Ședințe de judecată: Martie | | 2026
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 2248/2024

Sedinta publica din 17 octombrie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 3 octombrie 2022, sub dosar nr. x/30/2022, reclamanţii A, B, C, D şi E, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat:

- în ceea ce o priveşte pe A, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale;

- în ceea ce o priveşte pe B, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale;

- în ceea ce o priveşte pe C, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale;

- în ceea ce îl priveşte pe D, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale;

- în ceea ce o priveşte pe E, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1182 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiș, Secţia I civilă, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A, B, C, D şi E, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 38 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, a fost respins apelul formulat de către apelanţii A, B, C, D şi E împotriva sentinţei civile nr. 1182 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiș.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 38 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A, B, C, D şi E, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864 şi arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Susţin că raportul a fost tocmai invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale unde acţiona în calitate de subiect de drept.

Prin analogie cu o societate (comercială), consideră că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucţiuni de la această societate. Susține că raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.

Arată că instanţa de apel a interpretat greşit că există un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui „for” superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini, etc.

Învederează că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989.

Invocă dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ. şi arată că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar susţinerilor instanţei de apel, acesta fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 12 iunie 2024, a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II. Soluția şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, reclamanţii au promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit prin decesul tatălui, respectiv soţului acestora, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, la Timişoara, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte al acestuia, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia, întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamanţii au înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului care nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem.

De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist, și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenţii critică prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -,,aplicarea greşită a unei norme de drept substanţial”, acest raţionament, susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredințate de comitent.

În speţă, în raporturile juridice între preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanţa de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredințate.

Raportul de prepușenie reglementat de Codul civil presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte al statului, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul, nu se afla într-o asemenea relaţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, susţinerea recurenţilor în sensul că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care, în mod neechivoc, reclamanţii au arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., şi nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Pe de altă parte, afirmaţia instanţei de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a statului.

Nici analogia pe care o fac recurenţii cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, aşa încât, şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 221 şi art. 224 noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidenţa lor în raport de situaţia de fapt reţinută şi fără să aibă în vedere faptul că acestea nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit reglementării cuprinse în art. 6 alin. (2) C. civ. cu privire la aplicarea legii civile în timp, în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A, B, C, D şi E împotriva deciziei nr. 38 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.