Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului Sector 4 Bucureşti, B., C., D., E. şi F., a solicitat anularea hotărârii nr. 48/2022 a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În cauză s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuală pasive a pârâtei DGASPC Sector 4 Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuală pasive a pârâtei B. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a angajaţilor şcolii pârâte.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 888 din 24 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile, ca nefondate; s-a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului Sector 4 Bucureşti, B., C., D., E. şi F., ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 888 din 24 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că declaraţia pârâtei C. este falsă întrucât nu este adevărat că la data de 9 martie 2016 ar fi fost adus la şcoală fără cărucior şi fără însoţitorul personal. La data de 9 martie 2016 a fost adus la şcoală cu cărucior, pentru care vehiculul era adaptat si însoţitorul său, până la unitatea de învătământ a fost şoferul zis G., care a dat si declaraţia si l-a dus înapoi acasă nefiind primit de şcoală.
Transportul era asistat, în sensul că asigura asistenţa necesară de la domiciliu la scoala şi invers. În unitatea de învăţământ trebuia să existe îngrijitorul care să îl preia, iar acest îngrijitor nu a existat angajat din culpa unităţii de învăţământ.
Instanţa a ignorat Decizia Curţii de Apel nr. 111 din 2018 din dosarul x/2014 şi ordonanţa preşedintială nr. 913/2016 din dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucuresti, anexată, care obliga unitatea de învăţământ să asigure îngrijitor, a ignorat sentinţa Judecătoriei Sectorului l nr. 518/2018 din dosarul nr. x/2017 prin care se stabilesc penalităţi tocmai pentru lipsa acestui însoţitor, îngrijitor sau asistent personal în unitatea de învăţământ, pe durata şcolarizării.
Mama sa nu are obligatia, aşa cum greşit se pretinde, să asigure cărucior si elevator pentru şcoala fără lift la etaj şi inaccesibilă aşa cum este aceasta şi nici îngrijitorul scolii pe durata şcolarizării. Mama sa nu are acces în şcoală pe durata şcolarizării. Mai mult, trimisul familiei, H., a fost interzis în scoală şi nu i s-a permis accesul. Scoala nu are lift la etaje, mama sa dobândind handicap cărându-l efectiv în spate în lipsa liftului şcolii la etajele unu, doi si trei ale liceului în clasa a 9-a şi a 10-a. Nu era maşina mamei cum greşit se arată. Maşina de transport în 9 martie 2016 era maşina adaptată a asociaţiei plătită de Primăria Sector 5 pentru transportul special, conform convenţiei de transport. Analiza judecătorului este profund greşită şi nu a ţinut cont dosarele menţionate de acesta care sunt despre aceeaşi pretinsă şcolarizare.
Astfel, pentru fapta din 9 martie 2016 s-a depus dosar la Consiliul Naţional pentru combaterea discriminării urmarea căruia s-a obţinut hotărârea Consiliului Naţional combaterea discriminării numărul 234 din 2017 care a fost anulată în dosarul Curţii de Apel Bucureşti cu numărul x/2017 (înapoi la mama 1), fiind astfel obligat Consiliul Naţional combaterea discriminării să reanalizeze fapta, obţinându-se astfel Hotărârea Consiliului Naţional combaterea discriminării 48 din 2022 atacată în prezenta cauză (înapoi la mama 2).
Hotărârea Consiliului Naţional combaterea discriminării nr. 48 din 2022 este greşită apreciindu-se eronat refuzul şcolii prin persoanele angajate de a-l însoţi pe reclamant şi de a-l conduce în clasă. Nu se pune problema debarcării din maşina primăriei. Nu este vorba despre maşină personală aşa cum greşit se susţine.
Nici Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi nici Curtea de Apel nu au analizat dosarul iniţial şi nu au ţinut cont de autoritatea de lucru judecat.
Nu este adevărat că reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să meargă la şcoală fără însoţitor întrucât el a fost condus de la domiciliu la şcoală de către şoferul primăriei angajat la asociaţia prepusă iar de la şcoală trebuia preluat în şcoală la etaje de către îngrijitorul scolii. Nimeni nu a dorit să îl urce la etaje si să îl coboare pentru că nu era lift.
B. şi-a îndeplinit sarcinile contractuale şi a transportat reclamantul cu căruciorul propriu la unitatea de învăţământ conform convenţiei de transport însă şoferul nu putea rămâne "în şcoală pe durata şcolarizării".
În mod nedrept şi injust instanţa a respins cererea de trimitere preliminară de sesizare a Curţii Europene de Justiţie.
Cu privire la fond, recurentul a susţinut că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Instanţa a considerat în mod greşit că acţiunea nu este întemeiată arătând că reclamantul ar fi fost obligat să prezinte situaţii în care alte persoane cu dizabilităţi similare (nedeplasabili din motive medicale) au beneficiat de un alt tratament de acces în interiorul şcolii (ar fi fost purtaţi pe braţe de îngrijitorul şcolii neangajat încă, în lipsa liftului la etaje) şi de asistenţă pe parcursul pauzelor şi orelor. În opinia sa, nu aşa se face comparaţia, ci astfel: toţi ceilalţi elevi urcă la etaje pe scări, fără mamele lor astfel că şi reclamantul trebuia să urce la etaj cu liftul din grija şcolii.
Instanţa a ignorat autoritatea de lucru judecat care obligă unitatea de învăţământ să acorde asistenţă pe parcursul pauzelor şi orelor respectiv ordonanţa preşedinţiala nr. 913/2016 din dosar nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti. Aici este şi obligaţia de a face asistenţă la deplasare.
Primăria Sector 5 a plătit transportul special al infirmului locomotor la şcoală şi înapoi acasă fără şcolarizare.
Recurentul a arătat că înţelege să depună adresa Ministerului afacerilor externe din care rezultă că problema asistenţei la deplasare, mobilitate, transport este în pending la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, a susţinut că se bucură de lucru judecat conform sentinţei din 2011 şi faptul că Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal ci nu familia aşa cum în mod greşit se arată în sentinţa atacată.
Reclamantul nu avea posibilitatea "să utilizeze un asistent personal pentru a coborî din autovehiculul Primăriei" întrucât şoferul îndeplineşte sarcinile de asistent pe durata transportului asistat aşa cum a fost cel prestat de Asociaţia despre care este vorba.
Şoferul l-ar fi predat pe reclamant, dar scoala nu l-a preluat astfel că neavând cui să îl lase şi neputând să îl lase în stradă, şoferul l-a adus înapoi acasă fără şcoală.
Părintele reclamantului a dobândit handicap urmare a sarcinilor disproporţionate puse în sarcina sa. Aici este despre autonomie şi independenţă iar şcoala a discriminat.
Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat în niciun fel fapta de discriminare ce rezultă din refuzul Colegiului Naţional Mihai Eminescu de a acorda asistenţa la deplasare în căruciorul reclamantului la etajele Colegiului Naţional Mihai Eminescu.
Instanţa de fond nu a aplicat comparaţia în mod corect, trebuind să compare reclamantul cu elevii fără handicap în raport cu circulaţia, mobilitatea, deplasarea şi transportul tuturor ca drept. Astfel, nu a fost aplicat criteriul handicap şi asta e profund greşit, în lipsa aplicării criteriului handicap, Curtea de apel Bucureşti greşind mecanismul de logică şi viciind grav sentinţa atacată. Sarcina probei revenea pârâţilor, iar Curtea de Apel Bucureşti a ignorat cu desăvârşire acest aspect.
Întrucât Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă (2000/78/CE) şi Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică nu au fost corect şi integral transpuse astfel că se regăseşte în O.G. nr. 137/2000 numai inversarea sarcinii probei se impunea admiterea cererii de trimitere preliminară.
4. Apărările formulate în recurs
Intimaţii - pârâţi B., E., DGASPC sector 4, D. au formulat întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsurile la întâmpinări, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţi, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.
6. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin încheierea din 09.11.2023 a fost admisă cererea privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma asistenţei prin avocat din oficiu.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Pe rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, privind pe petentul A. şi reclamaţii Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului Sector 4 Bucureşti, B., C., D., E. şi F., având ca obiect sesizarea formulată de petent (încadrat în grad de handicap grav) referitoare la o posibilă faptă de discriminare săvârşită de părţile reclamate cu privire la diferenţa de tratament aplicată asupra sa, acesta nefiind primit la ore deoarece nu avea la dispoziţie scaunul rulant şi nici însoţitor personal.
Prin Hotărârea nr. 48 din data de 2 februarie 2022, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a hotărât că nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare întrucât nu există legătură de cauzalitate între criteriu şi faptă, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la sesizarea formulată.
În motivarea hotărârii, în esenţă, s-au reţinut următoarele:
- sesizarea a fost făcută în temeiul art. 89 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, iar participarea reprezentaţilor DGASPC este obligatorie în orice situaţie în care se reclamă o situaţie de abuz/neglijare asupra unui minor,
- din discuţiile purtate de reprezentanţii DGASPC cu minorul, discuţii ce au avut loc în prezenţa directorului adjunct şi a reprezentantului transportatorului, acesta a afirmat că mama lui nu doreşte să îl însoţească la şcoală (conform raportului existent la dosar),
- petentul nu a putut fi prezent la orele de curs deoarece nu avea la dispoziţie scaunul rulant şi nici însoţitor personal.
În aceste condiţii, s-a reţinut că, în speţă, nu este identificat în mod concret în ce sens sunt îndeplinite condiţiile unei discriminări şi nu se face nicio referire la modul în care au fost restrânse drepturile petentului minor cu dizabilităţi locomotorii. Părţile reclamate nu au urmărit în mod particular exercitarea unui comportament subiectiv asupra petentului. Deşi există identificat un criteriu de discriminare, respectiv cel al dizabilităţii, părţile reclamate au întreprins toate măsurile ce le reveneau cu privire la accesul elevului în incinta şcolii, precum şi participarea lui la orele de curs. Însă, obligaţia de a asigura accesul în unitatea de învăţământ cu ajutorul mijlocului locomotor, respectiv fotoliul rulant necesar deplasării în incinta şcolii, îi revenea însoţitorului petentului, în speţă, mama acestuia.
Astfel, reiterând faptul că natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferenţa de tratament este determinată de existenţa unui criteriu şi o situaţie de comparabilitate, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi un criteriu interzis, Colegiul director a constatat că, în prezenta speţă, nu există raport de cauzalitate între criteriul invocat de petent şi faptă, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
În acest context factual, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului Sector 4 Bucureşti, B., C., D., E. şi F., a solicitat anularea Hotărârii nr. 48/2022 a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În esenţă, reclamantul a invocat următoarele critici de nelegalitate: în calitate de persoană cu handicap urmează cursurile la Colegiul naţional Mihai Eminescu, iar pârâtele nu îşi îndeplinesc obligaţia de a asigura accesul liber şi neîngrădit în şcoală; nu i se asigură preluarea de personalul şcolii de la maşină şi accesul la o rampă specială; există o legătură de cauzalitate între criteriul de handicap şi fapta pârâţilor de a nu-l prelua de la maşina mamei sale.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurent cu privire la faptul că instanţa de fond nu a analizat fapta de discriminare, care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.
În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate susţinerile recurentului privind încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Motivul de casare prevăzut de pct. 7 al articolului 488 C. proc. civ. se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurentul invocând faptul că prima instanţă a ignorat autoritatea de lucru judecat care obligă unitatea de învăţământ să acorde asistenţă pe parcursul pauzelor şi orelor respectiv ordonanţa preşedinţiala nr. 913/2016 din dosar nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, precum şi că se bucură de lucru judecat conform sentinţei din 2011 şi faptul că Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal, ci nu familia aşa cum în mod greşit se arată în sentinţa atacată.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ.:
"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."
Art. 431 din acelaşi cod prevede că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."
Aminteşte instanţa de control judiciar că principiul autorităţii de lucru judecat, ce rezultă din dispoziţiile art. 1201 C. civ., corespunde necesităţii de stabilitate juridică, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât într-un act de jurisdicţie se consideră că exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată, fiind un principiu diriguitor deopotrivă, pentru părţile litigante şi judecătorii care au decis prin hotărârea lor, în mod definitiv, asupra unui litigiu.
Totodată, excepţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată (non bis in idem) şi impune condiţia identităţii de acţiuni care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Însă, în cauză, în raport cu obiectul acţiunii introductive de instanţă şi de părţile din prezentul dosar, nu se poate aprecia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor invocate de recurent, sub niciunul dintre aspectele antereferite.
Astfel, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 913/2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă depusă la dosar de către recurentul-reclamant, s-a admis în parte acţiunea având ca obiect ordonanţă preşedinţială şi au fost dispuse măsuri cu caracter provizoriu până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014
Or, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.", iar conform art. 1002 alin. (2) din acelaşi cod "Ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului."
Dispoziţiile art. 1002 alin. (2) reprezintă o aplicare a celor ale art. 430 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. Hotărârea prin care se soluţionează cererea de ordonanţă preşedinţială, datorită caracterului provizoriu al măsurilor dispuse şi cerinţei neprejudecării fondului, are autoritate de lucru judecat doar faţă de o altă cerere de ordonanţă preşedinţială şi numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o [art. 1002 alin. (1) din C. proc. civ..]. Astfel, o ordonanţă preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat faţă de hotărârea prin care se soluţionează fondul dreptului. Relativitatea autorităţii de lucru judecat a ordonanţei permite ca în litigiul pe fondul dreptului să fie rediscutate inclusiv aspectele stabilite prin ordonanţă.
Prin urmare, nu se poate susţine în mod valid că s-a încălcat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a măsurilor dispuse cu caracter provizoriu în dosarul indicat, în condiţiile în care în prezentul dosar raporturile litigioase sunt determinate de emiterea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 48/2022 prin care se apreciază că refuzul şcolii, prin persoanele angajate, de a-l debarca pe reclamant din maşina personală şi de a-l conduce la clasă nu este discriminatoriu.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că se bucură de lucru judecat conform sentinţei din 2011 şi faptul că Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal, ci nu familia aşa cum în mod greşit se arată în sentinţa atacată, Înalta Curte constată că nu se poate efectua analiza incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care recurentul nu a indicat numărul hotărârii şi dosarul în care a fost pronunţată pentru a putea verifica îndeplinirea condiţiilor existenţei autorităţii de lucru judecat.
Aşadar, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., susţinerea recurentului privind încălcarea autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinută în cauză, neavând suport legal.
Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Înalta Curte reţine că art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede următoarele: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminatorie, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.
Astfel, prima condiţie este aceea a existenţei a unui tratament diferenţiat, adică persoane aflate în situaţii comparabile să fie tratate în mod diferit. Totodată, tratamentul diferenţiat trebuie să aibă la bază existenţa unui criteriu de discriminare şi să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Or, în cauză, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, reclamantul nu a prezentat situaţii în care alte persoane cu dizabilităţi similare au beneficiat de un alt tratament, de acces în interiorul şcolii şi de asistenţă pe parcursul pauzelor şi orelor, nefiind prezentate nici obligaţii legale, regulamentare şi concrete ale şcolii sau ale pârâţilor de a-i asigura accesul şi asistenţa imediată de la intrare în şcoală şi pe parcursul pauzelor şi orelor.
În aceste condiţii, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant centrate pe ideea că prima instanţă nu a aplicat comparaţia în mod corect, în opinia sa, trebuind să compare reclamantul cu elevii fără handicap în raport cu circulaţia, mobilitatea, deplasarea şi transportul tuturor ca drept.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului privind neanalizarea de către prima instanţă a faptei de discriminare ce rezultă din refuzul Colegiului Naţional Mihai Eminescu de a acorda asistenţa la deplasare în căruciorul reclamantului la etajele Colegiului Naţional Mihai Eminescu, Înalta Curte constată că aceasta este o chestiune de fapt stabilită de instanţa de fond şi pentru care nu există nici un fel de probă care să conducă la o prezumţie în sensul că reclamantul s-ar fi prezentat la şcoala în cărucior.
De asemenea, chestiunea privind obligaţia unităţii de învăţământ să asigure îngrijitor invocată de recurentul-reclamant nu are legătură cu situaţia din speţă, în condiţiile în care nici până la şcoală copilul nu a fost însoţit de persoana care avea obligaţia legală în calitate de însoţitor permanent retribuit în consecinţă.
Este lipsită de suport şi susţinerea recurentului privind faptul că prima instanţă a ignorat cu desăvârşire aspectul privind sarcina probei, care revenea pârâţilor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.
În cauză, aşa cum rezultă din hotărârea contestată, se observă că, la dosarul aflat pe rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, părţile reclamate au depus puncte de vedere, iar Colegiul Director a efectuat o examinare proprie asupra chestiunilor reclamate de petent, prin raportare la toate susţinerile părţilor şi la înscrisurile şi lucrările din dosar, judecătorul fondului apreciind în mod corect că hotărârea contestată este legală, astfel cum s-a reţinut anterior.
În ceea ce priveşte susţinerea privind greşita soluţionare a cererii de trimitere preliminară la Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că obiectul cererii formulate de reclamant îl constituie întrebarea "dacă prevederile art. 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind integrarea persoanelor cu handicap pot fi interpretate din perspectiva obligaţiei statului, prin organele sale de specialitate, de a asigura în mod efectiv asistenţă de transport şi mobilitate dependentului de tehnologie de deplasare elev/student, prin preluarea acestuia de la domiciliul şi efectuarea transportului până în incinta unităţii de învăţământ, şi retur, pe toată durata perioadei de timp necesară şcolarizării, până la intrarea într-o activitate lucrativă?"
Instanţa de recurs aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.
Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
În aceste condiţii, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită în cauză condiţia ca dispoziţia comunitară în cauză să nu fi făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar nu se impune cu o asemenea evidenţă, încât lasă loc unei îndoieli rezonabile.
Această condiţie nu este îndeplinită, întrucât presupune o neclaritate a dreptului comunitar, adică o îndoială rezonabilă a judecătorului naţional cu privire la sensul şi conţinutul normei europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că "Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii."
Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, apreciază că dispoziţiile art. 26 din Cartă sunt clare, persoanele cu handicap au dreptul de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii, dar condiţiile şi criteriile specifice trebuie căutate în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi în regulamente administrative, întrucât o instanţă nu poate depăşi un cadru legal şi regulamentar.
Aşa, fiind, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 888 din 24 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.