Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.03.2018 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, sub nr.x/2/2018, reclamanta A SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat să se dispună:
a) anularea Deciziei nr. ILG AIF 698/12.09.2017, privind soluționarea contestației prealabile formulate de reclamantă, emisă de AJFP Ialomița, ca nelegală și netemeinică;
b) să se constate refuzul nejustificat al pârâtei ANAF de a contestația în termenul legal prevăzut de art. 77 C. proc. fisc. 2015:
- contestația prealabilă înregistrată sub nr.(...)/31.08.2017 și, pe cale de consecință, să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017 și a Dispoziției de măsuri nr. 505/31.07.2017 emise în baza Raportului de inspecție fiscală nr.F-IL 187/31.07.2017, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a unei obligații fiscale suplimentare principale în cuantum de 3.116.744 lei (compusă din 858.454 lei, reprezentând impozit pe profit și 2.258.290 lei reprezentând TVA), ca nelegale și netemeinice;
- contestația prealabilă înregistrată sub nr.40431/11.10.2017 și, pe cale de consecință, să se dispună anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 34819/22.09.2017, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a unei obligații fiscale accesorii în cuantum de 1.364.504 lei (compusă din 863.400 lei reprezentând dobânzi și 501.104 lei, reprezentând penalități de întârziere), ca nelegală și netemeinică;
În subsidiar, în situația în care s-ar considera că instanța nu se poate învesti cu analiza pe fond a cauzei, să se dispună obligarea autorităților pârâte să soluționeze contestațiile prealabile pe fond, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004;
- ca efect al anulării actelor administrativ-fiscale menționate la pct. 1-2, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea tuturor sumelor executate în temeiul acestora, actualizate în raport de rata inflației și dobânda în materie fiscală, până la data restituirii efective;
- să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La data de 19.04.2018, reclamanta A SRL a formulat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București cerere modificatoare a acțiunii în anulare prin care a solicitat:
i. să se ia act de modificarea obiectului acțiunii Introductive în sensul că reclamanta:
a. înțelege să renunțe la capătul subsidiar 2.3., privind obligația de a face și
b. completează capătul de cerere nr. 1, solicitând și anularea Deciziei nr.173/04.04.2018 privind dezînvestirea soluționării contestațiilor, emisă de pârâta ANAF, ca nelegală și netemeinică;
ii. să i se încuviințeze, în cadrul probei cu înscrisuri, depunerea la dosarul cauzei a Deciziei nr. 173/04.04.2018 privind dezînvestirea soluționării contestațiilor formulate de A S.R.L București, înregistrate la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sub nr. A_SLP 2307/18.09.2017 și nr. A_SLP 2764/01.11.2017.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 143/2022 din 3 iunie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte cererea de majorare onorariu expert, a dispus majorarea onorariului cu suma de 13.000 lei și a obligat reclamanta la plata către expert a sumei aferente onorariului, stabilind cu titlu de onorariu definitiv expert suma de 15.000 lei; a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr.173/04.04.2018 privind dezînvestirea soluționării contestațiilor; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București; a anulat în parte Decizia nr.ILG AIF 698/12.09.2017 privind soluționarea contestației; a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017 referitor la sumele de 104.868 lei reprezentând TVA și 260.248 reprezentând impozit pe profit; a anulat în parte Decizia de impunere nr.34819/22.09.2017 referitor la suma de 1.282.089 lei reprezentând accesorii; a obligat pârâta la restituirea sumelor achitate de reclamantă în temeiul deciziilor de impunere menționate în condițiile OMFP nr.1899/2004; a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr.173/04.04.2018 privind dezînvestirea soluționării contestațiilor, ca rămas fără obiect; a respins în rest cererea ca nefondată.
Anterior, prin Încheierea din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive pentru pârâtele DGRFP București – AFCM și ANAF.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Încheierii din 17 octombrie 2018 și a Sentinței civile nr. 143/2022 din 3 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, iar reclamanta A SRL și pârâta Administrația Județeană a finanțelor Publice Ialomița, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești au declarat recurs împotriva Sentinței civile nr.143/2022 din 3 iunie 2022.
3.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii în ceea ce privește anularea Deciziei nr.ILG 689/12.09.2017 privind soluționarea contestației, respectiv a Deciziei de impunere nr.F-IL 218/31.07.2017 referitoare la sumele de 104.868 lei reprezentând TVA și 260.248 lei reprezentând impozit pe profit.
Astfel, în cauza dedusă judecății, această instituție nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește anularea actelor emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF și DGRFP Ploiesti – AJFP Ialomița, cum de altfel recunoaște însăși reclamanta.
Este mai mult decât evident că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu are calitate procesuală în raportul dedus judecății.
Or, având în vedere că acțiunea în contencios administrativ prin care se solicită anularea unor acte se formulează în contradictoriu cu instituția emitentă și că instituția emitentă a Deciziei nr.ILG 689/12.09.2017 privind soluționarea contestației, respectiv a Deciziei de impunere nr.F-IL 218/31.07.2017 referitoare la sumele de 104.868 lei reprezentând TVA și 260.248 lei reprezentând impozit pe profit este Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, respectiv DGRFP-Ploiesti, consideră că, în speță, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii.
Prin urmare, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București -Administrația Fiscala pentru Contribuabilii Mijlocii și respingerii acțiunii privind anularea deciziei nr.ILG 689/12.09.2017, respectiv a Deciziei de impunere nr.F-IL 218/31.07.2017 referitoare la sumele de 104.868 lei reprezentând TVA și 260.2480 lei reprezentând impozit pe profit ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
De asemenea, a mai susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond în mod greșit a reținut, în esență, că nu au fost îndeplinite condițiile de fond și de formă a actelor administrative contestate.
3.2. Prin cererea de recurs, reclamanta A SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., a arătat că, pornind de la premisa faptului că dispozitivul unei hotărâri judecătorești trebuie să reprezinte o reflectare autentică a considerentelor acesteia, în speță, la o simplă analiză comparativă a acestora, se pot observa neconcordanțe majore.
În concret, în considerentele Sentinței recurate (a se vedea para. 2 și 3, fila 94), instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că, cu privire la Decizia de impunere nr.F-IL 218/31.07.2017 sunt nelegale în parte constatările organelor de inspecție fiscală, în ceea ce privește suma în cuantum de 598.206 lei, reprezentând impozit pe profit, și suma în cuantum de 1.805.097 lei, reprezentând TVA, în sensul că reclamanta a dovedit îndeplinirea, cu privire la aceste sume, a condițiilor de deductibilitate prevăzute de lege, atât de fond -împrejurarea că sunt aferente unor operațiuni taxabile/impozabile, cât și de formă - împrejurarea că a prezentat documente justificative, conform legislației fiscale aplicabile.
Prin urmare, și dispozitivul sentinței recurate, prin care s-a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017, trebuia să cuprindă o sinteză a acestor constatări, atât cu privire la întinderea soluției de admitere în parte, respectiva celei de respingere în parte a acțiunii introductive, astfel cum a fost completată și precizată.
Or, în dispozitivul hotărârii judecătorești nu se regăsesc menționate sumele sus-redate în considerente, Decizia de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017 fiind anulată, în mod greșit, cu privire la alte sume, respectiv cu privire la suma de 260.248 lei (impozit pe profit) și suma de 104.868 lei (TVA).
Așa fiind, este imposibil să determine raționamentul instanței de fond și argumentele din spatele soluției pronunțate în dispozitivul sentinței recurate. O astfel de necorelare se imprimă asupra condiției motivării hotărârilor judecătorești, făcând, astfel, pe deplin incident, motivul de recurs prevăzut la pct.6, alin. (1), al art. 488 din C. proc. civ..
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, pe cale de consecință, în ceea ce privește Decizia impunere nr.F-IL 218/31.07.2017, să se dispună anularea în parte a acesteia, respectiv cu privire la sumele de 1.805.097 lei reprezentând TVA și 598.206 lei reprezentând impozit pe profit, respectiv a accesoriilor aferente stabilite prin titlurile de creanță contestate.
3.3. Prin recursul formulat și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii reclamantei.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod eronat instanța de fond, și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă, anulând în parte Decizia de impunere nr F-IL 218/31.07.2017 referitor la sumele de 598.206 lei (858.454 lei - 260.248 lei) reprezentând impozit pe profit și 1.805.097 lei (2.258.290 lei - 453.193 lei), reprezentând TVA, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 24 alin. (4) lit. f din C. fisc, art. 21 alin. (1) din C. fisc., pct.48 și 49 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, H.G. nr. 44/2004, art. 146 alin. (1) lit. A din C. fisc.
Astfel, în raportul de expertiză contabilă judiciară, pag. 4, expertul contabil citează art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (valabil la data verificării) „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.”
Totodată, la pag. 7 din același raport de expertiză, se precizează conform art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (valabil la data verificării): „Orice persoana Impozabila are dreptul sa deducă taxa aferenta achizițiilor, daca acestea sunt destinate utilizării in folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile.”
Or, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că expertul contabil a întocmit Raportul de expertiză contabilă judiciară doar asupra aspectelor de forma (dacă societatea a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale de la cei 4 furnizori ai săi - persoane afiliate), însă nu și de fond (realitatea tranzacțiilor).
Așa fiind, în ceea ce privește soluția de anulare în parte a Deciziei de impunere nr.F-IL 218/31.07.2017, emisă în baza Raportului de inspecție fiscala nr. F-IL 187/31.07.2017, a solicitat casarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii In totalitate a cererii reclamantei ca neîntemeiata
A apreciat recurenta-pârâtă că în cauză este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de anulare în parte a Deciziei nr.ILGAIF 698/12.09.2017 prin care a fost soluționată contestația împotriva Dispoziției de măsuri nr.505/31.07.2017 emise în baza Raportului de inspecție fiscala nr.F-IL 187/31.07.2017, iar considerentele acestei hotărâri nu fac referire la vreo soluție în ceea ce privește Dispoziția de măsuri nr. 505/31.07.2017, deși s-a dispus anularea deciziei de soluționare a contestației împotriva acestui act administrativ.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă A a depus întâmpinare la recursurile recurentelor-pârâte, prin care a invocat excepția nulității acestora.
În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă AJFP Ialomița, a susținut că aceasta, deși indică formal motivele de casare reglementate la pct.6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reia, ad litteram, apărările formulate pe fondul cauzei cu privire la pretinsa nedeductibilitate a serviciilor prestate de societate.
Simpla menționare generică a unui motiv de casare nu este suficientă, per se, pentru a atrage incidența acestuia, fără a se face o raportare la situația concretă din speță.
În speță, intimata-recurentă nu motivează care ar fi pretinsele norme de drept material încălcate/aplicate greșit de către prima instanță, ci critică exclusiv faptul că instanța de fond s-a raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, respectiv preluarea de către aceasta, în considerente, a concluziilor raportului, context în care nu pot fi subsumate unor motive veritabile de casare.
Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă DGRFP București, a susținut că recursul promovat de această autoritate nu poate fi subsumat unui veritabil motiv de casare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 488 C. proc. civ.. De altfel, la o simplă analiză a recursului, se poate observa că nici măcar autoritatea însăși nu a indicat vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întreg raționamentul autorității plecând de la premisa faptului că o astfel de încadrare nu este necesară, instanța de recurs în materia contenciosului administrativ fiind aptă să analizeze cauza sub toate aspectele, atât de nelegalitate, cât și de netemeinicie, ceea ce este profund eronat.
Nu în ultimul rând, recursul declarat împotriva Încheierii din 17.10.2028 nu a fost încadrat într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu prezintă o motivare corespunzătoare în acest sens.
De asemenea, recurenta – reclamanta a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte DGRFP București, ca nefondată, având în vedere faptul că obiectul acțiunii în anulare, se referă, printre altele, și la anularea Deciziei de impunere nr.34819/22.09.2017. în ceea ce privește stabilirea în sarcina subscrisei a unei obligații fiscale accesorii în cuantum de 1.364.504 lei (compusă din 863.400 lei reprezentând dobânzi și 501.104 lei reprezentând penalități de întârziere), emisă de DGRFP București, rezultă că această instituție - care a emis actul administrativ-fiscal contestat - are pe deplin calitate procesuală pasivă, fiind absolut legal și firesc ca aceasta să stea în judecată pentru a formula apărări cu privire la legalitatea sau nelegalitatea actelor administrative a căror anulare o solicită, respectiv pentru ca hotărârea ce urmează să se pronunțe să îi fie opozabilă.
Pe fondul recursurilor, a solicitat respingerea acestora ca nefondate, soluția instanței de fond fiind rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor legale, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării hotărârii.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând hotărârile recurate prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Preliminar, instanța de control judiciar urmează a rectifica citativul, în sensul că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu este parte în prezenta cauză, având în vedere că, la fond, nu a figurat ca parte în proces.
Referitor la excepția nulității recursurilor recurentelor-pârâte, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, constatând că recursul recurentei-pârâte AJFP Ialomița a fost întemeiat, în mod expres, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C. proc. civ., iar recursul recurentei-pârâte DGRFP București pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., în cuprinsul acestora fiind dezvoltate critici de nelegalitate privind calitatea motivării hotărârii și, respectiv, interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale, fiecare recurentă punctând aspecte concrete cu privire la motivele de casare invocate.
Ca urmare a rectificării citativului anterior dispusă, Înalta Curte constată că recursul recurentei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București declarat împotriva Încheierii din 17.10.2018 este fondat, urmând a fi admis, cu consecința casării încheierii și admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii.
Obiectul recursului este reprezentat de soluția cuprinsă de această încheiere, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, care, în opinia recurentei, a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În acord cu susținerea recurentei, Înalta Curte reține că în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că cererea de chemare în judecată a fost formulată și în contradictoriu cu această parte - DGRFP București – Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.
În realitate, nici în cererea de chemare în judecată și nici în cererea modificatoare, reclamanta nu a indicat ca pârâtă Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, care, de altfel, nici nu a figurat ca parte în proces, ci doar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.
În continuare, examinând recursurile formulate, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, motiv invocat atât de recurenta-reclamanta A SRL, cât și de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.
În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.
Analizând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că, în speță, considerentele hotărârii recurate reprezintă o însușire a concluziilor expertului desemnat, preluate selectiv din raportul de expertiză efectuat în cauză, pe baza cărora a reținut că în ceea ce privește Decizia de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017 se impune anularea în parte a acesteia, în privința sumei de 598.206 lei reprezentând impozit pe profit și a sumei de 1.805.097 lei reprezentând TVA, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile de deductibilitate prevăzute de lege, atât de fond (împrejurarea că sunt aferente unor operațiuni taxabile/impozabile), cât și de formă (împrejurarea că a prezentat documente justificative, conform legislației fiscale aplicabile).
Cu toate acestea, în dispozitivul hotărârii recurate, Curtea de București a dispus anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F-IL 218/31.07.2017 cu privire la alte sume, respectiv cu privire la suma de 104.868 lei reprezentând TVA și suma de 260.248 reprezentând impozit pe profit, nefiind stabilită în mod neechivoc situația sumelor în privința cărora constatările organelor fiscale sunt nelegale.
În acest context, rezolvarea dată prin dispozitivul sentinței recurate asupra chestiunilor tranșate anterior în considerentele hotărârii este contradictorie, această necorelare între considerente și dispozitiv constituind o lipsă a motivării, care nu permite instanței de control judiciar examinarea legalității sentinței prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, astfel încât să asigure atât recurentei-reclamante, cât și recurentelor-pârâte un proces echitabil.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de pârâte, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, care, în fapt, reprezintă, în esență, o reproducere a concluziilor expertului judiciar din cadrul raportului de expertiză, fără ca instanța să indice raționamentele pe baza cărora a înlăturat apărările autorităților fiscale pârâte, cu referire la înscrisurile depuse la dosar, în condițiile în care, înscrisurile și expertiza reprezintă mijloace de probă reglementate ca atare de dispozițiile art. 265 și următoarele și art. 330 C. proc. civ., fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreuneia dintre ele.
Raportul de expertiză contabilă efectuat în temeiul art. 336 C. proc. civ. conține numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor cauzei, opinie pe care instanța trebuia să o examineze în raport cu toate elementele probatorii și cu toate circumstanțele cauzei pentru a le da încadrarea juridică, în caz contrar neputându-se vorbi despre o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios.
Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate, chiar și în situația în care este de acord cu respectivele concluzii.
Așadar, însușindu-și concluziile expertului desemnat în cauză, cărora le-a dat o valoare absolută, fără a avea în vedere apărările autorităților fiscale, pe care le-a înlăturat fără a indica motivele, respingând inclusiv obiecțiunile la expertiză formulate de pârâta DGAMC, pe care le-a apreciat ca fiind argumente în susținerea legalității actului contestat, și, în același timp, le-a ignorat, așa cum rezultă din considerentele hotărârii, judecătorul de primă jurisdicție a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, punând instanța de recurs în situația de a nu putea exercita un control judiciar efectiv.
Concluzionând, este evident că toate aspectele reținute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii și necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursurile și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.
În rejudecare, instanța de fond va analiza/reanaliza toate criticile de nelegalitate formulate, precum și apărările organelor fiscale cu privire la aceste critici, în considerarea întregului material probator administrat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004, va dispune admiterea recursului, cu consecința casării încheierii și sentinței recurate si trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Rectifică citativul, în sensul că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu este parte în prezenta cauză.
Respinge excepția nulității recursurilor pârâtelor, invocată de recurenta-reclamantă, ca nefondată.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Încheierii din 17 octombrie 2018 și a Sentinței civile nr.143/2022 din 3 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, precum și recursurile declarate de recurenta-reclamantă A SRL și recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, împotriva aceleiași sentințe.
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare în fond a întregului petit la aceeași instanță.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate referitoare la majorarea onorariului expertului și la soluția dată excepției lipsei de interes.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 ianuarie 2025.