Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2024
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. x/2018, reclamantele A. S.R.L şi B. S.R.L au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bârlad – Instituţia Primarului Municipiului Bârlad, anularea în tot a Răspunsului nr. x/01.09.2017, precum şi a tuturor şi oricăror acte care au stat la baza emiterii acestuia şi a actelor subsecvente şi/sau conexe; obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construire pentru continuarea lucrărilor de construcţie pentru obiectivul "Construire centru medical D+P+4E"; stabilirea soluţiilor faţă de capetele de cerere formulate sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile pârâtei, pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; stabilirea unui termen cât mai scurt de executare, precum şi amendarea conducătorului autorităţii publice în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în cazul în care acesta nu va fi respectat, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, precum şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 264/CA/2021 din data de 13.08.2021, Tribunalul Vaslui a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantele S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "B." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Municipiul Bârlad - Instituţia Primarului Municipiului Bârlad şi a anulat în tot răspunsul nr. x din 01.09.2017 şi actele care au stat la baza acestuia, emise de pârâta Municipiul Bârlad – Instituţia Primarului Municipiului Bârlad, pe care a obligat-o la emiterea autorizaţiei de construire pentru continuarea lucrărilor de construcţie pentru obiectivul "construire centru medical D+P+4E", respingând ca neîntemeiate celelalte capete de cerere
Prin Decizia nr. 529 din 14 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs a recurentului Municipiul Bârlad.
A respins recursul declarat de recurentul Municipiul Bârlad împotriva încheierii din data de 24.06.2021 şi a sentinţei nr. 264/13.08.2021 a Tribunalului Vaslui, pentru lipsa calităţii procesuale active a recurentului.
A respins recursul declarat de recurentul Primarul Municipiului Bârlad împotriva încheierii din data de 24.06.2021.
A admis recursul declarat de recurentul Primarul Municipiului Bârlad împotriva sentinţei nr. 264/13.08.2021 a Tribunalului Vaslui, a casat sentinţa în parte şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L..
Cererea de revizuire
Împotriva Deciziei nr. 529 din 14 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au formulat cerere de revizuire, solicitând anularea deciziei revizuite şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Decizia recurată
Prin Decizia nr. 3520 din 27 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire declarată de revizuentele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 529/2022 din 14 septembrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
În motivare, instanţa a reţinut că revizuentele au susţinut existenţa unei chestiuni litigioase, soluţionate contradictoriu de către instanţele de contencios administrativ, aceasta privind aptitudinea Primarului Municipiului Bârlad de a invoca pretinsa nelegalitate a Autorizaţiei de construire nr. x din 15.10.2012, în condiţiile în care s-a statuat, cu efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin sentinţa nr. 221/2020 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă, pierderea dreptului său de a cere anularea respectivei autorizaţii.
Prin cererea de revizuire, revizuentele au apreciat că toate motivele care au stat la baza refuzului de emitere a noii autorizaţii, obiect al litigiului ulterior, existau la momentul emiterii autorizaţiei nr. x/2012, a cărei anulare a fost respinsă, ca tardivă, în cadrul primului litigiu şi că, pierzând dreptul de a cere anularea acestei autorizaţii, emitentul nu se mai poate prevala de aceleaşi motive de respingere.
Raportat la dispozitivul şi considerentele celor două hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neexistând o chestiune litigioasă interpretată diferit de cele două instanţe de judecată şi care să necesite retractarea în temeiul salvgardării prezumţiei de lucru judecat .
Astfel, prima instanţă a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, fără a examina temeinicia motivelor de anulare a autorizaţiei de construire x/2012; raţionamentul judiciar şi considerentele ce au stat la baza soluţiei vizează efectele depăşirii termenului de introducere a acţiunii, iar aceste efecte nu pot fi extinse, astfel cum solicită revizuentele.
În acest sens, s-a arătat că art. 1 alin. (6) LCA reprezintă o excepţie de la principiul revocabilităţii actului administrativ şi acordă posibilitatea emitentului de a cere anularea actului administrativ pe care îl consideră nelegal.
Ca urmare, astfel cum susţin recurentele, depăşirea termenului de introducere a acţiunii în anularea autorizaţiei de construire face imposibilă reiterarea acţiunii în anulare; de asemenea sunt relevante susţinerile privind prezumţia de legalitate a autorizaţiei de construire, prezumţie refragrabilă şi aplicabilă pe perioada de valabilitate a acestui act administrativ. Dar în speţă s-a solicitat emiterea unei noi autorizaţii de construire, cu aplicarea condiţiilor şi procedurii reglementate de Legea 50/1991 ceea ce impune verificarea îndeplinirii condiţiilor urbanistice în raport de cadrul construit preexistent, fără a se putea reţine o limitare a dreptului de apreciere al autorităţii administraţiei publice locale, ca efect pozitiv al lucrului judecat, conform celor statuate prin sentinţa nr. 221/CA/2020.
Recursul
Împotriva acestei decizii, la 17 aprilie 2024, revizuentele au formulat recurs.
Au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Cu privire la pct. 5, s-a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 430 şi 431 din C. proc. civ.
Recurentele au apreciat că încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri nu presupune identitate de chestiune litigioasă care să fi fost interpretată diferit în prima hotărâre şi, respectiv, în cea de-a doua hotărâre; efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi presupune existenţa unui lucru judecat (unei chestiuni tranşate) într-un litigiu anterior care să aibă legătură cu soluţionarea litigiului pendinte în care partea interesată poate invoca efectele dezlegării date chestiunii anterior tranşate definitiv pe cale judiciară.
Recurentele au învederat că dispoziţiile legale nu limitează în niciun fel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat la paradigma unei chestiuni litigioase identice care să fi fost interpretată/dezlegată atât în primul litigiu, cât si în al doilea litigiu, ci impun ca, în dezlegarea pricinii cu care este învestită, instanţa de judecată din al doilea litigiu (ulterior celui care a generat lucrul judecat) să aibă în vedere, ca premisă demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora, şi efectele lucrului judecat din litigiul anterior.
Aşadar, conform reglementării noului C. proc. civ., efectele autorităţii de lucru judecat prezintă şi un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, aceasta putându-se prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.
Or, aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional.
În al doilea rând, recurentele au arătat că lucrul judecat care conferă autoritatea specifică hotărârii judecătoreşti nu trebuie să fie numai o chestiune tranşată de fondul litigiului, ci poate reprezenta şi tranşarea unei excepţii procesuale.
De aceea, prima instanţă de revizuire nu avea niciun motiv pentru care, în susţinerea soluţiei sale de respingere a cererii de revizuire, să reţină cu privire la sentinţa nr. 221/CA/2020 din 29.06.2020 a Tribunalului Vaslui din dosarul nr. x/2017 că "prima instanţă a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, fără a examina temeinicia motivelor de anulare a autorizaţiei de construire x/2012".
Recurentele au susţinut că, prin coroborarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., reiese faptul că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate presupune şi dezlegarea definitivă, într-un prim litigiu, a unei excepţii procesuale, cum este cazul de faţă, excepţia tardivităţii acţiunii de contencios administrativ care să constituie lucrul judecat de opus de către partea interesată într-un al doilea litigiu, instanţa de judecată din al doilea litigiu fiind obligată să aibă în vedere efectele concrete ale lucrului judecat pe excepţia procesuală tranşată, chiar dacă această a doua instanţă nu este învestită să se pronunţe pe exact aceeaşi excepţie procesuală care a fost deja dezlegată de către prima instanţă.
Cea de-a doua instanţă trebuie să constate soluţia pe excepţia procesuală tranşată de prima instanţă şi în mod obligatoriu să respecte efectele concrete ale acestei dezlegări definitive ale primei instanţe, atâta timp cât lucrul anterior judecat în acel prim litigiu are legătură cu soluţionarea pricinii cu care este învestită instanţa din al doilea litigiu.
În speţă, prin dispozitivul său, pe lângă respingerea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei ca inadmisibilă, sentinţa nr. 221/CA/2020 din 29.06.2020 a Tribunalului Vaslui a respins ca tardivă acţiunea Primarului Municipiului Bârlad în anularea Autorizaţiei de construire nr. x din 15.10.2012; considerentele explicând în detaliu soluţia.
În plus, ambele hotărâri judecătoreşti din dosarul nr. x/2017 au stabilit, cu putere de lucru judecat, că termenul de un an prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este unul de decădere, iar efectul depăşirii acestuia este intervenţia sancţiunii decăderii care constă în stingerea dreptului subiectiv al autorităţii publice emitente de anulare a propriului act administrativ intrat în circuitul civil.
Recurentele au subliniat că, tocmai prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 221/29 iunie 2020 a Tribunalului Vaslui, este evident faptul că încă de la data de 15.10.2013, s-a stins, ca efect al decăderii, dreptul subiectiv al Primarului Municipiului Bârlad de anulare a Autorizaţiei de construire iniţiale nr. 212 din 15.10.2012. Primarul Municipiului Bârlad nu mai putea valorifica în niciun fel dreptul subiectiv stins, nemaiputând pune în discuţie nelegalitatea acestui act administrativ al său nici pe cale de acţiune (care de altfel a şi fost respinsă tocmai din cauza decăderii pentru tardivitatea formulării acţiunii) şi nici pe cale de excepţie (ca apărare sau ca pretinsă justificare a deciziilor sale ulterioare).
Recurentele au mai arătat şi că decizia primei instanţe de revizuire este nelegală pentru încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 50/1991 şi art. 54 alin. (2). 3 şi 4 din Normele Metodologice la Legea nr. 50/1991 (aprobate prin Ordinul M.D.R.L. nr. 839 din 12.01.2009), din perspectiva regulilor de aplicare în timp a legii materiale, Legea nr. 50/1991 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia (aprobate prin Ordinul M.D.R.L. nr. 839 din 12.01.2009) sunt incidente în speţă în forma lor în vigoare la data de 04.08.2017 (data înregistrării cererii de emitere a noii autorizaţii de construire asupra căreia Primarul Municipiului Bârlad şi-a exprimat refuzul nejustificat atacat în dosarul nr. x/2018).
În speţă s-a solicitat emiterea unei noi autorizaţii de construire, cu aplicarea condiţiilor şi procedurii reglementate de Legea nr. 50/1991 ceea ce impune verificarea îndeplinirii condiţiilor urbanistice în raport de cadrul construit preexistent, fără a se putea reţine o limitare a dreptului de apreciere al autorităţii administraţiei publice locale, ca efect pozitiv al lucrului judecat, conform celor statuate prin Sentinţa 22 7/CA/2020.
Aşadar, prima instanţă susţine că prezumţia de legalitate a Autorizaţiei de construire nr. x/2012 este refragabilă şi aplicabilă doar pe perioada sa de valabilitate şi că, la emiterea noii autorizaţii de construire solicitate de societăţile reclamante, autoritatea administraţiei publice locale nu este limitată în dreptul de apreciere de efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 221/29 iunie 2020 a Tribunalului Vaslui din dosarul nr. x/2017.
Faţă de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 50/1991 şi art. 54 alin. (2), (3) şi 4 din Normele metodologice la Legea nr. 50/1991, din aceste considerente decisive ale deciziei recurate reiese că prima instanţă de revizuire a tratat noua autorizaţie de construire solicitată de societăţile revizuente ca pe una tipică, astfel că a pronunţat decizia cu încălcarea sau aplicarea greşită a acestor norme de drept material care reglementează emiterea unei noi autorizaţii de construire speciale.
De aceea, la nivel teoretic, pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a unui act administrativ intrat în circuitul civil, autoritatea publică emitentă are dreptul doar la acţiunea de contencios administrativ în anulare formulată în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 care impune introducerea ei într-un termen de un an de la data emiterii actului.
Acţiunea prevăzută de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 împotriva Autorizaţiei de construire nr. x din 15.10.2012 (care a făcut obiectul dosarului nr. x/89/207) nu a fost exercitată la timp de către Primarul Municipiului Bârlad (autoritatea publică emitentă), ci în afara termenului legal de un an de la data emiterii actului care a expirat la data de 15.10.2013.
Aşadar, sub autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 221/29 iunie 2020 a Tribunalului Vaslui care a respins acţiunea ca tardivă, ca efect al decăderii intervenite, s-a stins dreptul subiectiv al Primarului Municipiului Bârlad de anulare a Autorizaţiei de construire iniţiale nr. 212 din 15.10.2012, acesta nemaiputând valorifica în niciun fel dreptul subiectiv stins.
Or, atâta timp cât Primarul Municipiului Bârlad nu mai poate pune în discuţie nelegalitatea Autorizaţiei de construire nr. x din 15.10.2012 nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie, prezumţia de legalitate a acestei autorizaţii de construire iniţiale a devenit una absolută/irefragabilă, care nu mai poate fi combătută/răsturnată, mai ales, de către autoritatea publică emitentă decăzută din dreptul de anulare.
În al doilea rând, recurenta a solicitat să se aibă în vedere faptul că cererea formulată pe cale administrativă de emitere a noii autorizaţii de construire vizează cazul special reglementat de dispoziţiile art. 54 alin. (2), (3) şi 4 din Normele metodologice la Legea nr. 50/1991, care detaliază o ipoteză legală specială (precum este cea din speţă): nefinalizarea lucrărilor de construcţie în termenul acordat ca prelungire a valabilităţii autorizaţiei, fapt care impune emiterea unei noi autorizaţii de construire pentru continuarea lucrărilor rămase de executat (în vederea finalizării construcţiei) în raport cu proiectul şi avizele care au stat la baza emiterii autorizaţiei iniţiale, cu menţinerea valabilităţii certificatului de urbanism şi a avizelor/acordurilor emise la prima autorizaţie şi cu realizarea construcţiei în conformitate cu prevederile autorizaţiei iniţiale.
Aşadar, noua autorizaţie de construire din speţă nu este una tipică, pentru o viitoare construcţie neîncepută, sau pentru o construcţie care, pe parcurs, a suferit modificări, ci este vorba despre o nouă autorizaţie de construire specială fundamentată pe o autorizaţie de construire iniţială şi pe anexele acesteia (certificatul de urbanism, proiectul, avizele şi acordurile iniţiale).
Recurentele au arătat că este eronată reţinerea instanţei de revizuire, pentru că prezumţia de legalitate însoţeşte orice act administrativ, fie până la răsturnarea acesteia prin revocare de către autoritatea publică emitentă şi/sau, după caz (după cum actul este intrat în circuitul civil sau nu), prin anulare de către instanţa de contencios administrativ, fie până la absolutizarea acestei prezumţii de legalitate prin respingerea pe fond a acţiunii de contencios administrativ în anulare (sub autoritate de lucru judecat) sau prin decăderea din dreptul de a obţine anularea actului administrativ (ca urmare a depăşirii termenului de decădere prevăzut de lege).
Prezumţia de legalitate a unei autorizaţii de construire care a produs efecte nu "încetează" la expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiei de construire, mai ales, în cazul în care această prezumţie de legalitate a devenit absolută/irefragabilă, nemaiputând fi răsturnată/combătută în niciun fel.
În final, recurentele au solicitat admiterea recursului şi admiterea cererii de revizuire, în sensul că există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri)
Aşadar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei primei instanţe de revizuire şi, rejudecând, încuviinţarea cererii de revizuire, anularea deciziei revizuite şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal spre rejudecarea în recurs a dosarului nr. x/2018
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentele au criticat decizia prin care le-a fost respinsă cererea de revizuire atât din perspectiva incidenţei pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., cât şi a pct. 8 al aceluiaşi text de lege.
Înalta Curte reţine că ceea ce se reproşează instanţei este că a încălcat prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., când a reţinut că nu există chestiune litigioasă interpretată diferit de cele două instanţe de judecată, care să necesite retractarea în temeiul salvgardării prezumţiei de lucru judecat.
Or, susţin recurentele, încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune identitate de chestiune litigioasă care să fi fost interpretată diferit, ci exsitenţa unei chestiuni tranşate într-un litigiu anterior care să aibă legătură cu soluţionarea litigiului pendinte.
Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurente se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Înalta Curte reţine că cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".
Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
Conform art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Aşadar, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, şi anume aceea de excepţie procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure - din nevoia de ordine şi stabilitate juridică - evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire, s-a susţinut că Decizia nr. 529/2022 a Curţii de Apel Iaşi încalcă efectul pozitiv al sentinţei nr. 221/2020 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin respingerea recursului.
Înalta Curte reţine că dosarul nr. x/2017 a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta Instituţia Primarului Municipiului Bârlad, prin care a solicitat anularea autorizaţiei de construire nr. x/2012, suspendarea autorizaţiei de construire nr. x/2012 şi a efectelor acesteia şi oprirea executării lucrărilor, până la soluţionarea pe fond a cauzei, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii autorizaţiei de construire nr. x/2012, întemeiată în drept pe art. 12 din Legea nr. 50/1991 privind disciplina în construcţii şi a art. 1 pct. 6 şi art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În acest dosar, prin sentinţa nr. 221/2020, Tribunalul Vaslui a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate autorizaţiei de construire nr. x/2012 şi a certificatului de urbanism nr. x/2011, a respins excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/2012 şi a certificatului de urbanism nr x/2011, excepţie invocată de reclamanta Instituţia Primarului municipiului Bârlad. A admis excepţia tardivităţii acţiunii în anulare şi a respins, ca tardivă cererea reclamantei Instituţia Primarului municipiului Bârlad, având ca obiect anulare autorizaţie de construire nr. x/2012 şi a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în situaţia anterioară.
Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin Decizia nr. 1127/2020 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat de Primarul Municipiului Bârlad împotriva sentinţei civile nr. 221/CA/2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui.
La rândul său, dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect acţiunea în anulare formulată împotriva refuzului nejustificat al Primarului Municipiului Bârlad de emitere, în conformitate cu art. 54 pct. A alin. (2), (3) şi 4 din Normele metodologice la Legea nr. 50/1991, a unei noi autorizaţii de construire pentru lucrările de construcţii rămase de executat în raport cu proiectul şi avizele care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire (iniţiale) nr. 212 din 15.10.2012, în condiţii de menţinere a valabilităţii certificatului de urbanism şi a avizelor/acordurilor emise la prima autorizaţie şi de realizare a construcţiei în conformitate cu prevederile acestei autorizaţii de construire iniţiale.
Prin sentinţa nr. 264/CA/2021 din data de 13.08.2021, Tribunalul Vaslui a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantele S.C. "A." S.R.L. şi S.C. "B." S.R.L. şi a anulat în tot răspunsul nr. x din 01.09.2017 şi actele care au stat la baza acestuia, emise de pârâta Municipiul Bârlad – Instituţia Primarului Municipiului Bârlad, pe care a obligat-o la emiterea autorizaţiei de construire pentru continuarea lucrărilor de construcţie pentru obiectivul "construire centru medical D+P+4E", respingând ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.
Prin Decizia nr. 529/2022, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs a recurentului Municipiul Bârlad, a respins recursul declarat de recurentul Municipiul Bârlad împotriva încheierii din data de 24.06.2021 şi a sentinţei nr. 264/13.08.2021 a Tribunalului Vaslui, pentru lipsa calităţii procesuale active a recurentului.
A respins recursul declarat de recurentul Primarul Municipiului Bârlad împotriva încheierii din data de 24.06.2021, a admis recursul declarat de recurentul Primarul Municipiului Bârlad împotriva sentinţei nr. 264/13.08.2021 a Tribunalului Vaslui sentinţă pe care a casat-o în parte şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L..
Prin cererea de recurs, revizuentele au arătat că soluţia instanţei de revizuire este greşită, pentru că cele doua litigii anterior evocate ar fi soluţionat contradictoriu chestiunea litigioasă privind aptitudinea Primarului Municipiului Bârlad de a invoca pretinsa nelegalitate a Autorizaţiei de construire nr. x din 15.10.2012.
Din analiza acestor hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte desprinde aceeaşi concluzie ca şi instanţa de revizuire, în sensul că în ultimul litigiu reclamantele au solicitat emiterea unei noi autorizaţii de construire, cu aplicarea condiţiilor şi procedurii reglementate de Legea nr. 50/1991 ceea ce impune verificarea îndeplinirii condiţiilor urbanistice în raport de cadrul construit preexistent.
Din această perspectivă, nu se poate reţine că sentinţa nr. 221/2020 a Tribunalului Vaslui s-ar impune ca efect pozitiv al lucrului judecat, pentru că prima instanţă a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, judecătorul a constatat doar că a fost depăşit termenul de formulare a acţiunii în anulare, fără a cerceta fondul litigiului, care presupunea analiza temeiniciei motivelor de anulare a autorizaţiei de construire invocată.
Or, în această situaţie, nu se poate reţine raţionamentul judiciar şi considerentele ce au stat la baza soluţiei, ce vizează efectele depăşirii termenului de introducere a acţiunii, ca un efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce s-ar putea impune în cauza de faţă.
Aceasta deoarece, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, în cel de-al doilea litigiu reclamantele au solicitat emiterea unei noi autorizaţii de construire, cu aplicarea condiţiilor şi procedurii reglementate de Legea nr. 50/1991 ceea ce impune verificarea îndeplinirii condiţiilor urbanistice în raport de cadrul construit preexistent, fiind nefondate criticile recurentelor pe aceste aspecte.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că este legală concluzia instanţei de revizuire, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neexistând o chestiune litigioasă, interpretată diferit de cele două instanţe de judecată şi care să necesite retractarea în temeiul salvgardării prezumţiei de lucru judecat .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători reţine că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61).
Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.
Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].
O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3520 din 27 iunie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2024.