Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 23.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând anularea Hotărârii nr. 503 din 17.06.2020 adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2019, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 9 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B..
A anulat hotărârea nr. 503 din 17.06.2020 adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a obligat pârâţii să plătească reclamantului cheltuieli de judecată de 2.500 RON.
3. Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii
Împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs reclamantul B. şi pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
3.1. Recursul promovat de pârâtul B.
Pârâtul B. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul B. a arătat faptul că a depus în faţa instanţei de fond, la 1 februarie 2021, o cerere prin care a solicitat ca pârâta CNCD să depună la dosar documentaţia ce a stat la baza hotărârii atacate, fapt consemnat în încheierea din 8 februarie 2021, însă, prima instanţă, a ignorat această cerere şi, în aceeaşi şedinţă, deşi avea obligaţia de a o discuta/încuviinţa, a ordonat diverse probe, fără a motiva măsurile dispuse. Astfel, în mod excesiv şi nerezonabil, a susţinut că judecătorul fondului a ordonat probe din oficiu, fără însă a le analiza înainte pe cele obligatorii potrivit Legii nr. 554/2004.
Totodată, a mai arătat că, deşi documentaţia CNCD a fost depusă la dosarul cauzei în data de 19 februarie 2021, anterior emiterii citaţiei, aceasta nu i-a fost comunicată.
În ceea ce priveşte probele administrate din oficiu, a arătat că acestea au fost ordonate nu în virtutea rolului activ al judecătorului, ci printr-un exces care a dus la o balanţă complet dezechilibrată, încălcând dreptul la un proces echitabil.
Un alt motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia recurentului îl reprezintă modul în care instanţa a dispus citarea părţilor şi comunicarea actelor depuse de către reclamant la dosar în data de 8 februarie 2021.
Astfel, întrucât instanţa a dispus, potrivit încheierii din 08 februarie 2021, comunicarea către părţile pârâte a câte un exemplar al procesului-verbal de constatare/sancţionare nr. x/16.12.2020 emis de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, recurentul a susţinut că era obligatoriu ca respectiva comunicare să se facă împreună cu o citaţie, întrucât, deşi ambii pârâţi au lipsit, instanţa a decis doar citarea pârâtului B., celelalte părţi considerând că au termen în cunoştinţă. Or, în opinia recurentului, necitarea CNCD sau tratarea diferenţiată a pârâţilor, reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, principiul egalităţii armelor funcţionând între toate părţile.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul că aceasta s-a pronunţat în baza unor acte şi fapte străine de cauză, deoarece a nesocotit prevederile legale, adăugând practic la lege, considerând că dacă petiţia iniţială a fost respinsă de către CNCD, atunci fapta de victimizare nu a existat.
Aşadar, a arătat că, deşi Curtea de apel a invocat "un drept conferit de art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", a încălcat normele de drept material, întrucât a nesocotit alin. (2) al art. 28, potrivit căruia acţiunea (în speţă sesizarea Comisiei de disciplină) nu poate fi introdusă decât în baza unei împuterniciri scrise din partea membrului/membrilor de sindicat. Împuternicirea scrisă este o condiţie esenţială, fără de care (prin reprezentantul său) nu poate efectua asemenea acte în numele membrilor. Deci, dreptul conferit de art. 28 este condiţionat de mandatul/împuternicirea scrisă a membrilor, care nu există.
Mai mult, recurentul a susţinut că prima instanţă a invocat anumite prevederi ale regulamentului intern al C., pe care eronat le-a considerat aplicabile în cauză, însă a justificat faptele reclamate ca o "manifestare a obligaţiei salariatului de a aduce la cunoştinţa conducerii instituţiei posibile fapte de natură disciplinară săvârşite de alţi salariaţi, obligaţie cu caracter general instituită de art. 85-88 din regulamentul intern al instituţiei", dar nu există nicio legătură între motivarea instanţei, faptele propriu zise şi normele precitate.
În altă ordine de idei, recurentul a mai arătat că instanţa de fond a nesocotit şi prevederile art. 18-20 din Regulamentul Comisiei de Etică şi Disciplină, potrivit cărora cercetarea disciplinară începea automat, odată cu depunerea sesizării, fapt pe care reclamantul îl cunoştea, întrucât negociase respectivul Regulament. Or, în opinia recurentului era obligatorie existenţa/arătarea împuternicirilor/mandatelor care permiteau sindicatului (prin reprezentant) să întreprindă demersuri dar, pe de altă parte, potrivit regulamentului Comisiei de disciplină în vigoare la acea dată, o simplă sesizare producea în fapt efecte, declanşând automat cercetarea disciplinară, fiind irelevant în cauză modul în care s-a finalizat.
În final, a conchis că, deşi a prezentat că deciziile de sancţionare disciplinară au fost anulate de către instanţă, ca nelegale, în dosarul nr. x/2019, prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea inclusiv pe Ordinele 401 şi 403 din 5 decembrie 2019.
3.2. Recursul promovat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţei, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate şi menţinerea Hotărârii nr. 503/17.06.2020 emisă de în dosarul CNCD nr. x/2019 ca fiind legală şi temeinică.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit prevederile O.G. nr. 137/2000. Astfel, a arătat că sesizarea făcută de domnul A. împotriva domnului B. reprezintă o reacţie adversă la plângerea formulată de acesta din urmă, precum şi o reacţie la faptul că domnul B. a prezentat în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale din faţa CNCD documente din interiorul C., exclusiv cu scopul de a-şi susţine plângerea.
Legătura de cauzalitate dintre cercetarea disciplinară a domnului B. şi sesizarea comisiei de disciplină, precum şi a sancţiunii aplicate reiese din toate acţiunile reclamantului.
A mai arătat că domnul A., în calitate de preşedinte al D., într-un comunicat al sindicatului a afirmat că "Delegaţii au fost informaţi şi despre presiunile făcute asupra conducerii D. prin plângeri depuse la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de către un director general adjunct al C., pe baza unor documente sustrase ilegal din instituţie. Adunarea Generală a hotărât sesizarea instituţiilor abilitate pentru a cerceta aceste fapte."
În atare situaţie, a precizat că domnul A. a fost profund deranjat de gestul domnului B., care "a îndrăznit" să sesizeze CNCD cu privire la hărţuirea la care considera că a fost supus la locul de muncă, motiv pentru care a decis să emită adresa de sesizare a Comisiei de Etică şi Disciplină, pentru o faptă care nu reprezintă încălcarea vreunei legi sau a vreunui regulament, fiind astfel lesne că acţiunea domnului A. a fost făcută cu rea-credinţă.
Totodată, a menţionat că, ulterior desfacerii contractului individual de muncă, domnul B. a contestat decizia de concediere, această contestaţie fiind judecată în fond de Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în cadrul dosarului nr. x/2019, care, prin sentinţa nr. 6453/18.11.2020, a admis cererea de chemare în judecată, a anulat ordinul nr. 401/05.12.2019 şi a dispus reîncadrarea acestuia în postul şi funcţia deţinută anterior concedierii. Împotriva acestei sentinţe a fost declarat apel, care a fost judecat de Curtea de Apel Bucureşti, apelul fiind respins, sentinţa anterior menţionată rămânând definitivă.
Pe de altă parte, a subliniat că, raportându-ne la materialul probator depus de către părţi, reclamantul din prezenta cauză nu a depus niciun fel de probatoriu care să vină să răstoarne prezumţia de existenţă a reacţiei adverse ca răspuns la demersul petentului de a înştiinţa instituţiile statului cu privire la posibile încălcări ale principiului tratamentului egal şi al nediscriminării, astfel precum sunt prezentate de către petent, neasumându-şi astfel obligaţia de răsturnare a sarcinii probei, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.
4. Apărările formulate în cauză
Împotriva recursurilor declarate în cauză intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
5. Răspunsul la întâmpinare
Recurentul B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul-reclamant A., susţinând că acestea sunt nefondate.
6. Aspecte procesuale
La data de 04 octombrie 2024, recurentul-pârât B. a transmis la instanţă o cerere de renunţare la judecata recursului, această cerere fiind comunicată şi intimaţilor, pentru a-şi exprima poziţia cu privire la aceasta, aşa cum rezultă din dovezile aflate la filele din dosar recurs.
7. Procedura de soluţionare a recursului
În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 12 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionare, inclusiv asupra cererii recurentului-pârât B. de renunţare la judecata recursului.
8. Soluţia instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate
Referitor la cererea recurentului-pârât B. de renunţare la judecata recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri."
Conform prevederilor art. 406 C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."
Pe de altă parte, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre."
Astfel, în ipoteza renunţării la calea de atac, aceasta echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, sens în care nu este necesar acordul intimatului.
În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că, prin cererea depusă la 04 octombrie 2024, recurentul-pârât B. a solicitat instanţei să ia act de manifestarea sa de voinţă în sensul renunţării la judecata recursului promovat împotriva sentinţei civile nr. 1096/2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cerere care a fost comunicată părţilor adverse.
Manifestarea de voinţă, în sensul renunţării la judecarea căii de atac exercitate este un act de dispoziţie, o desistare a părţii, prin care aceasta achiesează la hotărârea împotriva căreia a declarat o cale de atac, fiind vorba despre acceptarea de către parte a unei situaţii procesuale apreciate ca nefavorabile la momentul exercitării căii de atac respective.
Prin urmare, având în vedere manifestarea de voinţă a recurentului-pârât B., neîndoielnică şi neechivocă, în sensul de a renunţa la judecata căii de atac exercitate, ce reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al titularului acesteia, care nu este supusă cenzurii instanţei de judecată, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunţarea recurentului-pârât la judecata cererii de recurs exercitată în cauză.
Referitor la recursul promovat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că persoana care s-a considerat discriminată, domnul B., a depus o petiţie la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care a reclamat faptul că este hărţuit de către persoana reclamată, domnul A., iar prima instanţă a pronunţat o soluţie defavorabilă acestei persoane, soluţie la care domnul B. a achiesat prin renunţarea la judecata căii de atac exercitate în cauză.
În acest context, Înalta Curte constată că nu mai este îndeplinită condiţia vătămării persoanei care iniţial s-a considerat discriminată, condiţie esenţială pentru existenţa unei fapte de discriminare, raportat la definiţia discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, republicată.
Prin urmare, în raport de cele arătate anterior, se va respinge recursul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.
9. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor în temeiul art. 406 şi art. 463 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea recurentului-pârât B. la judecata recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., ia act de renunţarea recurentului-pârât B. la judecata recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 octombrie 2024.