Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi B.:
- anularea parţială a Deciziei nr. 8730 din 30.07.2019 emisă de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în ceea ce priveşte dispoziţia de retrocedare în favoarea B. dispusă prin art. 1 alin. (2), (3), (4), (5), (6) respectiv: - apartamentul compus din cameră în suprafaţă de 12,35 mp, bucătărie în suprafaţă de 5,17 mp, WC în suprafaţă de 1,41 mp, cu suprafaţă utilă totală de 18,93 mp; - cota părţilor comune indivize aferente apartamentelor susmenţionate de 44,84 %; - cota de 82/259 din terenul solicitat; - două spaţii situate în parterul clădirii înscrisă în cf nr. x Sibiu (cf vechi x) respectiv: casa scării în suprafaţă de 17,41 mp şi debara în suprafaţă de 1,25 mp; - podul casei în suprafaţă utilă de 202,55 mp; - anularea actelor ulterioare emiterii deciziei şi, totodată, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii cu respectarea situaţiei din cartea funciară şi a drepturilor de proprietate ale coproprietarilor imobilului amplasat în Sibiu, str. x A, care să excludă părţile comune indivize (casa scării, debara) şi podul imobilului care au fost inserate în mod absolut nelegal ca făcând parte din imobilul retrocedat în favoarea pârâtei B., în baza unei identificări corecte a imobilului rămas în proprietatea Statului Român şi care să fie evidenţiat şi identificat printr-un nou raport de expertiză, raport care să facă parte integrantă din noua Decizie ce urmează a se emite.
În subsidiar, solicită anularea Deciziei nr. 8730 din 30.07.2019 emisă de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în situaţia în care a fost tardiv formulată, raportat la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 82/2022 pronunţată la 6 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia– secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii precizărilor de acţiune formulate de către reclamant, pe care le-a respins ca tardiv formulate, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România - Guvernul României şi pârâta B., a anulat în parte Decizia nr. 8730/30.07.2019 emisă de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România – Guvernul României în ceea ce priveşte retrocedarea podului casei în suprafaţă utilă de 202,55 mp., a respins ca inadmisibil petitul privind obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România – Guvernul României la emiterea unei noi decizii şi a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 82/2022 pronunţată la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia– secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi B..
a) Reclamantul A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.
Recurentul a expus pe larg istoricul speţei, reiterând criticile din cuprinsul cererii de chemare în judecat şi apreciind că legea încălcată de către judecătorul fondului este aceea care apără dreptul la proprietate, în sensul că cele două spaţii reprezentând casa scării şi debara nu ar fi enumerate ca părţi comune indivize în schiţa de apartamentare şi astfel este legală retrocedarea către pârâta B..
În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul a criticat modul în care instanţa de fond a soluţionat cauza, respectiv nu a observat că a achitat preţul şi îi aparţin scara, debaraua şi podul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997. A adus critici raportului de expertiză extrajudiciar care a stat la baza deciziei 8730/2018 şi a apreciat că, prin documente false, acestea au ajuns în mod ilegal în proprietatea fundaţiei pârâte. Mai mult, din actele şi lucrările dosarului rezultă cu claritate că, prin Decizia nr. 1806/2008 au fost acordate despăgubiri acestei pârâte pentru casa scării, debara şi pod.
b) Prin recursul promovat, pârâta Comisia specială de retrocedare invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.
În cuprinsul motivelor de recurs, după ce a expus pe larg istoricul speţei, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de judecată a interpretat greşit normele de drept care reglementează cadrul normativ al restituirii imobilelor şi a normele de drept procesual civil. Astfel, judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile art. I alin. (1) şi (3), art. 3 alin. (1 1) şi (6) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că normele care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U. G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, H.G. nr. 1164/17.10.2002, Normele metodologice de aplicare a O. U. G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România.
A menţionat că, prin H. G. nr. 1164/17.10.2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozitiile actelor normative anterior precizate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 8730/30.07.2019 a cărei legalitate se contestă, el creând posibilitatea retrocedării bunurilor imobile cnre au apartinut cultelor religioase din România, astfel cum sunt acestea circumstanţiate in art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau ară titlu, de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, perioada 6 marde 194S — 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (...).
Apreciază că este necesar a se stabili, dacă imobilele ce fac obiectul deciziei puteau fi retrocedate în baza O.U.G. nr. 94/2000, adică au aparţinut în proprietatea exclusiva fostului proprietar. În concret, analizând conţinutul Deciziei nr. 8730/30.07.2019, a susţinut că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept care stau la baza adoptării uneia dintre soluţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, procedura administrativă desfăşurată de către Comisia specială de retrocedare are ca scop soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de către cultele religioase. Elementele esenţiale ce trebuie avute în vedere de către Comisia specială de retrocedare la analizarea unui dosar sunt cele referitoare la calitatea de fost proprietar a solicitantului; dovada preluarii abuzive a imobilului de către stat în perioada de referinţă a legii, respectiv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989; proprietarul actual al imobilului, destinaţia şi situaţia juridică imobilului solicitat. Menţionează că se poate observa clar faptul că, în conţinutul deciziei contestate, apar enumerate înscrisurile privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, precum şi modalitatea de preluare a imobilului şi, în cele din urmă, precizarea destinaţiei actuale a imobilului.
În consecinţă, este mai mult decât evident faptul că Decizia nr. 8730/30.07.2019 a fost legal emisă.
c) Prin recursul promovat, pârâta B. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în principal, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Sibiu, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine şi în faţa instanţei de recurs că în soluţionarea cauzei competent este tribunalul. Astfel, precizează că, în faţa instanţei de fond a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, întrucât Legea 165/2013 prevede că este de competenţa tribunalelor măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fundaţia recurentă a susţinut, în esenţă, că instanta de fond a apreciat in mod gresit ca podul si calea de acces la pod sunt inscrise în Cartea Funciara a Imobilului situat in Sibiu, str. x, ca fiind spatii comune, iar o astfel de înscriere i-ar fi devenit opozabila în baza incheierii de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecatoriei Sibiu.
Astfel, fara a face o analiza riguroasa a dispozitiilor legale privind incheierea in mod valabil a unui act de apartamentare, instanta de fond, a valorificat inscrisul intitulat "propunere de apartamentare" intocmit in mod unilateral de S.C. Urbana S.A., desi acest inscris nu indeplineste conditiile de valabilitate prevazute de lege, .
- instanta de fond a incalcat dispozitiile legale prevăzute de Legea nr. 7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare - forma in vigoare la data intocmirii "propunerii de apartamentare" si a emiterii incheierii de intabulare nr. 11002/29.09.2004, cele prevazute de Regulamentul de organizare si functionare a birourilor de carte funciara ale judecatoriilor aprobat prin Ordinul MJ nr. 2371/1997, cât şi prevederile art. 648, 649 C. civ.
Învederează că instanţa de fond a apreciat că prin "propunerea de apartamentare" întocmită în data de 24.09.2004 de către Urbana S.A. pentru apartamentul proprietatea numiţilor C. si D., înstrăinat ulterior către E. si F., achiziţionat în final de către reclamant, podul casei si urcarea la pod, au fost identificate ca fiind obiect al unui drept de coproprietate forţată, în sensul dispozitiilor art. 648 si 649 C. civ.. Acest inscris a fost valorificat greşit de către instanţă, reprezinta doar o propunere de apartamentare si nu un act de apartamentare întocmit cu respectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege, respectiv în forma autentica.
În concret, sunt încălcate preved Legea nr. 7/1996, întrucât judecătorul fondului a apreciat greşit, pe baza unei propuneri de apartamentare că podul este spaţiu comun, or legea prevede că acest aspect se stabileşte prin acte autentice, nu propuneri de apartamentare, deci podul nu este înscris in CF ca fiind spaţiu comun.
- judecătorul fondului a încălcat prevederile O.U.G. nr. 94/2000 validând înscrisuri făcute după formularea cererii de retreocedare. Actul adiţional nr. x/2004 la contractul de vânzare-cumpărare din 1997 şi propunerea de apartamentare nu se aflau la dosarul de retrocedare, astfel că transferul proprietăţii asupra acestor spaţii nu era consemnată în niciun act autentic la momentul solicitării sale. Toate acestea conducând la concluzia că înscrisurile ulterioare sunt nule conform art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.
În temeiul art. 1247 alin. (2) C. civ., a invocat exceptia nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/2004 încheiat la contractul de vanzare cumparare nr. x/1997, întrucât instanţa de fond nu a facut o analiză riguroasă a cauzei şi nu a observat că actul aditional nr. 1/2004 este încheiat cu încălcarea normelor imperative, prevazute sub sanctiunea nulitatii de catre dispozitiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.
- sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 6 pct. 3 din Hotărârea nr. 400/2003 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, întrucât "propunerea de apartamentare" a fost intocmita de Urbana S.A., in mod unilateral, fara acordul celorlalti proprietari din imobil.
Potrivit dispozitiilor art. 6 pct. 3 din actul normativ mentionat mai sus "Schimbarea destinaţiei locuinţelor şi/sau a spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, situate în clădiri colective, se poate face numai cu acordul proprietarului clădirii sau al asociaţiei de proprietari şi, în mod obligatoriu, cu aprobarea proprietarilor cu care se învecinează pe orizontală şi pe verticală, indiferent dacă proprietarul care intenţionează să facă această schimbare este sau nu este membru al asociaţiei de proprietari."
Ori, dupa cum rezulta din prevederile legale enunţate, schimbarea destinatiilor spatiilor se poate face doar cu acordul proprietarilor vecini, indiferent daca acestia sunt sau nu membri ai unei asociatii de proprietari.
Instanta de fond, ignorand prevederile legale incidente a validat propunerea de apartamentare, desi aceasta a fost efectuată unilateral, de către un singur proprietar din imobil, respectiv de Urbana S.A..
4. Apărări formulate în cauză
Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, în cuprinsul căreaia a invocat în principal excepţia nulităţii recursurilor promovate de către B. şi Comisia Specială de Retrocedare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor ca nefondate şi admiterea recursului său.
Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care în principal a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de A., iar în subisidiar, a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant, ca nefondat.
Recurenta-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamant ca nefondat. Totodată a precizat că înţelege să achieseze la recursul promovat de către B..
Recurentul reclamant A. şi recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus răspuns la răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
În prealabil, Înalta Curte analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor invocată de către recurentul-reclamant A., constată că este nefondată, întrucât prin cererile de recurs, recurenţii au formulat critici care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte constată întemeiată excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B., astfel că recursul este nul, iar recursurile declarate de pârâtele Comisia Specială de Retrocedare şi B. sunt nefondate.
a) În ceea ce priveşte recursul formulat de A., Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului promovat de către reclamant.
Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:
"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:
d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."
Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)." Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".
Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.
Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.
Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.
Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.
Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.
Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.
Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul-reclamant A. nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.
O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.
Partea recurentă a expus pe larg istoricul speţei, reiterând criticile din cuprinsul cererii de chemare în judecat, apreciind că legea încălcată de către judecătorul fondului este aceea care apără dreptul la proprietate, în sensul că instanţa de fond a soluţionat cauza, respectiv nu a observat că a achitat preţul, astfel că scara, debaraua şi podul îi aparţin în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997. A adus critici raportului de expertiză extrajudiciar care a stat la baza deciziei 8730/2018 şi a apreciat că, prin documente false, acestea au ajuns în mod ilegal în proprietatea fundaţiei pârâte. Mai mult, din actele şi lucrările dosarului rezultă cu claritate că, prin Decizia nr. 1806/2008 au fost acordate despăgubiri acestei pârâte pentru casa scării, debara şi pod.
Din cuprinsul cererii de recurs rezultă doar critici ce vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, reţinută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În acest context, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.
Mai mult, s-a arătat în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, că motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a susţinerilor de la fondul cauzei, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.
Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.
Niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în acest text de lege.
Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.
Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului.
Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A., în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
b) Cu toate că pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi B. au formulat motive de recurs distincte, Înalta Curte le analiza şi va răspunde prin considerente comune.
Sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. solicitând casarea sentinţei civile nr. 82 din data de 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv secţia civilă a Tribunalului Sibiu.
Potrivit art. 10 alin. (1), teza a II-a, din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (...) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 invocat de către recurenta pârâtă în susţinerea necompetenţei invocate face trimitere expres la tribunale, dar are caracter general în raport cu O.U.G. nr. 94/2000 care este dispoziţia specială şi direct aplicabilă în cazul în speţă şi în materia retrocedărilor bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.
Comisia specială de retrocedare a fost înfiinţată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002 şi al H.G. nr. 1164/2002, ulterior modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005.
Coroborând textele legale sus-menţionate, rezultă că deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa competentă material şi teritorial să se pronunţe cu privire la anularea Deciziei nr. 8730/30.07.2019 este Curtea de Apel Alba Iulia şi nu Tribunalul Sibiu.
Criticile formulate de către recurentele-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.
Prin motivele de recurs recurentele Comisia Specială de Retrocedare şi B. combat caracterul de bun indiviz al podului şi a căii de acces la pod, aparţinând imobilului situat în municipiul Sibiu, str. x. Mai mult, recurenta Comisia Specială de retrocedare a solicitat ca, în analiza pe fond a recursului să se stabilească dacă partea din imobil, ce face obiectul deciziei, puteau fi retrocedat în baza O.U.G. nr. 94/2000, adică a rămas în proprietatea Statului şi putea fi retrocedat în natură fostului proprietar.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi actul adiţional nr. x/2004, podul casei a fost stabilit ca obiect al unui drept de coproprietate forţată, drept înscris în cartea funciară în x şi devenind opozabil inclusiv B. şi Comisiei Speciale de Retrocedare.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu mai este necesară analiza calificării podului ca parte comună indiviză conform articolelor 648 şi 649 C. civ., deoarece acesta a fost deja calificat astfel în documentaţia de apartamentare din actul adiţional nr. x/2004.
Totodată, potrivit celor expuse anterior, instanţa de recurs observă că propunerea de apartamentare a fost efectuată în mod legal, contrar criticilor pârâtei B., dat fiind că primul înscris autentic în care este menţionat podul ca spaţiu comun este contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, contract ce a stat la baza actelor ulterioare şi care nu a fost anulat, fiind în circuitul civil.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea în sensul că au fost încălcate prevederile Legii nr. 7/1996, întrucât judectorul fondului a constatat legal că, în baza unei unei propuneri de apartamentare intabulată în cartea funciară că podul este spaţiu comun. Art. 26 pct. 8 din lege stabileşte clar condiţiile intabulării: "Operaţiunea de împărţire a unei construcţii - condominiu în mai multe unităţi individuale se numeşte apartamentare. Operaţiunea de împărţire a unei unităţi individuale în mai multe unităţi individuale noi se numeşte subapartamentare. Aceste operaţiuni se fac în baza unei documentaţii cadastrale şi a actului autentic, întocmite în condiţiile legii". Prin încheierea de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecătoriei Sibiu s-a reţinut caracterul comun al podului şi căii de acces către acesta, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi a actului adiţional nr. x/2004.
Critica B. în sensul încălcării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că contractul de vânzare-cumpărare din 1997 şi propunerea de apartamentare au fost făcute după formularea cererii sale de retreocedare, întrucât nu se aflau la dosarul de retrocedare, nu poate fi reţinută.
Înalta Curte precizează că, lipsurile din cuprinsul dosarului de retrocedare nu poate fi imputată instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât decizia atacată a fost emisă în anul 2019, ulterior contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 care fost întocmit în baza Legii 85/1997 de către unitatea care avea în gestiune imobilul.
Totodată, instanţa de recurs revine şi arată că, acele criticile ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot forma obiect al analizei sale. Actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs doar pentru motive de nelegalitate. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, reţinută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Criticile de nelegalitate asupra unui act administrativ trebuie să fie formulate de la momentul exercitării acţiunii în instanţă sau de la momentul la care partea a avut cunoştinţă de existenţa lui, pentru a da posibilitatea efectivă de control asupra legalităţii acelui act în toate gradele de jurisdicţie.
Or, solicitarea de a fi examinată o hotărâre de primă instanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, prin raportare la analiza unor motive ce nu au fost avute în vedere de instanţa de fond la momentul pronunţării, nefiind arătate prin întâmpinarea la acţiunea judiciară dedusă soluţionării, duce la o imposibilitate de examinare în calea de atac a respectivelor motive formulate pentru prima dată în recurs.
Este inadmisibilă solicitarea recurentei-pârâte B. din recurs, ca în temeiul art. 1247 alin. (2) C. civ., să se constate intervenită exceptia nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/2004 încheiat la contractul de vanzare cumparare nr. x/1997, întrucât instanţa de fond nu a facut o analiză riguroasă a cauzei şi nu a observat că actul aditional nr. 1/2004 este încheiat cu încălcarea normelor imperative, prevazute sub sanctiunea nulitatii de catre dispozitiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.
Înalta Curte precizează că "recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât, în această etapă procesuală, nu este posibilă formularea unor cereri noi şi nici nu este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii ori modificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond (ce au competenţă exclusivă în acest sens)." Totodată, trebuie menţionat şi că, motivul de nulitate trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare/cerere reconvenţională indiferent dacă principiul anulării actului subsecvent este caracterizat ca un efect al nulităţii sau ca un motiv de nulitate distinct. Instanţa de recurs reaminteşte că, din perspectivă procesuală, toate apărările vizând caracteristicile, elementele şi condiţiile generale de valabilitate, nulitatea şi efectele decurgând din nulitatea actelor juridice civile sau orice altă sancţiune prevăzute de o lege de drept material, substanţial, trebuie să fie invocate prin cererile şi apărările părţilor formulate în primă instanţă, în termenele şi condiţiile prevăzute de C. proc. civ., toate fiind asimilate din perspectiva procedurală unor apărări de fond, iar nu unor excepţii procesuale.
Ultima critică formulată în recurs de către pârâta B. vizând încălcarea H.G. nr. 400/2003 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, în sensul că orice modificare se face cu acordul proprietarilor şi propunerea de apartamentare reţinută de judecătorul fondului nu a avut acordul celorlalţi proprietari ai imobilului, este nefondată.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă este în eroare atunci când invocă direct în recurs, dispoziţiile Hotărârii 400/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, având în vedere că, în cauză nu există o asociaţie de proprietari, iar contractul de vânzare cumpărare din anul 1997 plus actul adiţional nr. x/2024 au la baza Legea nr. 85/1992.
În mod legal şi temeinic judecătorul fondului a reţinut că propunerea de apartamentare este parte integrantă a actului adiţional nr. x/2004, care "completează şi modifică actul translativ de proprietate nr. x/1997, fiind înscrisă în cartea funciară prin încheierea de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecătoriei Sibiu. Situaţia este identică şi în privinţa căii de acces la pod (holul de la etaj), care apare menţionată în schiţa de apartamentare ca fiind parte comună a apartamentului cu nr. top x, fiind înscrisă în CF şi opozabilă terţilor." Astfel, în cauză, actul adiţional nr. x/2004 a devenit opozabil tuturor părţilor din momentul intabulării şi, conform lui, toţi proprietarii apartamentelor din imobil au "un drept de coproprietate forţată a podului şi a căii de acces la pod, acestea fiind părţi comune indivize ale imobilului situat în municipiul Sibiu, str. x.".
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia excepţia nulităţii recursului promovat de A., invocată de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, va constată nul recursul declarat de A. şi va respinge recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi B. împotriva sentinţei nr. 82/2022 pronunţate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului promovat de A., invocată de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Constată nul recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 82/2022 pronunţate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi B. împotriva sentinţei nr. 82/2022 pronunţate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 3 octombrie 2024.