Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22 iunie 2023 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantele A, B și C au chemat în judecată pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând obligarea acesteia să emită un ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu data de 06.11.2016 și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 133/F-CONT din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A, B și C, având calitatea de judecători în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat pârâta să emită reclamantelor un nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu data de 06.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 133/F-CONT din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.
În esență, recurenta-pârâtă a arătat că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.
Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.LI.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G.nr.27/2006.
În aceste condiții, a considerat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a dispus emiterea unui act administrativ pentru acordarea unor drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, fiind incident motivul de casare prevăzut de pct. 4 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea este nelegată, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6) art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.
În cauză, reclamanții au solicitat obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-au soluționat litigii vizând recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).
Prin hotărârile judecătorești menționate au fost obligați pârâții la o despăgubire egală cu diferența dintre drepturile salariale calculate potrivit nr. cr. 6-13 de la lit. A din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 și drepturile salariale încasate efectiv începând cu data de 25.10.2015 și în continuare până la plata efectivă a noii indemnizații, dar nu față de intimații-recurenți din prezenta cauză.
Litigiile au fost de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârea executându-se de către instanța angajatoare care are atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale.
Aceste drepturi au fost acordate strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceștia au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT, având natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U. G. nr. 13 7/2000, astfel încât nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.
În concluzie, a arătat că soluția primei instanțe este nelegală, fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu greșita interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care tinde să schimbe natura juridică a drepturilor obținute în dreptul muncii de intimatele-reclamante (despăgubiri) în drepturi salariale stabilite prin act administrativ, ceea ce conduce la încălcare principiului organizării ierarhice a sistemului judiciar și a principiului ierarhizării pe verticală și pe orizontală în cadrul aceluiași domeniu, stabilit în materia salarizării prin Legea-cadru nr. 153/2017.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
1.5. Procedura de soluționare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 octombrie 2024, cu citarea părților.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părți, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtă este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante
Reclamantele sunt judecători în cadrul Curții de Apel București și au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul pârâtei, considerat nejustificat, de emitere a unui nou ordin de încadrare, care să corespundă celor statuate în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 857/15.07.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 762/29.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care li s-a recunoscut dreptul la plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, ca urmare a recalculării, începând cu data de 06.11.2016, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000 stabilit în Anexa la OUG nr. 27/2006, lit. A pct. 13 și la plata diferențelor dintre drepturile bănești astfel stabilite și cele efectiv încasate.
Prin sentința recurată s-a admis cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantelor un nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu data de 06.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000.
Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., care vor fi analizate punctual de instanța de recurs.
În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a invocat, în esență, faptul că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare, iar procedând astfel prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.
Acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv și poate fi invocat dacă instanța a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl putea face. Modul în care a fost reglementat acest motiv de casare pornește de la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a fost concepută, ca instanța, pronunțându-se favorabil asupra ei, să depășească atribuțiile puterii judecătorești și să intre în sfera atribuțiilor puterii legiuitoare sau a celei executive.
Or, ipoteza de mai sus nu se identifică în cazul de față; ceea ce se invocă, de fapt, de către recurentele-reclamante se circumscrie unei critici legate de încălcarea unor norme juridice sau eventual de crearea de norme juridice, dar nu poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că astfel acest prim motiv de recurs este nefondat.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluția este nelegală, fiind dată cu greșita interpretare a legii, în condițiile în care tinde să schimbe natura juridică a drepturilor obținute în dreptul muncii de intimatele-reclamante (despăgubiri) în drepturi salariale stabilite prin act administrativ, ceea ce conduce la încălcare principiului organizării ierarhice a sistemului judiciar și a principiului ierarhizării pe verticală și pe orizontală în cadrul aceluiași domeniu, stabilit în materia salarizării prin Legea-cadru nr. 153/2017.
Referitor la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.
Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că ,,Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.”
S-a reținut astfel că ,,respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.” (considerentul nr. 94).
Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia ,,constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată,” (considerentul nr. 72).
În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că: „Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.”
Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârea judecătorească invocată de reclamante impune obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.
În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.
2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtă, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 133/F-CONT din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și, în rejudecare:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.