Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.12.2019, ca urmare a declinării competenţei de la Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, instanţă la care a fost iniţial înregistrată la data de 11.04.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României – Departamentul V şi Comisia de Soluţionare a contestaţiilor, anularea în totalitate a încheierii nr. 22/25.03.2019, în sensul admiterii contestaţiei împotriva Deciziei nr. 3/2019 emise de pârâtă şi anularea parţială a acestei Decizii, în ceea ce priveşte dispoziţiile de la pct. II.2, II.3, II.4 şi II.5. A solicitat, de asemenea, suspendarea executării deciziei atacate, în ceea ce priveşte măsurile contestate, şi a încheierii, până la soluţionarea definitivă a litigiului.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

2. Prin sentinţa nr. 531 din 3 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan, a anulat în parte încheierea nr. 22/25.03.2019 emisă de Curtea de Conturi – Departamentul V, numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei formulate de reclamant faţă de măsurile dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/07.01.2019 a Curţii de Conturi – Departamentul V, a anulat în parte Decizia nr. 3/V/07.01.2019, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. II.2, a menţinut în rest actele administrative contestate, a suspendat parţial executarea Deciziei nr. 3/V/07.01.2019, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. II.2, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a respins în rest acţiunea ca nefondată.

III Recursurile formulate de reclamant şi pârâtă

3. Împotriva sentinţei nr. 531 din 3 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan şi pârâta Curtea de Conturi a României.

4. Recurentul reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă "Sfântul Ioan, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii cu privire la anularea măsurilor dispuse la pct. II.3, II.4, II.5 din Decizia nr. 3/V/2019.

5. În motivarea recursului, cu privire la măsura stabilită la pct. II.3 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că în contabilitate pot fi înregistrate creanţe stabilite în favoarea spitalului prin hotărâri judecătoreşti numai când spitalul este în posesia actului, respectiv a hotărârii judecătoreşti, Serviciul contabilitate nu poate înregistra decât hotărârile judecătoreşti sosite pe canale oficiale şi înregistrate la secretariatul instituţiei; soluţiile dosarelor menţionate pe http://portaljust.ro nu pot constitui repere de la care să se calculeze termenul de prescripţie ori să producă alte efecte juridice, toate hotărârile judecătoreşti definitive primite de la organele judecătoreşti sunt direcţionate către un executor judecătoresc în vederea valorificării.

6. Consideră că e relevant faptul că echipele de conducere anterioare ale spitalului au înţeles să aibă o atitudine pasivă faţă de anumite aspecte financiare ale spitalului, fapt ce a adus anumite prejudicii spitalului. Aceasta nu reprezintă o scuză, ci o realitate de care trebuie ţinut cont în contextul în care, deşi se declară că se verifică anul bugetar 2017, se reia controlul de la anul 2011, aducând în discuţie fapte deja verificate şi cunoscute din controalele anterioare ale Curţii de Conturi, adăugând astfel sume importante la capitolul prejudicii/sume nerecuperate.

7. Instanţa susţine că nu are relevanţă întreruperea prescripţiei prin somaţiile transmise diverselor persoane fizice şi juridice, lipsit de interes este atât pentru control cât şi pentru instanţa de fond faptul că spitalul se află de multe ori în situaţia necunoaşterii datelor de identificare ale persoanelor responsabile de fapte cauzatoare de daune. Acceptând fără nicio verificare declaraţiile Curţii de Conturi, instanţa de fond susţine că spitalul nu a recuperat debite de 109.649 RON reprezentând cheltuieli cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau daunelor cauzate sănătăţii de alte persoane. A arătat că a făcut demersurile necesare pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la inculpat atunci când instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă, şi în acest sens a indicat dosarul nr. x/2015 (dosar în care nu a fost soluţionată latura civilă, dar care a fost rezolvată prin dosarul nr. x/2017).

8. Nici controlul şi nici instanţa de fond nu au considerat că, în cazul achitării, respectiv al decesului inculpatului, nu se mai pune problema recuperării sumelor reprezentând contravaloarea spitalizării pacienţilor, întrucât, potrivit actelor normative în vigoare, respectiv art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi dispoziţiilor C. pen., numai persoanele care prin faptele lor aduc atingere vieţii şi/sau sănătăţii altei persoane au obligaţia de repara prejudiciul cauzat spitalului.

9. Cu privire la recuperarea sumelor stabilite în favoarea spitalului de către instanţele de judecată, arată că această activitate se desfăşoară prin intermediul unui executor judecătoresc şi că toate hotărârile judecătoreşti transmise de judecătorii/tribunale, înregistrate prin registratura spitalului, sunt în evidenţa Serviciului de contabilitate, urmând a fi puse în operă.

10. Nu înţelege de ce au fost criticaţi atunci când spitalul a recurs la mijloacele procedurale prevăzute în C. proc. civ., promovarea unei contestaţii la executare, au fost ignorate complet motivele de fapt şi de drept care au determinat conducerea spitalului să procedeze la mijlocul procedural, legal şi legitim constituit de contestaţia la executare.

11. O altă greşită interpretare a normelor de drept material este cea constituită de presupusa abatere a spitalului care nu ar fi urmărit sau nu ar fi exercitat toate căile legale pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare în sumă de 25.988 RON. A arătat atât controlului, cât şi instanţei, că aceste situaţi s-au regăsit în cazul decesului ori achitării inculpatului. Spitalul nu este organ de anchetă, nu este în drept şi nu are posibilitatea şi competenţa de a face "demersuri din iniţiativă proprie", deoarece nu cunoaşte persoana vinovată de producerea faptei. Legea nr. 95/2006 şi dispoziţiile C. pen. stipulează clar că numai persoanele care prin faptele lor aduc atingere vieţii şi/sau sănătăţii altei persoane au obligaţia de a repara prejudiciul cauzat spitalului. Or, în lipsa unui proces penal care să stabilească şi să condamne persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane care vor răspundee potrivit legii şi care au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentat de cheltuielile efectiv ocazionate de asistenţa medicală acordată, spitalul va suporta toate cheltuielile de spitalizare pentru pacientul său asigurat prin efectul legi, iar cuantumul de bani reprezentând cheltuieli de spitalizare îl suportă Casa de Asigurări de Sănătate.

12. Persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată de către furnizorul de servicii medicale la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază, dacă victima este o persoană asigurată, sau în limita pachetului minimal, dacă este vorba de persoană neasigurată. Obligarea victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătăţii sale, ca beneficiar al serviciilor medicale în cadrul pachetului minimal de servicii medicale sau al pachetului de bază, după caz, ar lipsi de eficacitate sistemul asigurările sociale de sănătate, care a fost instituit tocmai pentru a se asigura un minim de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la fondul de asigurări de sănătate.

13. Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asiguraţi şi minimal pentru cei neasiguraţi), fiind astfel protejaţi faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nicio raţiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terţ.

14. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de serviri medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor. Fără a analiza corect datele, ce reprezintă şi cum s-a ajuns la fiecare din aceste sume, nu se află în faţa unui audit corect care vizează corectarea unor nereguli, nici în faţa unei juste judecăţi.

15. Cu privire la măsura stabilită prin pct. II.4 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că ar fi fost corect ca organul de control să consemneze că nu a găsit o evidenţă după standardele personale, întrucât în mod clar această evidenţă există, dovadă stă faptul că, în baza ei, a fost calculată chiar o sumă în valoare de 430.710 RON, iar spitalul transmite periodic către CASMB cheltuielile în discuţie.

16. Atât instanţa de fond, cât şi echipa de control aleg să ignore faptul că spitalul aplică dispoziţiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 în limitele posibilităţilor şi competenţelor sale, împrejurarea că doar se constituie parte civilă nu denotă pasivitatea unităţii sanitare, ci doar limitele competenţei sale, că nu se poate erija în organ de anchetă. Nu contestă că spitalul are o obligaţie legală în aceste cazuri, numai că spitalul nu poate face cercetări pentru a afla persoana responsabilă, ci îndeplineşte această obligaţie după identificarea autorului făcută de autorităţile competente în acest sens. Legea nr. 95/2006 nu prevede că spitalul public ar avea şi atribuţii poliţieneşti, iar fişele de post ale salariaţilor, în mod cert, nu consemnează astfel de obligaţii în exercitarea sarcinilor de serviciu.

17. Cu privire la măsura stabilită prin pct. II.5 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că nu s-a avut în vedere data de înregistrare şi comunicare a acestor hotărâri judecătoreşti la secretariatul instituţiei, s-au luat ca reper menţiunile din http://x.ro. Este de notorietate că data menţionată în portal în niciun caz nu poate corespunde cu data comunicării şi înregistrării hotărârii judecătoreşti la partea interesată, în cazul său, la registratura spitalului. Termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul comunicării, nu al menţiunii din portal.

18. Cu privire la ceea ce controlul numeşte debite constituite ca urmare a neîncasării unor drepturi ce au decurs din obligaţii contractuale în sumă de 134.076 RON, reprezentând chirii neîncasate şi penalităţi de întârziere stabilite prin sentinţe judecătoreşti definitive pentru care se consideră că s-a prescris dreptul la acţiune pentru recuperarea lor, controlul nu a ţinut cont de faptul că firmele debitoare nu mai există, şi-au încetat activitatea şi sunt radiate din Registrul Comerţului, fapt care, în mod evident, a fost de natură să îi împiedice să pună în operă hotărârile judecătoreşti.

19. Ca şi multe alte sume cuprinse în Raportul de control şi în decizie, şi aceste datorii "istorice" se suprapun parţial pe diversele calcule făcute de echipa de auditori, au făcut temeiul analizei în multe alte controale anterioare şi nu sunt acord cu menţionarea lor, cu unicul scop de a creşte valoarea unui presupus prejudiciu. Menţionează instanţa de fond că, deşi acţiunea de audit a vizat execuţia bugetară 2017, nu constituie argument de nelegalitate împrejurarea că s-au verificat sume aferente perioadei 2011-2017. Consideră că este o gravă eroare să fie inserate situaţii financiare analizate şi verificate la vremea lor chiar de însăşi Curtea de Conturi, întrucât se denaturează grav situaţia de fapt, iar auditul devine dintr-un posibil instrument util şi judicios, un instrument de represiune, stres şi golit de conţinut. Consideră că cifrele adunate nu pot reprezenta audit de un real folos, o radiografie corectă a situaţiei financiare a oricărei entităţi, atât timp cât nu sunt analizate fiecare în parte corect, ci doar se urmăreşte ca suma finală să fie cât mai impozantă.

20. Recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, cu privire la soluţia prin care s-a admis cererea de anulare a măsurilor de la pct. II.2 din Decizia nr. 3/2019 emisă de Curtea de Conturi a României, şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

21. În motivarea recursului, a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 şi art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. A arătat că nu este de acord cu motivarea şi raţionamentul instanţei de fond, întrucât, la momentul la care a fost săvârşită abaterea de către entitate (2017-2018), erau în vigoare prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992.

22. Codul muncii este legea cadru în materia raporturilor de muncă, pentru modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii, conform art. 1 alin. (2) Codul muncii, iar în cazul de faţă se află sub imperiul unei legi speciale, deoarece legiuitorul, prin H.G. nr. 250/1992, a reglementat o astfel de situaţie aparte, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 se coroborează cu dispoziţiile art. 35 şi 144 din Codul muncii, neexistând contradicţii între cele două acte normative de natură a conduce la concluzia că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi devenit desuete după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.

23. Consideră că, în situaţia dedusă judecăţii, are prioritate aplicarea prevederilor speciale ale H.G. nr. 250/1992, aceasta are caracterul unui act normativ cu caracter special, iar Codul muncii este un act normativ cu caracter general. Nu se poate susţine că art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 este în contradicţie cu art. 144 Codul muncii, legiuitorul garantându-le dreptul la concediu de odihnă anual plătit în cadrul funcţiei de bază, iar împrejurarea că legiuitorul a stabilit că în cadrul unităţii în care salariaţii cumulează au numai dreptul a li se acorda, la cerere, un concediu fără plată, nu însemnă că ar interveni vreo cesiune, renunţare sau limitare a dreptului la concediu anual plătit.

24. A invocat recurenta şi Decizia nr. 1440/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că Legea nr. 53/2003, act normativ ulterior H.G. nr. 250/1992, nu lasă fără aplicabilitate această normă specială, întrucât nu conţine prevederi contrare. Art. 281 din Codul muncii enumeră actele normative abrogate pe data intrării în vigoare a acestuia, nefacând nicio referire la reglementarea specială privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare. Prin urmare, intimata reclamantă ar fi trebuit să se raporteze la dispoziţiile legale în vigoare în perioada 2017-2018, care nu pot fi înlăturate nici de instanţă. Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi în contradicţie cu prevederile art. 144 din Codul Muncii, dimpotrivă, aceste dispoziţii din Codul muncii garantează dreptul la concediu de odihnă prevăzut de H.G. nr. 250/1992, care are caracterul de normă specială în raport cu norma generală, Codul muncii, în privinţa concediului de odihnă şi a altor concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.

25. A mai arătat recurenta că trebuie avute în vedere şi prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Cum prin Legea nr. 53/2003 legiuitorul nu a înţeles să abroge în mod expres prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, rezultă că aceste norme sunt în vigoare, faptul că ulterior, prin Legea nr. 31/2020, a fost abrogat art. 3 din H.G. nr. 250/1992, nu însemnă ca aceste prevederi nu au avut aplicabilitate în perioada 2003-2020.

V Apărările formulate în recurs

26. Recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat. A arătat că instanţa de fond a dat o soluţie justă, corectă şi legală cauzei cu privire la aspectul pentru care a fost admisă acţiunea, în cauză trebuie aplicate dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, din a căror interpretare rezultă că art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 trebuie considerat ca fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului muncii, Legea nr. 53/2003.

27. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat. A arătat că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică cu privire la respingerea acţiunii pentru măsurile de la pct. II. 3, II. 4 şi II. 5 din Decizia nr. 3/2019, fiind reiterate apărările formulate anterior în cauză.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

28. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.

29. Ca urmare a acţiunii cu tema "Auditul financiar asupra conturilor de execuţie al instituţiilor publice subordonate, sub autoritatea şi coordonarea Ministerului Sănătăţii", efectuate de auditorii publici externi ai Curţii de Conturi – Departamentul V la Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan, a fost emisă Decizia nr. 3/V/07.01.2019, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 94/1992, deficienţele constatate fiind consemnate în Raportul de audit financiar, precum şi în Procesul-verbal de constatare, anexă la acesta, înregistrate la entitatea auditată sub nr. x/04.02.2018 şi la Departamentul V sub nr. V/40.025/11.01.2019.

30. Prin Decizia nr. 3/V/07.01.2019 au fost dispuse mai multe măsuri, fiind contestate de reclamantă măsurile de la pct. II.2-II.5. Contestaţia a fost respinsă prin încheierea nr. 22/25.03.2019 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor.

31. Împotriva încheierii nr. 22/25.03.2019 şi a Deciziei nr. 3/V/07.01.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan a formulat acţiunea în contencios administrativ, admisă în parte prin sentinţa recurată, prin care au fost anulate în parte actele administrative, numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei formulate de Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Ioan faţă de măsurile dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/07.01.2019, Decizia nr. 3/V/07.01.2019 în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. II.2.

32. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Ioan şi pârâta Curtea de Conturi.

33. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtă:

34. Prin măsura de la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curţii de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, s-au stabilit în sarcina reclamantei, pentru remedierea şi înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.2 din Procesul-verbal de constatare, care a vizat plata considerată nelegală, în perioada ianuarie 2017 - octombrie 2018, a sumei de 851.278 RON, pentru perioade de concediu de odihnă acordate necuvenit unor salariaţi din cadrul spitalului, în număr de 44, care îndeplineau, prin cumul, pe lângă funcţia cu normă întreagă, de la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila, respectiv de la Spitalul Judeţean din Timişoara, o altă funcţie în alte instituţii publice, respectiv în cadrul reclamantului, următoarele: "analizarea tuturor cazurilor constatate urmare auditului corelat cu prevederile legale incidente; extinderea verificărilor în vederea identificării situaţiilor similare cu cele identificate de către echipa de audit; determinarea cauzelor şi împrejurărilor care au condus la efectuarea de plăţi în afara cadrului legal şi luarea măsurilor legale care se impun, după caz; recuperarea sumelor achitate contrar prevederilor legale reprezentând indemnizaţii de concediu de odihnă, regularizarea obligaţiilor aferente acestor drepturi cu bugetul general consolidat, precum şi înregistrarea în evidenţa financiar-contabilă a operaţiunilor specific."

35. S-a reţinut că dreptul la plata concediului de odihnă se acordă o singură dată, numai de către instituţia la care salariaţii au funcţia de bază (normă întreagă), potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

36. Motivele de recurs, invocate de recurenta pârâtă, privind încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 şi art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, sunt nefondate.

37. Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate."

38. Instanţa a fond a reţinut ca fiind întemeiate susţinerile reclamantului, potrivit cărora art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 trebuie considerat implicit abrogat, fiind contrar art. 41 alin. (2) din Constituţie şi Codului muncii, acte normative cu forţă juridică superioară subsecvente.

39. Susţine recurenta că, la momentul la care a fost săvârşită abaterea de către entitate (2017-2018), erau în vigoare prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, care se coroborează cu dispoziţiile art. 35 şi 144 din Codul muncii, neexistând contradicţii între cele două acte normative de natură a conduce la concluzia că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi devenit desuete după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, acestea având prioritate faţă de Codul muncii, act normativ cu caracter general, care nu lasă fără aplicabilitate norma specială, întrucât nu conţine prevederi contrare, iar art. 281, care enumera actele normative abrogate pe data intrării în vigoare a acestuia, nu face referire la reglementarea specială privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare. A mai invocat prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 şi faptul că prin Legea nr. 53/2003 legiuitorul nu a înţeles să abroge în mod expres prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 25.0/1992.

40. Dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii reglementează posibilitatea cumulului de funcţii, şi anume "Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea", alin. (3) al acestui articol, care instituia obligaţia angajatului de a declara funcţia de bază, fiind abrogat prin Legea nr. 40/2011. Potrivit art. 38 din Legea nr. 53/2003, "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate"

41. Dreptul la concediu de odihnă anual este consacrat de art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, având, pe de o parte, o componentă nepatrimonială, constând în suspendarea obligaţiei salariatului de a presta munca, pe de altă parte o componentă patrimonială, constând în drepturile băneşti cuvenite în această perioadă, a concediului de odihnă.

42. În ceea ce priveşte salariaţii încadraţi cu contract de muncă cu timp parţial, potrivit art. 106 din Codul muncii, "(1) Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură de drepturile salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contractele colective de muncă aplicabile. (2) Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru."

43. Dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, care prevăd o limitare a componentei patrimoniale a dreptului la concediul de odihnă în cazul salariaţilor cumularzi încadraţi în unităţi bugetare, intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 144 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (art. 139 în forma anterioară a legii), potrivit cărora "(1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor. (2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări", care instituie o interdicţie generală de limitare a dreptului la concediul de odihnă anual plătit şi nu prevede un tratament diferit al salariaţilor cumularzi, în funcţie de încadrarea acestora în unităţi bugetare ori la angajatori privaţi. Această interdicţie acoperă inclusiv componenta patrimonială a dreptului la concediu de odihnă.

44. Deşi H.G. nr. 250/1992 nu a fost abrogată prin Legea nr. 53/2003, iar potrivit alin. (3) al art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres", dispoziţiile art. 64 alin. (1) prevăd faptul că "Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate."

45. În raport de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul", emitentul actului normativ avea obligaţia de a abroga art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.

46. Faţă de cele reţinute, în mod corect a constatat instanţa de fond faptul că, deşi norma specială de la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu putea fi considerată abrogată implicit, intră în conflict cu dispoziţiile Codului muncii, act normativ cu caracter general şi cu forţă juridică superioară.

47. Prin Legea nr. 31/2020 pentru abrogarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, a fost abrogat expres art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, iar potrivit Expunerii de motive a legii, abrogarea a fost apreciată ca fiind necesară, deoarece noţiunea de "funcţie de bază" nu se mai regăseşte în Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta operând cu instituţii juridice diferite, contract individual de muncă cu normă întreagă şi contract individual de muncă cu timp parţial, astfel că dispoziţiile H.G. nr. 250/1992 referitoare la funcţia de bază au fost abrogate implicit de Legea nr. 53/2003, fiind înlocuită de instituţiile contractului individual de muncă cu normă întreagă sau a celui cu timp parţial, prin art. 106 din Legea nr. 53/2003 fiind prevăzut explicit că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură, proporţional cu timpul efectiv lucrat, de drepturile salariaţilor cu normă întreagă.

48. În aceste condiţii, instanţa de judecată învestită să aplice dispoziţiile H.G. nr. 250/1992 este cea care este îndreptăţită să aprecieze în concret asupra incidenţei actului administrativ unilateral cu caracter normativ în cauza respectivă, ţinând seama de întreg cadrul normativ în vigoare. În acest sens, sunt de menţionat cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 06 martie 2013, şi anume faptul că «(...) eficacitatea normelor secundare emise în aplicarea legilor se află într-o strânsă legătură cu perioada de activitate a legii, neputându-se concepe supravieţuirea normei subordonate după abrogarea ori încetarea aplicabilităţii celei superioare. Pentru a evita însă orice confuzie cu privire la legislaţia în vigoare aplicabilă unei anumite materii, legiuitorul a prevăzut în art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 că "Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul." Chiar dacă abrogarea actelor normative secundare nu are loc în acelaşi timp cu abrogarea celor superioare, în aplicarea cărora au fost emise, nu se poate considera că ele continuă să îşi producă efectele, menţinând o reglementare paralelă, diferită de cea instituită prin noile prevederi în vigoare, superioare în ierarhia actelor normative.»

49. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantă:

50. Prin măsura de la pct. II.3 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curţii de Conturi, s-au stabilit în sarcina reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea şi înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.3 din Procesul-verbal de constatare, care a vizat neînregistrarea în evidenţa contabilă a unor creanţe şi datorii în sumă totală de 679.897 RON, precum şi neurmărirea recuperării, respectiv a plăţii acestora, după caz, în termenul legal de prescripţie, următoarele: "recuperarea sumelor stabilite în favoarea spitalului de instanţele de judecată inclusiv a celor consemnate de echipa de audit, analizarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat neîncasarea în termenul legal a sumelor cuvenite spitalului conform sentinţelor pronunţate şi luarea măsurilor care se impun, după caz; analizarea cauzelor care au determinat sume de plată în sarcina spitalului, precum şi cheltuieli de executare silită, stabilirea persoanelor responsabile şi depunerea diligenţelor în vederea recuperării sumelor plătite cu titlul de daune şi cheltuieli de executare silită, în condiţiile legii, după caz."

51. S-a reţinut, din verificările efectuate cu privire la înregistrarea în evidenţa contabilă a spitalului a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care instanţele de judecată au dispus fie acordarea unor daune spitalului, fie au pus în sarcina acestuia obligaţii de plată către terţi, faptul că reclamantul nu a raportat şi înregistrat creanţe sau datorii, după caz, provenind din hotărâri judecătoreşti definitive, sume reprezentând cheltuieli efective ce urmau să fie recuperate de unitatea sanitară de la persoanele care prin faptele lor au adus atingere altei persoane şi care aveau obligaţia să repare prejudiciul cauzat unităţii sau cheltuieli puse în sarcina spitalului care ar fi trebuit plătite terţelor persoane, după caz.

52. Consecinţele economico-financiare ale abaterii de la legalitate şi regularitate, reţinute prin actele contestate, sunt reprezentate, pe de o parte, de denaturarea creanţelor şi datoriilor entităţii raportate prin situaţiile financiare la finele anului, iar pe de altă parte, de prejudicierea bugetului acesteia, prin nerecuperarea sumelor în termenul legal, dar şi prin nepunerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive, conducând în acest mod la cheltuieli suplimentare cu executarea silită.

53. Instanţa de fond a constatat în mod corect că apărările reclamantului nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea măsurilor de remediere impuse de pârâtă, iar susţinerile din recurs sunt nefondate, nefiind prezentate argumente care să conducă la concluzia că măsura dispusă este nelegală.

54. Deficienţele constatate din "Situaţia privind hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de judecată, în perioada 2015-2017" sunt următoarele: neînregistrarea în evidenţa contabilă a unor creanţe în sumă de 45.037 RON, din care pentru suma de 28.226 RON s-a prescris dreptul entităţii de a cere recuperarea acesteia, fiind vorba despre şase hotărâri judecătoreşti penale definitive, pronunţate în dosare în care entitatea avea calitatea de parte civilă pentru recuperarea cheltuielilor rezultate în urma asistenţei medicale pentru victimele unor accidente rutiere sau agresiuni; neînregistrarea în evidenţa contabilă a unor datorii în sumă de 608.872 RON, precum şi nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce a condus la cheltuieli de executare în sarcina spitalului; neurmărirea şi neexercitarea tuturor căilor legale pentru recuperarea unor daune în sumă de 25.988 RON, în cazul dosarelor penale pentru care instanţa de judecată a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a spitalului auditat.

55. Nu sunt relevante, din perspectiva existenţei abaterilor şi a faptului că se impune înlăturarea consecinţelor acestora, împrejurările invocate de recurentul reclamant, faptul că echipele de conducere anterioare ale spitalului au înţeles să aibă o atitudine pasivă faţă de anumite aspecte financiare ale spitalului, ceea ce a adus prejudicii spitalului, iar aspecte privind întreruperea prescripţiei ca urmare a somaţiilor transmise persoanelor obligate, lipsa unor venituri urmăribile ale acestora, necunoaşterea tuturor datelor de identificare ale lor şi imposibilitatea obţinerii acestor date, fac parte tocmai din aducerea la îndeplinire a măsurii contestate.

56. Faţă de deficienţele constatate şi consecinţele economico-financiare ale abaterii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că modul intern de lucru, privind înregistrarea hotărârilor judecătoreşti, privind punerea în excutare, eventualele dificultăţi pe care le presupune punerea în executare nu înlătură dispoziţiile legale privind modalitatea în care o hotărâre judecătorească dobândeşte caracter de titlu executoriu, obligaţiile care îi reveneau reclamantului pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile legale, ceea ce a condus şi la cheltuieli de executare în sarcina spitalului, pentru realizarea demersurilor necesare în situaţia necunoaşterii datelor de identificare ale persoanelor responsabile de faptele cauzatoare de daune.

57. Referitor la debitele reprezentând cheltuieli cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătăţii de alte persoane, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia reparării prejudiciului produs furnizorului de servicii medicale, care le recuperează de la acestea, inclusiv interpretarea acestor dispoziţii prin Decizia nr. 22/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi dispoziţiile C. proc. pen., referitoare la latura civilă, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Sunt fondate apărările intimatei pârâte privind faptul că este necesară o analiză pentru fiecare caz, pentru a decide, argumentat şi în funcţie de situaţia concretă, dacă mai era posibilă recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la persoanele responsabile ori de la moştenitorii acestora.

58. Referitor la cheltuielile de executare, nu au fost ignorate motivele de fapt şi de drept care au determinat conducerea spitalului să procedeze la contestaţia la executare, astfel cum rezultă din sentinţa recurată, prin care s-a reţinut faptul că erau necesare măsuri astfel încât să fie posibilă îndeplinirea obligaţiei legale de a executa hotărârea judecătorească, iar în ceea ce priveşte contestaţia la executare, nu a fost avută în vedere când s-a reţinut că în sarcina spitalului au fost puse, suplimentar, cheltuieli de executare, ci s-a referit exclusiv la cheltuielile generate de executarea silită declanşată de creditor, ca urmare a faptului că obligaţia nu a fost executată de bunăvoie de către spital.

59. Referitor la faptul că aspectele în discuţie ar fi făcut obiectul unor acte anterioare de control ale Curţii de Conturi, fără a se reţine deficienţe, instanţa de fond a reţinut că nu constituie un impediment la constatarea neregulii, raportat şi la dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora entităţile auditate poartă întreaga răspundere pentru acţiunile lor şi nu pot fi absolvite de această răspundere prin invocarea rapoartelor Curţii de Conturi, faptul că pârâta a învederat, fără ca susţinerile sale să fie combătute de către reclamant, că dosarele analizate de echipa de audit au fost altele decât cele analizate la ultimul control, iar în baza deciziei anterioare spitalul avea obligaţia de a extinde verificările şi de a remedia aspectele constatate, aspecte necontestate.

60. În mod corect a observat instanţa de fond că spitalul este ţinut să analizeze cauzele care au condus la producerea neregulii, să identifice eventualele prejudicii, să determine persoanele responsabile, raportat la fiecare situaţie în parte, din perspectiva legalităţii măsurii contestate interesează dacă exista obligaţia de a înregistra respectivele creanţe în contabilitate, dacă spitalul a îndeplinit această obligaţie şi dacă a întreprins demersuri pentru recuperarea lor, în timp ce analiza temeinică a fiecărei situaţii în parte trebuie să o facă entitatea verificată, în procesul de aducere la îndeplinire a măsurii, inclusiv din perspectiva termenului de prescripţie, urmând a se stabili dacă şi de la cine se mai pot recupera respectivele creanţe, şi, eventual, cine este responsabil de intervenirea prescripţiei fără să se fi întreprins măsuri de recuperare.

61. Prin măsura de la pct. II.4 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curţii de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea şi înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.4 din Procesul-verbal de constatare, care se referă la faptul că spitalul nu a organizat o evidenţă distinctă a sumelor rezultate din prestarea serviciilor medicale acordate victimelor accidentelor rutiere sau vătămării corporale, fapt ce a condus, în unele cazuri, la prescrierea dreptului de a cere recuperarea, s-au stabilit următoarele: "analizarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat nedepunerea diligenţelor şi neîncasarea în termenul legal a sumelor cuvenite spitalului, după caz; extinderea verificărilor pentru identificarea situaţiilor similare; recuperarea sumelor în cauză, inclusiv a celor consemnate de echipa de audit, şi luarea măsurilor care se impun pentru evitarea producerii în continuare a unor situaţii similare."

62. Cu privire la această măsură, recurentul reclamant invocă faptul că există o evidenţă contabilă distinctă a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu victimele accidentelor rutiere sau agresiuni fizice, dovadă fiind împrejurarea că, în baza ei, a fost calculată chiar o sumă în valoare de 430.710 RON, iar spitalul transmite periodic către CASMB cheltuielile în discuţie, invocă faptul că aplică dispoziţiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 în limitele posibilităţilor şi competenţelor sale, întrucât nu se poate erija în organ de anchetă, că nu poate face cercetări pentru a afla persoana responsabilă, ci îndeplineşte această obligaţie după identificarea autorului făcută de autorităţi competente, prin Legea nr. 95/2006 nefiind prevăzut că spitalul public ar avea şi atribuţii poliţieneşti, iar fişele de post ale salariaţilor nu consemnează astfel de obligaţii în exercitarea sarcinilor de serviciu.

63. Motivele de recurs sunt nefondate. Ceea ce s-a reţinut este faptul că din auditarea debitelor rezultate ca urmare a cheltuielilor efective ce urmau a fi recuperate de la persoanele care, prin faptele lor, au adus atingere altei persoane şi aveau obligaţia să repare prejudiciul cauzat unităţii, sau a cheltuielilor puse în sarcina spitalului care ar fi trebuit plătite terţelor persoane, după caz, echipa de audit a constatat că spitalul nu a organizat o evidenţă distinctă a acestor sume, fapt de a condus, în unele cazuri, la prescrierea dreptului de a cere recuperarea. S-a reţinut că, în perioada 2015-2017, s-au cheltuit, fără o evidenţă distinctă, 430.710 RON cu servicii medicale prestate victimelor accidentelor rutiere sau vătămării corporale, din care s-a prescris dreptul de a cere recuperarea pentru suma de 125.105 RON, astfel: pentru cazurile raportate în anul 2015 (44 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 134.122 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidenţă distinctă a acestora, fapt ce a condus la prescrierea dreptului de a cere recuperarea, în situaţiile unui număr de 40 persoane, victime ale accidentelor rutiere/agresiunilor fizice, respectiv pentru suma de 125.105 RON; pentru cazurile raportate în anul 2016 (34 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 126.398 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidenţă distinctă a acestora, toate costurile efectuate fiind incluse pe cheltuieli operaţionale, odată cu decontul de spitalizare; pentru cazurile raportate în anul 2017 (41 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 170.190 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidenţă distinctă a acestora, toate costurile efectuate fiind incluse pe cheltuieli operaţionale, odată cu decontul de spitalizare.

64. Instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unei evidenţe contabile distincte a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu victimele din accidente rutiere sau agresiuni fizice, cheltuielile în discuţie fiind incluse, din punct de vedere contabil, încă de la momentul externării, doar pe cheltuieli operaţionale, deşi cadrul legal impune obligativitatea recuperării acestor sume.

65. Este necontestat faptul că, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, furnizorii de servici medicale recuperează prejudiciul cauzat, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată, de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, care răspund potrivit legii. De asemenea, furnizorii de servicii realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate, cu care se află în relaţie contractuală, această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective, în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.

66. În raport de aceste dispoziţii, în mod corect s-a reţinut legalitatea măsurii, motivat de faptul că reclamantul trebuie să aibă în vedere efectuarea de demersuri pentru identificarea persoanelor care răspund pentru prejudiciul cauzat şi recuperarea cheltuielilor de spitalizare, astfel că, în vederea îndeplinirii obligaţiei care îi revine, este necesară o analiză pentru fiecare situaţie, pentru a stabili dacă a fost sau poate fi identificat autorul şi dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în vederea recuperării prejudiciului cauzat.

67. Prin măsura de la pct. II.5 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curţii de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea şi înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.5 din Procesul-verbal de constatare, care vizează raportarea prin situaţiile financiare anuale, la finele anului 2017, a unor creanţe pentru care dreptul de a solicita recuperarea s-a prescris, precum şi neurmărirea şi neîncasarea sumelor datorate de clienţi conform clauzelor contractuale, cu încadrarea în termenul de prescripţie, s-au stabilit următoarele: "extinderea verificărilor pentru identificarea situaţiilor similare de nerecuperare a sumelor datorate de debitori, respectiv clienţi, în termenul legal de prescripţie; analizarea acestora; stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea sumelor şi luarea măsurilor legale care se impun; recuperarea, în condiţiile legii, a creanţelor prescrise inclusiv a celor consemnate de echipa de audit şi luarea măsurilor care se impun pentru evitarea producerii în continuare a unor situaţii similare."

68. Din verificarea unui eşantion selectat de echipa de audit, a rezultat că spitalul nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării unor debite în termenul legal de prescripţie, respectiv 109.649 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătăţii de alte persoane, stabilite prin sentinţe judecătoreşti definitive, 134.076 RON, reprezentând chirie neîncasată şi penalităţi de întârziere, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, 15.981 RON, reprezentând sume datorate de clienţi conform clauzelor contractuale.

69. S-au constatat următoarele aspecte: raportarea prin situaţiile financiare anuale, la finele anului 2017, a unor debite în sumă estimată de 243.725 RON, pentru care dreptul de a solicita recuperarea s-a prescris, după cum urmează: pentru un număr de 17 debitori, în sumă de 109.649 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătăţii de alte persoane, stabilite prin sentinţe judecătoreşti definitive, pentru care s-a prescris dreptul la acţiune în vederea recuperării sumelor, entitatea nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării acestora în termenul legal de prescripţie; pentru un debitor, în sumă de 134.076 RON, reprezentând chirie neîncasată şi penalităţi de întârziere, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, pentru care s-a prescris dreptul la acţiune în vederea recuperării sumelor, entitatea nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării acestora în termenul legal de prescripţie; neurmărirea şi neîncasarea sumelor datorate de clienţi conform clauzelor contractuale, în sumă de 15.981 RON, cu încadrarea în termenul de prescripţie, respectiv entitatea auditată a raportat prin situaţiile financiare suma de 15.981 RON, aferentă unui număr de 6 clienţi, 19 facturi emise şi neîncasate reprezentând creanţe neîncasate, pentru care s-a prescris dreptul la acţiune în vederea recuperării, având în vedere că posibilitatea de valorificare a dreptului de creanţă este limitată în timp, iar pierderea acestei posibilităţi este determinată de inacţiunea entităţii, de pasivitatea îndelungată, dincolo de limita de timp stabilită de lege.

70. Cu privire la această măsură, recurentul reclamant invocă faptul că data menţionată pe portalul instanţelor nu poate corespunde cu data comunicării şi înregistrării hotărârii judecătoreşti la registratura spitalului, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul comunicării, cu privire la debitele constituite ca urmare a neîncasării unor drepturi ce au decurs din obligaţii contractuale, reprezentând chirii neîncasate şi penalităţi de întârziere stabilite prin sentinţe judecătoreşti definitive, controlul nu a ţinut cont de faptul că firmele debitoare nu mai există, şi-au încetat activitatea şi sunt radiate din Registrul Comerţului, aceste datorii se suprapun parţial pe diversele calcule făcute de echipa de auditori, au format obiectul analizei în multe alte controale anterioare.

71. Motivele de recurs sunt nefondate. Cu privire la termenul de prescripţie, acesta începe să curgă, în cazul hotărârilor judecătoreşti, de la data rămânerii lor definitive, iar referitor la imposibilitatea de recuperare a debitelor, s-a reţinut în mod corect legalitatea măsurii, în condiţiile în care nu rezultă la ce moment au intervenit împrejurările, în raport cu constituirea titlului executoriu, pentru a se constata dacă sunt impedimente pentru recuperarea creanţelor în termenul de prescripţie, nu s-a făcut dovada înscrierii la masa credală ori în procedura de lichidare, iar această situaţie nu exclude analiza cauzelor şi recuperarea prejudiciilor, dacă este cazul, de la persoanele responsabile care nu au întreprins în termen măsuri de recuperare. În ceea ce priveşte faptul că s-au verificat sume aferente perioadelor anterioare anului 2017, vizat de execuţia bugetară, instanţa de fond a reţinut corect faptul că nu constituie un argument de nelegalitate, întrucât aceste sume se regăsesc sau ar fi trebuit să se regăsească în situaţiile financiare ale anului 2017.

72. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, în ceea ce priveşte pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/2019, şi a fost respinsă în rest acţiunea, în ceea ce priveşte măsurile de la pct. II.3, II.4, II.5 din Decizia nr. 3/V/2019, este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ.,

VI Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

73. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan şi de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Ioan şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 531 din 3 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.