Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea recurată

Prin decizia civilă nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, i) s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei decizii în interesul legii, ii) s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iii) s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 715 din 3 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, iv) s-a respins cererea intimatei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a formulat recurs, înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub dosar nr. x/2024.

Prin memoriul de recurs, recurentul-revizuent solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul solicită anularea deciziei recurate, susţinând că soluţia este greşită deoarece nu a fost analizată situaţia de fapt a litigiului, respectiv împrejurarea că există hotărâri care stabilesc competenţa de soluţionare a contestaţiilor la executare în favoarea unor instanţe diferite, ceea ce presupune, în opinia sa, că un debitor poate fi executat silit de orice instanţă de judecată din ţară şi nu doar de cea de la domiciliul său.

Arată că decizia nr. 715/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă este contrară şi încalcă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: decizia nr. 2039/2021, decizia nr. 375/2023 şi decizia nr. 303/2023, toate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

Printr-o altă serie de motive, recurentul susţine că prin hotărârea atacată nu a fost motivată soluţia pronunţată, fiind efectuată o analiză formală a cererii de revizuire. Aşadar, prin cererea de recurs se regăsesc critici care pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurentul afirmă că decizia recurată încalcă dreptul la apărare al debitorului (art. 15 din C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţie), dreptul la contradictorialitatea părţilor în procesul civil (art. 14 din C. proc. civ.), dreptul la oralitate (art. 15 din C. proc. civ.) şi dreptul la un proces echitabil (art. 6 pct. 1 din CEDO).

3. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept

Prin cererea de recurs, recurentul-revizuent a formulat, în temeiul art. 520 alin. (2) din C. proc. civ., şi cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv interpretarea art. 113 din C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială alternativă a instanţei pentru litigii privind acelaşi debitor executat silit.

În opinia recurentului, norma este neclară deoarece determină competenţa alternativă a instanţei de executare silită. Învederează că lămurirea acestei chestiuni este necesară pentru soluţionarea pe fond a dosarului nr. x/2022

Mai arată că solicită lămurirea acestei chestiuni de drept deoarece există trei hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care este stabilită competenţa teritorială a instanţei de executare în favoarea instanţei de la reşedinţa debitorului (în speţă, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti), dar şi încheieri de încuviinţare de executare silită pronunţate de judecătoria de la domiciliul debitorului (în speţă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin). În opinia recurentului, instanţa de executare competentă, în cazul în care există competenţă alternativă, este cea de la reşedinţa debitorului pentru respectarea dreptului la apărare al acestuia, dar şi a principiilor contradictorialităţii, oralităţii, accesului efectiv la justiţie şi accesului facil la dosarul instanţei.

Recurentul mai arată că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admisibilitatea cererii formulate.

4. Întâmpinările şi recursul incident

Intimata B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, se arată că, în mod just, instanţa de revizuire a reţinut că, deşi titlurile executorii în baza cărora au fost declanşate executările silite din cele patru dosare supuse analizei instanţei de revizuire au fost pronunţate în litigii în care debitor este revizuentul, creditorii sunt diferiţi. Or, pentru că nu este îndeplinită cerinţa identităţii de părţi cerută de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată în cel de-al doilea proces şi să conducă la anularea hotărârii a cărei revizuire s-a cerut.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimata arată, contrar susţinerilor recurentului, că hotărârea pronunţată de instanţa de revizuire este motivată, fiind arătate motivele de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

Referitor la cererea de sesizarea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, intimata solicită respingerea acestei cereri, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită cerinţa de noutate a chestiunii de drept, prevăzută de dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ.

Solicită obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.

Ataşat întâmpinării, intimata B. S.A. a depus recurs incident prin care solicită casarea, în parte, a hotărârii nr. 2074 din 9 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă în dosarul nr. x/2023, în sensul obligării recurentului A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza revizuirii.

Susţine intimata că instanţa de revizuire a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând că "deşi s-au solicitat în această fază procesuală, nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli", fără a observa că la dosarul cauzei au fost depuse, în dovedirea cheltuielilor de judecată, factura fiscală nr. x din 02 octombrie 2023 şi extrasul de cont privind plata facturii. Mai arată recurenta-intimată că a depus dovezile privind existenţa şi întinderea cheltuielilor efectuate până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, dar instanţa de revizuire nu a ţinut seama de acest aspect şi a pronunţat o soluţie contrară.

Având în vedere cele menţionate mai sus, intimata-recurentă B. S.A. solicită respingerea ca nefondat a recursului principal şi admiterea recursul incident.

Recurentul-revizuent a formulat întâmpinare faţă de recursul incident, solicitând respingerea acestuia.

În apărare, recurentul-revizuent a invocat excepţia de netimbrare, excepţia nulităţii pentru nemotivare, respectiv a apreciat că recursul este neavenit şi lipsit de interes în raport de dispoziţiile art. 442 – 444 C. proc. civ.

A mai făcut recurentul-revizuent referire şi la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., referitor la reducerea motivată a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins la termenul din 9 septembrie 2024, aşa cum rezultă din practicau hotărârii de faţă, excepţiile invocate de recurentul-revizuent cu privire la recursul formulat de partea adversă, pentru considerentele arătate în partea introductivă a acestei decizii.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători

- 1. Asupra cererii formulate de recurentul-revizuent A., privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, se reţin următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie precizat faptul că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor unor texte de lege, aspect reţinut în jurisprudenţa contantă a instanţei supreme (a se vedea spre exemplificare decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/2021, paragraful 45).

Conform art. 519 din C. proc. civ. "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Dispoziţiile citate statuează cu privire la opţiunea pe care o are la dispoziţie (1) instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe cu privire la (2) o chestiune de drept, (3) de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, (4) în măsura în care aceasta este nouă şi (5) asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Este de subliniat faptul că dispoziţiile menţionate nu instituie o obligaţie în sarcina instanţei, aceasta având un drept de a apreciere în circumstanţele specifice fiecărei cauzei, sesizarea putând interveni dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile amintite.

În cauza de faţă, prin cererea formulată, recurentul-revizuent solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând în esenţă măsura în care, raportat şi la dispoziţiile art. 113 din C. proc. civ., instanţa de executare este cea de la domiciliul debitorului sau cea de la reşedinţa acestuia din urmă.

În acest context trebuie reamintit faptul că recursul declarat de recurentul-revizuent are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a respins ca inadmisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text potrivit căruia poate fi formulată revizuire atunci când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", instanţa de revizuire motivând în esenţă că litigiile în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat nu îndeplinesc cerinţa identităţii de părţi, respectiv că revizuentul reclamă o rezolvare în mod diferit a unei situaţii juridice similare.

Astfel, în raport de chestiunea de drept formulată de titularul sesizării, în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ.

În acest din urmă sens, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie observă că lămurirea pretinsei chestiuni de drept învederate de recurentul-revizuent nu este în legătură cu soluţionarea acestei cauze, deoarece modul de judecare a recursului nu este influenţat de eventualul răspuns dat problemei de drept. Spre a conchide astfel, Înalta Curte subliniază că, în calea de atac a recursului de faţă, nu este învestită cu analiza problemei referitoare la stabilirea competenţei teritoriale de judecată a unei instanţe de executare, ci cu un control de legalitate asupra unei decizii pronunţate în sensul inadmisibilităţii unei cereri de revizuire, ale cărei condiţii specifice impuse de art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

Pentru argumentele expuse mai sus, instanţa de recurs conchide că nu se impune a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 519 şi urm. din C. proc. civ., în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea propusă de recurentul-revizuent.

- 2. Analizând recursul declarat în cauză de recurentul-revizuent A., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010, republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: … 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 8 al alin. (1) de la art. 488 din C. proc. civ., dar se constată că, în memoriul respectiv, se regăsesc şi critici care pot fi subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau toate motivele sunt străine de natura cauzei.

Lecturând atent decizia atacată, Înalta Curte constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de instanţa de revizuire sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Astfel, judecătorul nu este obligat legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Or, decizia respectivă conţine motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, iar acele considerente nu prezintă caracter contradictoriu, ci reprezintă argumentele instanţei de revizuire pentru a susţine inadmisibilitatea căii respective de atac, neputându-se susţine în mod rezonabil nici că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar expune numai motive străine de natura cauzei, câtă vreme se analizează calea de atac şi apărările părţilor.

În esenţă, instanţa amintită s-a raportat la problema revizuirii prin prisma motivului invocat, a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 din C. proc. civ., astfel că decizia atacată conţine elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac. De altfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât instanţa de revizuire a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de casare/nelegalitate analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Doctrina relevantă şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de una dintre părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, prima instanţă înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei sale.

În consecinţă, acest motiv de casare/nelegalitate este lipsit de temei.

Cât priveşte următorul motiv de casare/nelegalitate invocat de recurentul-revizuent, anume cel de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este incident atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În acest context, Înalta Curte mai reţine că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă." (art. 431 din C. proc. civ., Efectele lucrului judecat), respectiv "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată." (art. 432 din C. proc. civ., Excepţia autorităţii de lucru judecat).

În esenţă, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

Efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicţia între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti;

(2) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părţi să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorităţii de lucru judecat. Elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt părţile, obiectul şi cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese.

În cazul efectului pozitiv, Înalta Curte arată că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească între aceleaşi părţi ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. poate fi opusă ca apărare de fond.

În concluzie, efectul pozitiv presupune existenţa unui proces în desfăşurare între aceleaşi părţi, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, iar efectul negativ opreşte o nouă judecată în fond.

Prin urmare, fundamentul motivului de revizuire reglementat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. îl reprezintă instituţia autorităţii de lucru judecat.

Ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese în care a fost invocată autoritatea de lucru judecat este aşadar identitatea de părţi.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti consacrat de art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.".

De altfel, prin decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că "principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare." (paragraful 95).

În cauză, s-a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuentul A. solicitând revizuirea deciziei nr. 715 din 3 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, pe care a apreciat-o ca fiind potrivnică deciziilor nr. 2039/2021, nr. 375/2023 şi nr. 303/2023, toate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

Comparând cele patru litigii, în mod corect a reţinut instanţa de revizuire că, deşi titlurile executorii în baza cărora au fost declanşate executările silite din aceste patru dosare au fost pronunţate în litigii în care debitor este revizuentul A., totuşi creditorii sunt diferiţi. Or, într-un astfel de context, cerinţa identităţii de părţi este esenţială pentru invocarea efectelor autorităţii de lucru judecat, neîntrunirea ei făcând de prisos analiza celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru verificarea pretinsei încălcări a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv identitatea chestiunii litigioase pretins dezlegate diferit.

Aşadar, în mod legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă ca instanţă de revizuire a concluzionat că cererea de revizuire este inadmisibilă.

Mai trebuie menţionat şi că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

De asemenea, trebuie avut în vedere scopul căii extraordinare de atac a revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces pentru orice motiv ar identifica acesta din urmă ca fiindu-i util.

Faţă de cele arătate în precedent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, neidentificând motive de reformare a deciziei recurate în sensul art. 488 din C. proc. civ., va respinge în temeiul art. 496 din C. proc. civ. ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul-revizuent, inclusiv solicitarea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecate reprezentate de taxa judiciară de timbru, câtă vreme îi aparţine culpa procesuală prin formularea unei căi de atac lipsite de temei.

- 3. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-intimată B. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, instanţa de control judiciar constată că acesta este fondat având în vedere următoarele considerente:

Se reţine preliminar că, în cauză, societatea B. S.A. a depus recurs incident prin care solicită casarea, în parte, a deciziei nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, în scopul obligării revizuentului A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa revizuirii. Spre acest rezultat, recurenta-intimată susţine în esenţă că instanţa de revizuire a respins eronat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând că, deşi s-au solicitat în acea fază procesuală, nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli, fără a fi observat că la dosarul cauzei au fost depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată factura fiscală nr. x din 02 octombrie 2023 şi extrasul de cont privind plata facturii .

Potrivit dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Într-adevăr, prin decizia nr. 2074 din 9 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a respins cererea societăţii B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, cu motivarea că, deşi se solicitaseră în acea etapă procesuală, nu s-ar fi făcut dovada unor astfel de cheltuieli.

Observând practicaua deciziei nr. 2074/2023, Completul de 5 judecători constată că a fost consemnată solicitarea părţii intimate de acordare a cheltuielilor de judecată, sens în care aceasta a făcut referire la dovezile de plată de la dosar.

Verificând în continuare dosarul nr. x/2023, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că anterior minutei pronunţate la 9 noiembrie 2023 se regăsesc ataşate cererea părţii intimate privind cheltuielile de judecată pretinse în cuantum de 1243,65 RON, factura nr. x din 2 octombrie 2023 emisă de avocat C. către societatea B. S.A. pentru suma de 9.949,20 RON onorariu de avocat, anexa facturii respective potrivit căreia onorariul aferent dosarului nr. x/2023 este în cuantum de 250 EUR, precum şi extras de cont bancar vizând plata sumei de 9.979,20 RON corespunzător «F 206/02.10.2023». Se mai remarcă totodată că solicitarea scrisă a părţii intimate referitoare la cheltuielile de judecată poartă rezoluţie scrisă privind poziţia dosarului în lista de şedinţă.

În aceste condiţii nu se confirmă premisa esenţială care a fundamentat soluţia instanţei de revizuire de a respinge cererea părţii intimate, anume că nu ar fi fost depusă dovada cheltuielilor de judecată.

Aşadar, intimata societatea B. S.A. a respectat dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., făcând, până la data închiderii dezbaterilor, dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată solicitate, cu consecinţa unei aplicări greşite a normei legale menţionate de către instanţa de revizuire.

După cum s-a arătat în debutul analizei efectuate de instanţa de control judiciar, recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Fără a contrazice principiul legal menţionat anterior, Înalta Curte subliniază că nu se bucură de beneficiul legalităţii o hotărâre judecătorească prin care s-a făcut aplicarea şi interpretarea normei juridice în raport de o situaţie de fapt stabilită în mod esenţial eronată, acest din urmă aspect trebuind să rezulte însă cu evidenţă din simpla observare a dosarului instanţei ce s-a pronunţat anterior.

În cauza de faţă, instanţa de revizuire a imputat părţii intimate, în raport de solicitarea acesteia privind plata cheltuielilor de judecată, o nerespectare a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. în legătură cu dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor pretinse. Or, aspectul respectiv nu este confirmat de Completul de 5 judecători a corespunde modului de aplicare a normei juridice.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul incident declarat de recurenta-intimată B. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe în limita cererii B. de acordare a cheltuielilor de judecată datorate pentru soluţionarea cererii de revizuire.

În acest din urmă sens, se mai observă că potrivit art. 497 din C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procesului) "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.", iar potrivit art. 513 alin. (1) din C. proc. civ. "Cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată".

Cât priveşte solicitarea părţii recurente-intimate B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, în cuantum de 1.243,80 RON (echivalentul sumei de 250 euro la data emiterii facturii, reprezentând onorariu de avocat), ataşându-se în acest sens factura fiscală x din 01.08.2024 împreună cu anexa aferentă, precum şi ordin de plată însoţit de extras de cont, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători va obliga recurentul-revizuent A. la plata sumei de 622 RON. Această sumă corespunde cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de control judiciar a fi aferente cererii de recurs principal, cu privire la care partea recurentă-revizuentă a căzut în pretenţii, prin respingerea acelei căi de atac, astfel că revine dlui. A. culpa procesuală sub acest aspect şi în mod corespunzător obligaţia de suportare a unei cotei părţi de jumătate din cheltuielile de judecată indicate de recurenta-intimată a fi fost efectuate pentru ambele recursuri.

Referitor la diferenţa până la suma integrală solicitată în proces de recurenta-intimată (1.243,80 RON – 622 RON) şi care este stabilită de instanţa de control judiciar a fi aferentă cererii de recurs incident, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători nu se va pronunţa asupra acesteia, dată fiind soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra recursului incident, anume o casare cu trimitere spre rejudecare. Problema acestor din urmă cheltuieli de judecată urmează a fi avută în vedere cu ocazia rejudecării dispuse prin decizia de faţă, soluţionarea depinzând de modul de judecare a cererii trimise pentru o nouă judecată, în funcţie de care va reieşi totodată şi culpa procesuală în legătură cu stabilirea sarcinii suportării cheltuielilor litigioase.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea recurentului-revizuent A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-revizuent A. la plata sumei de 622 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs, în favoarea recurentei-intimate B. S.A. (fostă B.).

Admite recursul incident declarat de recurenta-intimată B. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 2074 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023 pe care o casează în parte şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe în limita cererii B. de acordare a cheltuielilor de judecată datorate pentru soluţionarea cererii de revizuire.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.