu indică punctual care componentă a prejudiciului moral, dintre cele descrise în acţiunea sa, ar fi rămas în afara analizei şi evaluării întreprinse prin decizia atacată cu prezentul recurs.
Totodată, se constată că, pe baza probelor administrate, curtea de apel a reţinut că se confirmă "susţinerile apelantului-reclamant referitoare la efectele negative pe care le-a avut măsura arestării preventive asupra acestuia pe plan emoţional, social şi profesional". Astfel, considerentele alocate analizei componentei prejudiciului notează prezenţa suferinţelor psihice încercate de reclamant, a consecinţelor negative produse pe plan fizic şi emoţional, precum şi în sfera relaţiilor sale sociale şi profesionale. De asemenea, se reţine ca fiind necontestat şi cert demonstrat prin probele administrate că privarea nedreaptă de libertate a cauzat reclamantului prejudicii de natură morală ca urmare a atingerii aduse unor valori fundamentale precum libertatea fizică, integritatea psihică, demnitatea, imaginea personală, reputaţia profesională (fiind menţionată mărturia care relata afectarea părţii prin pierderea gradului de caporal şi prin defăimarea sa la locul de muncă).
Prin urmare, contrar criticii formulate, se constată că ceea ce a cuantificat instanţa de apel prin acordarea de despăgubiri a fost prejudiciul moral suportat de reclamant, descris în toate componentele sale, cu excepţia celui decurgând din molestarea sexuală, în privinţa căruia au fost opuse considerente de ordin procedural legate de invocarea sa omisso medio, direct prin motivele de apel.
Într-un plan secund al criticii, în care s-a invocat că instanţa de apel a procedat în mod greşit la o evaluare globală a prejudiciului, iar nu prin defalcarea acestuia, corespunzător elementelor sale componente, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor recurentului deoarece evaluarea globală nu demonstrează că instanţa de apel n-ar fi avut în vedere toate componentele prejudiciului moral acuzat de reclamant, astfel cum a fost descris prin cererea de chemare în judecată şi apoi confirmat prin probele administrate. Indicatorul a ceea ce a evaluat şi, în final, despăgubit prin hotărârea sa instanţa de apel este dat de considerentele care explică soluţia pronunţată, iar nu de procedeul de cuantificate – global sau defalcat – aplicat. Or, aşa cum s-a reţinut prin cele de mai sus, considerentele relevă reţinerea tuturor componentelor prejudiciului moral despre care reclamantul a făcut vorbire în acţiunea dedusă judecăţii, iar despăgubirea acordată reflectă complexitatea prejudiciului moral stabilit ca fiind suportat de acesta.
În plus, atunci când critică greşita despăgubire prin evaluarea globală, iar nu defalcată, a prejudiciului moral, corespunzător componentelor sale, recurentul-reclamant nu se raportează la nicio dispoziţie legală care ar impune un astfel de procedeu şi nici măcar la o cutumă ori o jurisprudenţă a instanţelor de judecată în acest sens.
În considerarea acestor motive, şi recursul declarat de reclamant apare ca fiind nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de ambele părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 961 A din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.