După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la 2 septembrie 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 143.900 lei, reprezentând o parte din diferenţa dintre valoarea de 643.900 lei - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 11653/R/14.01.2009, şi valoarea de 43.650 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 47.000 mp, situat în comuna Leordeni, jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ANRP a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 854 din 26 mai 2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 1400A din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei nr. 854 din 26 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 1400A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.
Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 2528 C. civ., din perspectiva stabilirii momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, în sensul că prejudiciul solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată s-a produs la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. x/FF/2009 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Recurentul a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție - Secţia I civilă, arătând că, prin raportare la aspectele statuate prin această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este cel al emiterii deciziei de despăgubire mai sus menţionate.
A învederat că, o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este existenţa prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, să nu fi fost reparat încă, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Cât timp instanţa de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a arătat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.
Referitor la răspunderea sa, a apreciat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
De asemenea, a arătat că statul nu poate fi responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Chiar dacă intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite.
Deşi ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, existenţa pagubei nu a fost stabilită, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia se putea face doar printr-o nouă evaluare.
Recurentul a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei reies, pe de o parte, raportul de prepușenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, iar, pe de altă parte, raportul de prepușenie generat în temeiul relaţiilor de muncă, între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
A afirmat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/GB/18.01.2021, respectiv la 19.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.
Totodată, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune rezidă în interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care se circumscria altei materii de drept (dreptului muncii), fiind în mod greşit aplicat în cauza pendinte.
Apărările formulate
Prin întâmpinarea depusă la 15 aprilie 2024, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât recurentul a înţeles să folosească un argument statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 28 mai 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 7 noiembrie 20204.
În şedinţa publică din 7 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac drept o apărare de fond, reţinând că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condiţiile de exercitare a recursului.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).
Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu – se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/GB/18.01.2021 de către pârâtă).
Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 47.000 mp, situat în comuna Leordeni, jud. Argeş, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 11653/R/14.01.2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. 11653/R/14.01.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.
Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. x/FF/2009, beneficiarei A fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.
Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 854 din 26 mai 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1400 A din 8 noiembrie 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei şi a prejudiciului.
Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.
Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanțelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.
Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare nr. 11653/2009, întocmit de evaluatorul B, emiţând decizia nr. x/FF/2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.
Ca atare, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul de evaluare nr. 11653/2009 întocmit de evaluatorul B şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.
Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/GB/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul de evaluare nr. 11653/2009, întocmit iniţial de către evaluatorul B şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C S.R.L. la 19 decembrie 2000, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.
Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.
Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.
În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), „Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată”, iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) „A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.”
Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.
Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/GB/18.01.2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.
Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/GB/18.02.2020, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul de evaluare nr. 11653/2009 întocmit iniţial de evaluatorul B, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C S.R.L. la 19 decembrie 2000, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.
Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. x/FF/2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.
Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale.
Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alţi membri, președintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanțelor.
Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare nr. 11653/2009 întocmit de evaluatorul B, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. x/FF/2009, respectiv a titlului de conversie aferent.
De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanțelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.
Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituție a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.
Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1400A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1400A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.