S-a luat în examinare recursul declarat de D.G. împotriva sentinței civile nr.115 din 7 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin consilierul juridic B.E. și intimata pârâtă Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București prin consilier juridic fără delegație, lipsind recurentul reclamant D.G.
Procedura completă.
Consilierul juridic B.E. a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat.
Aceleași concluzii de respingere a pus și reprezentantul Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 1 București precum și procurorul.
Prezent după dezbaterea cauzei avocatul N.A., apărător ales al recurentului D.G. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul D.G. a formulat acțiune la 10 noiembrie 2000 solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să se dispună anularea Deciziei nr.1409/2000 emisă de pârâtă, iar la termenul din 23 noiembrie 2000 a solicitat introducerea în cauză ca pârâtă și a Administrației Financiare a sectorului 1 București.
A susținut reclamantul că în baza autorizației de funcționare nr.0009483 din 19 octombrie 1998 eliberată de Administrația Financiară a sectorului 1 București a desfășurat activitate de consultanță pentru asigurări de viață în baza Decretului-Lege nr.54/1990, făcând în perioada de la începutul activității și anul 1999 unele achiziții de bunuri mijloace fixe și obiecte de inventar în sumă de 13.173.000 lei, care au fost admise la deducere de impozit pe perioada funcționării. A precizat reclamantul că la 18 ianuarie 2001 a depus cerere de încetare a activității, ocazie cu care organele financiare în temeiul Hotărârii Guvernului nr.706/1999 i-au reconsiderat venitul brut cu această sumă.
A arătat reclamantul că atât dispoziția nr.156/2000 a Direcției Generale a Finanțelor și Controlului Financiar de Stat, hotărârea nr.152860/2000 a Administrației Financiare cât și decizia nr.1409/2000 a Ministerului Finanțelor Publice sunt nelegale deoarece el nu a înstrăinat bunurile cumpărate, deci nu se aplică art.10 alin.3 din Instrucțiunile de aplicare a O.U.G. nr.85/1997 invocat de pârâte.
Prin sentința nr.101 din 1 februarie 2001 Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ, dosar nr.1869/2000, a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând că în mod legal a fost stabilită obligația către buget conform art.10 alin.4 din Instrucțiuniile de aplicare a O.U.G. nr.85/1997.
Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei sentințe, recurs ce a fost admis de Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr.3445 din 1 noiembrie 2001 din dosarul nr.1354/2001, a fost casată sentința nr.101/2001 fiind trimisă cauza spre rejudecare. S-a reținut în decizia de casare că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cuantumul venitului brut din activitatea de consultanță, asigurări de viață, cu ocazia rejudecării instanța trebuind să se pronunțe asupra aspectelor invocate de reclamant în acțiune.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ sub nr.2006/2001.
În rejudecare instanța, analizând actele depuse de părți și apărările formulate, a reținut că acțiunea este neîntemeiată, în mod corect organele financiare dispunând reîntregirea venitului brut cu c/val. bunurilor achiziționate, astfel că și impozitul pe venit în sumă de 8.600.210 lei a fost corect stabilit, fiind pronunțată sentința nr.115 din 7 februarie 2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs la 1 martie 2002 reclamantul criticând sentința nr.115/2002 ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii – art.304 pct.9, după cum și modul în care au fost analizate cele două motive ale contestației și anume greșita aplicare a art.10 alin.4 din Instrucțiunile de aplicare ale O.U.G. nr.85/1999 și venitul brut luat în calcul.
Recursul este nefondat.
Se constată că recurentul reclamant critică sentința pentru nelegalitate, ca motiv de casare fiind art.304 pct.9, și pentru netemeinicie reiterând critica făcută prin acțiunea introductivă.
În conformitate cu prevederile art.10 alin.4 din Hotărârea Guvernului nr.709/1999 „în cazul încetării definitive a activității sau în cazul înstrăinării de bunuri din inventarul propriu, mijloace fixe și obiecte de inventar, sumele obținute din valorificarea acestora vor fi reconsiderate venituri, evaluarea urmând a se face astfel...”.
Rezultă deci că reclamantului i-au fost aplicate aceste prevederi, nu că a înstrăinat sau nu bunurile, ci pentru că a încetat definitiv activitatea, situație reglementată în teza 1 de actul normativ citat, astfel că atât organul de control și apoi instanța de fond au aplicat corect dispoziția legală în materie.
Critica privind netemeinicia sentinței este de asemenea nefondată, recalcularea impozitului și închiderea dosarului fiscal fiind făcută urmare cererii nr.1876 din 18 ianuarie 2000, în sensul că a fost reîntregit impozitul anului 1999 care era în valoare de 18.182.000 lei cu c/val bunurilor achiziționate în timpul activității, adică cu suma de 13.173.000 lei, conform O.U.G. nr.85/1999.
În raport de aceste considerente, Curtea constată că sentința nr.115/2002 este temeinică și legală, urmând că pe cale de consecință să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de D.G. împotriva sentinței civile nr.115 din 7 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2003.