Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.02.2022 sub nr. de dosar x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Educaţiei, solicitând instanţei să dispună:
- anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 605/17.06.2021, respectiv, anularea alin. (2) al art. I din acest ordin;
- obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2);
- suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 10 mai 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv pentru modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2) al aceluiaşi articol; a respins acţiunea formulată de reclamantul A., reprezentat prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, având ca obiect anularea şi suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 al Ministerul Educaţiei şi obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de modificare a art. 1 alin. (3) din acelaşi ordin.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul – reclamant a susţinut că art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dar şi a principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, prin modul de redactare a alin. (2) al art. 1 al O.M.E. nr. 3993/2021 sunt încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza I şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările ulterioare.
Din modul de redactare a tezei I a alin. (3) al art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017, este evident faptul că legiuitorul a dispus - de la data intrării în vigoare a legii pentru viitor - că personalul didactic de predare care SOLICITĂ şi OBŢINE echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, conform Ordinului M.EC.T.S. nr. 5561/2011, nu mai beneficiază de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, instituind în teza finală a alin. (3) dreptul de opţiune al cadrelor didactice în cauză între echivalarea cu gradul didactic I şi plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor.
Cu toate că în preambulul O.M.E. nr. 3993/2021 se invoca dispoziţiile art. 14 alin. (3) al Legii-cadru nr. 153/2017 ca bază pentru emiterea ordinului, şi deşi - ca act administrativ - ordinul de ministru poate fi emis exclusiv în aplicarea legii, art. 1 alin. (2) contravine acestui articol, în condiţiile în care, pe de o parte, extinde prevederile art. 14 alin. (3) şi asupra personalului didactic de predare care a solicitat şi a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07.2017, iar pe de altă parte, această categorie nu are dreptul de opţiune expres reglementat de legiuitor.
Dobândirea gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor s-a realizat potrivit legii, iar de la data acordării gradului didactic I, persoana respectivă este cadru didactic cu gradul I şi beneficiază de toate drepturile care se cuvin personalului didactic cu gradul didactic I. În consecinţă, nu se poate renunţa legal la acest drept recunoscut de lege, o asemenea renunţare fiind interzisă şi lovită de nulitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Codul muncii: "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."
În condiţiile în care gradul didactic I a fost acordat, începând cu anul 1969, în baza titlului ştiinţific de doctor, prin ordine de ministru, aceste acte administrative cu caracter individual au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, astfel încât nu mai pot fi revocate unilateral de emitent şi nici nu mai pot face obiectul unor cereri de anulare în instanţa de contencios administrativ.
Sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 priveşte exclusiv acele cadre didactice care, ulterior intrării în vigoare a legii, au posibilitatea de a obţine gradul didactic I fie prin echivalare (renunţând la indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor), fie prin înscriere la examenele specifice acordării gradelor didactice (beneficiind în continuare de indemnizaţie) şi optează în cunoştinţă de cauză. Personalul didactic care, până la data de 30 iunie 2017 inclusiv, a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, beneficiind atât de salariul aferent gradului I, cât şi de plata drepturilor pentru titlul ştiinţific de doctor, beneficiază în continuare de ambele drepturi, nefiind obligat să opteze.
În opinia recurentului, orice altă interpretare a articolului citat contravine atât principiilor de drept (principiul neretroactivităţii legii civile), cât şi textului legii.
A mai arătat recurentul că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.
Atât timp cât legiuitorul a inserat, în art. 14 alin. (3) din lege, o normă de trimitere la prevederile Ordinului M.E.C.T.S. nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, este evident că acesta nu a avut în vedere situaţia cadrelor didactice care au dobândit gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor în temeiul Legii nr. 6/1969 şi al Legii nr. 128/1997. Insă, sintagma "se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017" de la art. 1 alin. (2) din OME nr. 3993/2021 - ce are un evident caracter retroactiv — vizează toate categoriile de cadre didactice care au dobândit gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, indiferent de legea aplicabilă la momentul acordării gradului didactic, astfel încât contravine evident prevederilor legale la care se face trimitere.
De asemenea, recurentul a susţinut că aplicarea art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021, a cărui suspendare o solicită, generează pagube iminente cadrelor didactice care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07. 2017 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017), cărora li s-au diminuat veniturile salariale. Astfel, alin. (2) al art. 1 din O.M.E. nr. 3993/2021 stipulează că: "(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017."
Practic, în baza textului anterior citat, cadrele didactice, care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 şi cărora li s-a plătit, în perioada iulie 2017-mai 2021, indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată (deoarece îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţin titlul ştiinţific de doctor) nu mai beneficiază de plata indemnizaţiei, începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.
În opinia recurentului, sunt îndeplinite condiţiile art. 15, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul justificat şi paguba iminentă), pentru a se dispune suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul -pârât Ministerul Educaţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea acestuia pentru nemotivare; pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa pronunţată în cauză este temeinică şi legală.
În esenţă, prima instanţă a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativ privind anularea şi modificarea actului normativ emis de către Ministerul Educaţiei.
În ceea ce priveşte anularea parţială a OMED nr. 3993/2021, prima instanţă, în mod corect, a reţinut pe larg, prin combaterea tuturor pretinselor critici ale reclamantului, că actul supus cenzurii nu poate fi considerat ca o reglementare retroactivă, sistarea plăţii indemnizaţiei operând doar numai de la data intrării în vfigoare a OMEd fără a aduce atingere efectelor deja produse pentru perioada anterioară Legii nr. 153/2017.
În acest sens, instanţa de fond a concluzionat, în mod corect, că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din legea cadru trebuie interpretat prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, constatând că nu mai este permisă cumularea unei duble bonificaţii pentru aceeaşi calificare.
De asemenea, instanţa de fond a respins cererea de suspendare a executării actului administativ contestat ca urmare a reţinerii legalităţii actului contestat.
Intimatul -pârât a susţinut că Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis cu respectarea întocmai a prevederilor legale, atât în ceea ce priveşte condiţiile de formă, cât şi referitor la cele de fond.
Prin Decizia nr. 685 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. în paragraful 16 din această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului.
Mai mult, potrivit considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2020, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere cât şi ICCJ au stabilit în mod unitar că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv.
5. Aspecte procesuale
Prin încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2023, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului, reţinând ca fiind încadrat în pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a constatat, din oficiu, că recurentul – reclamant a formulat prin recurs un petit având ca obiect suspendarea, petit care este inadmisibil, având în vedere imposibilitatea formulării de pretenţii noi direct în calea de atac.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, criticile recurentului-reclamant, din această perspectivă, fiind nefondate.
În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum şi prevederile Ordinului nr. 3993/2021, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 din C. civ., încălcarea art. 8 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a prevederilor art. 38 din Codul muncii.
Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului-reclamant în sensul că acesta este îndreptăţit să primească şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât, în opinia sa, art. 14 alin. (3) nu se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi (01.07.2017).
Reţine instanţa de control judiciar că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situaţia drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primeşte indemnizaţia pentru titlu ştiinţific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut şi obligaţia destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.
În plus faţă de considerentele Deciziei nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinute de prima instanţă, prin care însă cererea de sesizare a fost respinsă ca inadmisibilă constatându-se că dispoziţiile normative supuse interpretării sunt "îndeajuns de clare şi complete" şi nu prezintă dificultăţi de interpretare, Înalta Curte reţine că la data de 3 noiembrie 2023 a fost publicătă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1000, Decizia nr. 51/2023 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2022.
Prin decizia menţionată s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că excluderea cumulului dintre indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor şi salarizarea aferentă gradului didactic I obţinut în baza aceluiaşi titlu ştiinţific de doctor se aplică şi cadrelor didactice cărora, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, li s-a acordat gradul didactic I în considerarea titlului ştiinţific de doctor, în baza art. 36 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Metodologiei formării continue a personalului didactic din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.770/1998, cu modificările şi completările ulterioare."
Dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie de la data publicării deciziei şi în prezentul litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.
S-a reţinut prin decizia menţionată că: (116) "în raport cu conţinutul normelor analizate nu s-ar putea justifica obiectiv şi rezonabil crearea unor categorii diferite în cadrul personalului didactic care a solicitat şi a obţinut gradul didactic I prin echivalare, prin raportare la data la care a urmat procedura de echivalare, iar menţinerea cumulului de beneficii în favoarea cadrelor didactice care au dobândit titlul ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, respectiv intrării în vigoare a Ordinului nr. 5.561/2011 ar determina o situaţie de inechitate pentru cadrele didactice care dobândesc titlul ştiinţific de doctor ulterior şi care doresc să îşi obţină gradul didactic I prin echivalare.(...)
(124) Or, eliminarea acordării unui duble bonificaţii pentru aceeaşi calificare, respectiv pentru titlul ştiinţific de doctor şi pentru gradul didactic I, dacă acesta din urmă a fost obţinut prin echivalare, reprezintă, fără echivoc, una dintre măsurile avute în vedere de legiuitor circumscrise aceloraşi scopuri urmărite prin adoptarea legii-cadru, măsură care nu afectează gradul didactic sau titlul ştiinţific, ci limita beneficiului pecuniar a cărei stabilire se află în marja de apreciere a legiuitorului.
(125) Prin urmare, dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării urmează a se interpreta în sensul că exclud cumulul dintre indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor şi salarizarea aferentă gradului didactic I obţinut în baza aceluiaşi titlu ştiinţific de doctor, indiferent de momentul la care s-a acordat cadrului didactic gradul profesional".
Pe cale de consecinţă, criticile privind nelegalitatea ordinului contrare acestei dezlegări, reluate şi prin motivele de recurs, urmează a fi respinse ca nefondate, hotărârea Înaltei Curţi consfiinţind faptul că prin ordinul atacat au fost interpretate şi aplicate corect dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Aşadar, dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlu ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanţă aspectele prezentate de recurenta-reclamantă în sensul că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.
În jurisprudenţa naţională în materie s-a reţinut, în mod constant, că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat şi în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.
În atare situaţie, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.
Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cum în mod greşit a interpretat recurentul-reclamant.
Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.
În speţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.
Cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate nici dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Este greşită şi interpretarea gramaticală pe care o face recurentul-reclamant dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, afirmând că acestea reglementează exclusiv situaţia juridică a personalului didactic care a obţinut gradul didactic I, prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, motivat de aspectul că legiuitorul a utilizat verbele "a solicita" şi "a obţine" la timpul prezent, modul indicativ.
Referitor la această interpretare, instanţa de recurs constată că utilizarea timpului prezent este specifică reglementărilor normative, dar utilizarea acestui timp nu poate avea semnificaţia exclusivă a unei acţiuni care se desfăşoară în momentul edictării normei sau exclusiv în momentul intrării în vigoare, ci trebuie ţinut seama că legea se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, deci implică şi acţiunile viitoare. Prin urmare, utilizarea formulării la timpul prezent nu exclude faptul că texul vizează şi acţiuni care nu se desfăşoară exclusiv în prezent, ceea ce denotă că interpretarea exclusiv gramaticală nu este suficientă pentru determinarea efectelor juridice ale reglementării în cauză.
În acest context, Înalta Curte subliniază că interpretarea juridică a dispoziţiilor legale aplicabile speţei de faţă nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor şi a modului cum sunt aşezate şi legate în frază, ci şi teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului, dar şi sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretate în contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe, şi nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la cea generală – "specialia generalibus derogant", că excepţia este de strictă interpretare – conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", sau că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos", ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar – "actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat".
Referitor la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se observă în primul rând, că textul constituie o excepţie de la regula instituită de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege. Prin urmare, conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", excepţia neacordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor este de strictă interpretare şi este aplicabilă exclusiv personalului care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare.
Referitor la susţinerile conform cărora recurentul-reclamant deţine un drept câştigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt susţinute de probele din dosar şi de jurisprudenţa în materie.
Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecţie a salariaţilor ce constă în interdicţia de a renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din acelaşi act normativ.
Cu privire la dispoziţia reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituţională a statuat că "interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie".
Cât priveşte obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).
Deşi este real că acest drept se acordă din fonduri publice şi că în privinţa acestuia legiuitorul stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificaţia obligării recurentului-reclamant la renunţarea la o calificare profesională. Legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, aşadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obţinut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Înalta Curte constată că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu privire la doilea petit al cererii, (respectiv de obligare a Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin prin care să se modifice alin. (3) al art. 1 din ordinul contestat), având în vedere, pe de-o parte, soluţia pronunţată cu privire la primul petit al acţiunii, pe care instanţa de control judiciar a apreciat-o ca fiind legală, iar pe de altă parte, faptul că emiterea unui act administrativ cu caracter normativ se realizează pe criterii care ţin de oportunitate.
În raport cu stadiul procesual şi cu modul de dezlegare a fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor din recurs privitoare la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării actului atacat.
Pentru considerentele expuse, reţinând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant B. prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad împotriva sentinţei civile nr. 239 din 10 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.