Asupra recursurilor de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 18.05.2023, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Mureș, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, să se dispună:
- în principal, obligarea pârâților să includă în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, aprobată prin HG nr. 720/2008, în regim de compensare 100%, medicamentul Levantinib și medicamentul Cabozantinib pentru indicația terapeutică carcinom papilar tiroidian operat, iodotratat,
- în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Sănătății să adopte Ordinul privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului,
cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința nr. 123 din 3 octombrie 2023, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității cererii, lipsei plângerii prealabile, excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Sănătății.
A respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității cererii pentru lipsa plângerii prealabile, lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România.
A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuael pasive invocată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătaet Mureș.
A respins, ca neîntemeiat, capătul principal formulat de reclamantă.
A admis în parte cererea fromulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Sănătății și, în consecință, a obligat pârâtul MS la emiterea Ordinului privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice ce nu sunt incluse în rezumatul caracteristicilor produsului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentințe reclamanta și pârâtul Ministerul Sănătății au formulat, fiecare, recurs.
3.1. Recurenta-reclamantă A a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și cu privire la capătul principal de cerere.
A susținut recurenta că, raportat la art. 8 alin. (1) teza a II-a și alin. (11) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat al pârâților de a actualiza lista medicamentelor compensate reprezintă o încălcare a dreptului la viață al pacienților. În urma administrării medicamentelor Levantinib sau Cabozantinib starea sa de sănătate s-a îmbunătățit iar nodulii pulmonari au scăzut în dimensiune față de perioada anterioară tratamentului.
A solicitat a se constata atitudinea pasivă a Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, care nu și-a exercitat competența de a iniția din oficiu evaluarea medicamentelor solicitate, conform art. 8 lit. c și d) din Ordinul nr. 861/2014. Chiar dacă deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentului este responsabil de punerea pe piață a medicamentului, nu doar acesta are dreptul exclusiv de a solicita ANMDMR evaluarea medicamentului în vederea extinderii indicațiilor, ci Agenția este abilitată să inițieze procedura de evaluare cu o notificare a deținătorilor de autorizații de punere pe piață cu cel puțin 10 zile lucrătoare înainte de inițierea procedurii de evaluare din oficiu.
În cauză, pentru medicamentele solicitate există autorizație de punere pe piață, fiind autorizat pentru afecțiuni dar nu și pentru boala sa. În această situație, ANMDMR putea iniția din oficiu procedura de evalure a tehnologiilor medicale pentru includerea medicamentului în Listă pentru afecțiunea de care suferă întrucât produsul are autorizație de punere pe piață pentru alte indicații terapeutice.
A solicitat recurenta a se avea în vedere situația de nevoie acută în care se găsește, situație în care alternativa terapeutică nu a dat rezultate. Astfel, fiindu-i recomandate aceste medicamente, au dat rezultate impunându-se admiterea recursului și obligarea autorităților competente să rezolve situația astfel încât să poată beneficia de tratament.
A făcut recurenta-reclamantă trimitere la Cauza Panaitescu c. României (din 10 aprilie 2012), solicitând a se reține că refuzul autorităților de a oferi în regim compensat acest medicament și pentru afecțiuni care nu sunt cuprinse în prospectul său, dar pentru care poate fi prescris în mod legal de către medici, poate fi de natură să ducă, în final, la încălcarea dreptului său la viață.
3.2. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv în ceea ce privește capătul al doilea de cerere și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei inadmisibilității capătului al doilea de cerere și, pe fondul cauzei, respingerea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată.
După ce a prezentat situația de fapt, referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., a arătat recurentul că între cele trei puteri, judecătorească, legislativă și executivă, trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetățenilor să trăiască în demnitate, să le fie garantate drepturile și libertățile fundamentale.
Instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin obligarea Ministerului Sănătății la adoptarea Ordinului privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului, săvârșind un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face.
De asemenea, existența unui proiect de ordin în transparență decizională nu obligă instituția publică să îl și adopte. Ordinul privind constituirea Comisiei s-a făcut în baza art. 241 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, prevederi care, de fapt, sunt în contradicție cu finalitatea dispozițiilor din proiectul de ordin privind constituirea comisiei.
Acest ordin având caracterul unui act administrativ normativ îi sunt aplicabile regulile de strică interpretare prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, iar ordinele emise de minister au caracter subsidiar față de Legea nr. 95/2006, lege care nu prevede nicio obligație de a constitui o comisie pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurentul că procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004 constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, înscriindu-se în categoria regulilor de procedură, în accepțiunea acestui motiv de casare.
Pentru a exista un refuz nejustificat, este necesar ca, în prealabil, reclamanta să se fi adresat autorității publice cu o cerere, iar lipsa solicitării inițiale exclude orice culpă și răspundere a autorității.
În cauză, reclamanta a înregistrat în evidențele ministerului cererea nr. Reg.1/10415/2023 în 15.05.2023, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 18.05.2023. Ministerul i-a răspuns la data de 17.05.2023, neexistând, astfel, un act administrativ asimilat constând în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Chiar și în cazul formulării unei astfel de cereri, reclamanta ar trebuit să introducă cererea în contencios administrativ după trecerea termenului prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, reclamanta a invocat pur formal refuzul nejustificat al pârâților de a-i soluționa cererea, întrucât, pe de o parte, ministerul i-a răspuns iar, pe de altă parte, o atare manifestare de voință a instituțiilor pârâte nu numai că nu a fost exprimată anterior sesizării instanței, dar nici nu putea obiectiv să fie manifestată. Nu este vorba numai de lipsa plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci și de lipsa unei cereri incipiente, impusă de chiar definiția refuzului nejustificat.
Nu poate fi pus în discuție un refuz nejustificat al Ministerului Sănătății, ci se afla în imposibilitatea adoptării ordinului impus de limitele și cadrului legislativ aplicabil.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurentul că prin adoptarea ordinului se încalcă dispozițiile art. 241 din Legea nr. 95/2006. A citat recurentul dispozițiile legale menționate, și a apreciat că nu poate fi pus în discuție un refuz nejustificat al Ministerului Sănătății, ci se află în imposibilitatea adoptării ordinului impus de limitele cadrului legislative aplicabil litigiului, iar reclamanta nu suportă în mod real o vătămare în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Ministerul Sănătății a creat cadrul legal intern în conformitate cu art. 12 și 13 din Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 și nu poate fi obligat pe cale judiciară la adoptarea unor măsuri legislative în care nici legislația europeană nu obligă.
4. Apărările formulate
Intimata-pârâtă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a formulat întâmpinare față de ambele recursuri prin care a precizat că și-a îndeplinit toate obligațiile legale care îi revin și a solicitat respingerea cererilor de recurs și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate prin recursuri și dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
1. Aspecte de fapt și de drept relevante
Demersul judiciar al recurentei-reclamante vizează, în principal, obligarea pârâților să includă în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, aprobată prin HG nr. 720/2008, în regim de compensare 100%, medicamentul Levantinib și medicamentul Cabozantinib pentru indicația carcinom papilar tiroidian operat, iodotratat, sau, în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Sănătății să adopte Ordinul privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului.
Prima instanță, apreciind că sunt întemeiate susținerile reclamantei a admis în parte acțiunea, respectiv capătul subsidiar de cerere și a obligat pârâtul Ministerul Sănătății să emită ordinul privind constituirea Comisiei.
1.1. În ceea ce privește recursul reclamantei A, Înalta Curte reține că, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 861/2014, ANMDMR poate iniția, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în cazul DCI-uri compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicație nouă.
Art. 1 din Anexa 1 la ordin definește fără echivoc că, prin extinderea indicației, se înțelege „evaluarea unei noi patologii/boli pentru medicamentul cu o DCI compensată pentru care acesta a demonstrat eficacitate și siguranță și care este inclusă în RCP revizuit de Agenția Europeană a Medicamentului sau ANMDMR”.
Într-adevăr, conform art. 8 lit. d din Ordinul nr. 861/2014, în contextul în care procesul de evaluare a tehnologiilor medicale în scopul de a asigura accesul bolnavilor la medicamente trebuie să fie unul continuu, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România poate iniția, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în situația DCI-urilor compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicație nouă, altele decât cele pentru care solicitanții au depus cerere.
Însă, față de circumstanțele cauzei, în care remediul identificat pentru situația recurentei-reclamante a fost obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la emiterea Ordinului privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice ce nu sunt incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, instanța de fond a reținut că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat al Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale. Recurenta-reclamantă nu a adus argumente pertinente în privința acestui aspect, ci s-a rezumat la a relua cele prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Astfel, nu este incident motivul de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta neaducând critici efective de nelegalitate din perspectiva încălcării sau aplicării eronate a normelor de drept material.
1.2. Referitor la recursul pârâtului Ministerul Sănătății, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce presupune cu necesitate ingerința instanțelor în sfera atribuțiilor puterilor executive sau legislative.
Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de ,,exces de putere” ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.
Or, în cauză nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive, recurentul-pârât neprecizând în ce modalitate și în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate.
Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Acesta include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii sub acest aspect, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Recurentul-pârât Ministerul Sănătății, subsumat acestui motiv de casare, a criticat soluția instanței de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, respectiv pentru faptul că reclamanta nu a așteptat anterior sesizării instanței expirarea termenului legal pentru soluționarea acesteia.
Astfel, reclamanta a învederat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că a sesizat cei patru pârâți cu cererile sale ce formează obiectul dedus judecății, iar introducerea acțiunii anterior expirării termenului prevăzut de lege pentru formularea unui răspuns din partea pârâților nu se impune a fi sancționată cu inadmisibilitatea acțiunii câtă vreme din actele procesuale deduse la dosar este clară voința pârâților de a refuza soluționarea cererilor le le-au fost adresate de către reclamant.
De altfel, procedura prealabilă a fost instituită ca o cale de a oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului său mai facil, fără mijlocirea instanței, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție.
În plus, mai reține Înalta Curte că respingerea excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva lipsei plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se impune și în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (5) din lege, pentru că acțiunea vizează refuzul autoritățior pârâte, refuz care este asimilat actului administrativ unilateral pentru care nu este obligatorie plângerea prealabilă.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar aprecierilor recurentului-pârât, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 95/2006.
Instanța de control judiciar subliniază faptul că, în ceea ce privește cadrul legal care reglementează decontarea totală sau parțială a unui medicament, acesta nu permite compensarea aceluiași medicament în situațiile în care este prescris pentru indicații terapeutice cu privire la care medicamentul nu a fost autorizat. Gravitatea acestei situații a fost recunoscută chiar de către Ministerul Sănătății, care, la data de 04.09.2018, a inițiat un proiect de Ordin privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului, publicat în transparență decizională pe site-ul Ministerului la data de 4 septembrie 2018.
După cum rezultă din referatul de aprobare a proiectului de ordin, Ministerul a avut în vedere că „în prezent, în conformitate cu ghidurile clinice elaborate de societățile medicale europene și utilizând experiența practică dobândită în domenii medicale specifice, se prescriu medicamente pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului în cazul unor afecțiuni pentru care nu există alte alternative terapeutice. Deși aceste indicații terapeutice sunt recunoscute de către profesioniști, datorită numărului mic de pacienți și al costurilor administrative companiile farmaceutice nu sunt interesate de autorizarea acestor medicamente pentru aceste indicații terapeutice”.
Ministerul a identificat situația de nevoie acută a pacienților cărora în lupta lor cu o boală gravă li se prescriu medicamente off label, pentru boli pentru care nu există alternativă terapeutică sau alternativele terapeutice sunt depășite, și care nu beneficiază de tratament compensat în tot sau în parte din cauza lipsei de reglementare a situației, stabilind în același timp măsuri adecvate și suficiente pentru rezolvarea situației acestor pacienți.
În acest context, trebuie amintit că, definind aplicabilitatea dreptului garantat de art. 2 din Convenție, inclusiv în ce privește dreptul la îngrijiri medicale ale pacienților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 10 aprilie 2012, Panaitescu c. României, a constatat că art. 2 teza I din Convenție, impune o obligație pozitivă statelor membre ale Convenției, în cazul concret constând în obligația statelor de a proteja dreptul la viață care nu se limitează la abținerea luării unei vieți în mod intenționat și ilegal, ci implică totodată obligația de a lua măsurile necesare pentru a proteja vieților celor aflați sub jurisdicția lor. Totodată, CEDO a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2 din Convenție.
În cauză, statul însuși a recunoscut situația gravă a unor pacienți care au nevoie de administrarea de medicamente, refuzând însă să confere efecte obligatorii măsurilor pe care le-a preconizat și care erau de natură să ofere o rezolvare pentru situația pacienților, precum reclamantul din cauză.
Or, Ministerul Sănătății este autoritatea cu inițiativă legislativă în domeniul sănătății.
În acest context, trebuie observat că politica de sănătate publică a statului se realizează prin intermediul autorităților publice din domeniu, iar Ministerul Sănătății este autoritatea centrală din domeniul sănătății publice.
De asemenea, trebuie observat că, potrivit art. 3 alin. (1) în activitatea sa, Ministerul Sănătății urmărește îndeplinirea următoarelor obiective generale: „a) realizarea unui sistem de sănătate modern și performant, adaptat nevoilor populației și compatibil cu cel din statele membre ale Uniunii Europene; b) reorganizarea sistemului de sănătate, cu descentralizare organizațională și decizională; c) îmbunătățirea permanentă a stării de sănătate a populației și accesul echitabil la servicii de sănătate pentru toate categoriile de populație, inclusiv pentru cea din mediul rural”.
Conform art. 4 alin. (1) „În îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 3 Ministerul Sănătății exercită atribuțiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, precum și alte atribuții, după cum urmează:
1. organizează, coordonează și controlează, după caz, activități de: asistență de sănătate publică, promovare a sănătății și medicinei preventive, asistență medicală de urgență, curativă, de recuperare medicală, asistență medicală la domiciliu, care se acordă prin unitățile sanitare publice sau private, precum și asistență de medicină legală și de medicină sportivă;
2. asigură supravegherea și controlul aplicării legislației de către instituțiile și organismele care au responsabilități în domeniul sănătății publice, al asigurărilor sociale de sănătate și de către unitățile sanitare din sectorul privat de asistență medicală, colaborând în acest scop cu organismele profesionale din domeniul medico-sanitar din România, autoritățile publice locale și cu alte instituții abilitate; (...)
4. fundamentează necesarul de servicii medicale, precum și resursele financiare pentru funcționarea sistemului de sănătate”.
Dispoziții similare se regăsesc și în Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1030/2018 care detaliază punctul 1 al art. 4 din HG 144/2010 și arată, la art. 5 punctele 67-71, că acest minister aprobă strategia programelor naționale de sănătate, parte integrantă a strategiei naționale de sănătate, aprobă normele metodologice de realizare a programelor naționale de sănătate publică, avizează normele metodologice de realizare a programelor naționale curative elaborate de CNAS, realizează organizarea, monitorizarea, evaluarea, controlul implementării programelor naționale de sănătate publică.
Prin urmare, prevederile normative citate dovedesc că ministerul dispune de atribuții și pârghiile necesare pentru inițierea unui mecanism care să asigure examinarea cererilor vizând decontarea și medicamentelor prescrise off label, situație în care refuzul de reglementare a fost exercitat cu exces de putere, fiind nesocotite atât interesul legitim privat al intimatului-reclamant, dar și interesul public în sensul art. 2 alin. (1) lit. r din Legea nr. 554/2004.
Un alt aspect ce trebuie menționat este că, potrivit art. 168 alin. (7) din TFUE, organizarea și administrarea serviciilor de sănătate, precum și repartizarea resurselor care sunt alocate acestora intră în sfera de competență a statelor membre. Această competență națională este reafirmată la art. 4 alin. (3) din Directiva 2001/83 și la art. 1 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 726/2004, potrivit cărora dispozițiile acestor instrumente nu afectează competențele naționale de stabilire a prețurilor medicamentelor sau de includere a acestora în domeniul de aplicare al sistemului național de sănătate sau în sistemele de asigurări sociale pe baza condițiilor sanitare, economice și sociale.
Sub aspectul legalității dreptului de opțiune a statului în privința modului de transpunere a unei directive, în conformitate cu art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), deși Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, autoritățile naționale au competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Altfel spus, deși măsurile naționale de transpunere trebuie, în mod obligatoriu, să răspundă obiectivelor stabilite prin directivă, este important să se facă distincția între cerințele de armonizare minimă și maximă (sau integrală) din directive. În cazul armonizării minime, o directivă stabilește standarde minime, adesea recunoscând faptul că sistemele juridice din unele țări ale UE au stabilit deja standarde mai înalte. În acest caz, țările UE au dreptul de a stabili standarde mai ridicate decât cele stabilite în directivă, așa cum s-a statuat prin considerentele din cauza CJUE, C-245/03 Merck, Sharp&Dohme vs. Belgia din 20.01.2005.
Prezentul litigiu, care implică o afecțiune gravă, impune ca prin modul de acțiune al autorităților pârâte să se asigure caracterul efectiv și concret al drepturilor prevăzute de art. 34 din Constituția României (dreptul la ocrotirea sănătății), art. 22 din același act (dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei) interpretate conform standardului convențional în lumina art. 2 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție.
În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și a art. 8 (dreptul la viață privată), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistență medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, în jurisprudența sa, că art. 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei.Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003), și a statuat, astfel, și asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005).
Comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci, deopotrivă, implică și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lui, în vederea asigurării caracterului efectiv al drepturilor garantate (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27). Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2 Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. 45305/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. 48939/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, §28). De asemenea, din jurisprudența CJUE reiese că statele membre sunt de asemenea competente să reglementeze, pe lângă rambursarea medicamentelor în interesul echilibrului financiar al sistemelor lor de asigurări de sănătate (Hotărârea din 22 aprilie 2010, Association of the British Pharmaceutical Industry, C-62/09, pct. 36 și Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Polonia, C-185/10, pct. 47), și condițiile în care medicamentele pot fi prescrise de medici, respectiv limitele libertății terapeutice a acestora (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann-La Roche și alții, C-179/16, pct. 59).
În aceste condiții, se constată că nu sunt fondate alegațiile recurentului-pârât, nefiind demonstrată nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ., sentința de fond fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de reclamanta A și de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva Sentinței nr. 123 din 3 ocotmbrie 2023 a Curții de Apel Târgu-Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.