Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea înregistrată la data de 27.02.2023, sub nr. x/33/2023pe rolul Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A a solicitat, ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desființarea, în parte, a Hotărârii nr. x/27.07.2022 și anularea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 de lei, aflată la pct. 5.2 al dispozitivului hotărârii sus-menționate; obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudicii de reputație și imagine cauzate, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.
Prin încheierea din data de 19 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză a petentului B prin curator.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 401/2023 pronunțată la 18 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte actiunea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și cu intervenientul B, prin curator C, a anulat în parte Hotărârea nr. x/27.07.2022 pronunțată de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, respectiv a anulat sancțiunea amenzii contravenționale de 1000 de lei dispuse fată de reclamanta A, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale și a obligat pe pârât la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1281 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 401/2023 pronunțate la 18 septembrie 2023 de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea deciziei atacate.
După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează următoarele:
- instanța de fond a aplicat în mod greșit principiul special al inversării sarcinii probei în materia discriminării, statuat de art. 20 alin. (6) al O.G. nr. 137/2000, respectiv a interpretate eronat conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existenta unei discriminări ” și obligația intimatului-reclamant de a dovedi că principiul egalității nu a fost încălcat.
- instanța de fond a evaluat și stabilit necorespunzător conținutul și sensul normei prevăzută de art. 20 alin. (6) teza I din O.G. 137/2000, întrucât în această materie nu se poate vorbi de o inversare totală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia.
Din interpretarea prevederilor legale mai sus menționate se constată că acestea reglementează două situații aflate în strânsă legătură și anume: existența unei prezumții simple de discriminare, ce rezultă din formularea de către persoana interesată a unei petiții și respectiv, obligația părții reclamate de a dovedi, prin orice mijloc de probă, împrejurarea că aspectele prezentate în petiție nu reprezintă fapte de discriminare sau că aceste fapte au o justificare obiectivă.
În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, pârâtul (nu intervenient așa cum greșit reține instanța de fond), respectiv reprezentantul legal al numitului B și-a îndeplinit obligația instituită de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prezentând suficiente elemente pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări, prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 15 alin din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Contrar celor reținute de prima instanță, reprezentantul numitului B a probat și caracterul discriminatoriu al faptei imputate în sarcina intimatului-reclamant, respectiv la declarația președintei C.N.P.: ”nu va mai participa până nu-mi face mie dovada că știe să schieze...”. Capăt asupra căruia nu a fost formulată apărare din partea reclamaților de discriminare prin adresele înregistrate la C.N.C.D. sub nr. x/17.11.2021, x/19.01.2022 și nici cu ocazia realizării investigației în cauză, fapt pentru care s-a reluat procedura de citare prin adresele nr. x/11.07.2022, sens în care doamna, alături de ceilalți reclamați în cauză, a fost citată în calitate de reclamat, fiind indicat expres acest aspect.
Prin răspunsul formulat, înregistrat la C.N.C.D. sub nr. x/25.07.2022, reclamata de discriminare a precizat că este în imposibilitate obiectivă de a participa la ședința de audieri din data de 05.08.2022 și că dorește să se rețină faptul că, în ceea ce o privește, apărările formulate deja prin adresa înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/17.11 .2021 își păstrează valabilitatea pe deplin, iar calitatea sa de Președinte al CNP este indisolubil legată de poziția Comitetului.
Prin urmare, s-a analiza acest capăt de cerere prin raportare la prezumția de discriminare astfel cum a fost prezentată de petent, în sensul că, referitor la participarea petentului în calitate de sportiv la proba de Snowboard, ca membru al lotului Paralimpic Român, reclamanta de discriminare a declarat despre petent că: ”nu va mai participa până nu-mi face mie dovada că știe să schieze...”
Concret, insinuarea faptului că numitul D ar fi trebuit să ofere garanții cu privire la aptitudinile sale sportive tocmai președintelui CNP, a creat un cadru intimidant care a condus la încălcarea demnității acestuia în ceea ce privește înscrierea și participarea la competițiile sportive reclamate de petent la care i-ar fi fost îngrădit accesul la acestea.
Astfel, apreciază că în prezenta cauză s-a depășit sfera libertății de exprimare, întrucât modalitatea în care intimatul-reclamant a ales să se exprime referitor la participarea numitului D la competițiile sportive în discuție a fost de natură a afecta sentimentele acestuia.
Cu atât mai mult cu cât, raportat la acest capăt de cerere, este vorba de Președintele C.N.P., structură sportivă cu rol inclusiv în promovarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor cu dizabilități, cu rol concret în crearea condițiilor care să asigure posibilitatea de practicare a sportului de către aceste persoane, în scopul dezvoltării și integrării lor în societate, crearea mijloacelor care să permită sportivilor cu dizabilități participarea la competiții naționale și internaționale destinate lor.
Astfel, prin raportare la calitatea reclamatei de discriminare, s-a apreciat că, în fapt, tocmai scopul declarat al federației prin Statutul Comitetului Național Paralimpic a fost compromis, prin faptul că discursul reclamatei a realizat în fapt o descurajare pentru petent și chiar pentru alți sportivi care practică sportul paralimpic - adaptat.
Prin urmare, având în vedere argumentele menționate, s-a constatat că în speță se impune o ingerință a statului prin constatarea și sancționarea faptei ce face obiectul celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind o formă de discriminare, iar libertatea de exprimare este în situația prezentă de natură a atinge o limită prin care se încalcă dreptul fundamental la demnitate, astfel încât în speță, dreptul la libertatea de exprimare devine secundar.
Astfel, limitarea libertății de exprimare este justificată în cauza de față, fiind o măsură proporțională în raport cu modul de adresare folosit, mesajul transmis, efectul produs prin declarație, cu atât mai mult venind din partea Președintelui Comitetului Național Paralimpic, fiind creat un cadru intimidant și ostil la adresa petentului, fără niciun fel de utilitate ori justificare în spațiul public
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Demersul judiciar al reclamantei A, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de desființare, în parte, a Hotărârii nr. x/27.07.2022 și anularea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 de lei, aflată la pct. 5.2 al dispozitivului hotărârii sus-menționate.
Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea, anulând Hotărârea nr. x/27.07.2022 pronunțată de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, respectiv a anulat sancțiunea amenzii contravenționale de 1000 de lei, resping în rest celelalte capete de cerere.
Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că susținerile reclamantei corespund realității, respectiv că, nu există nicio probă a faptului că ar fi făcut afirmația care i-a fost imputată. Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a întemeiat pe niciun înscris, pe nicio declarație a vreunui martor, pe nicio înregistrare audio sau video și nici pe o recunoaștere provenită din partea reclamantei. Nici în fața instanței de judecată nu s-au depus astfel de probe și nici nu s-a propus administrarea vreuneia. Mai mult, necontestarea faptei în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării corespunde lipsei oricărei poziții a reclamantei A în fața acestui organ administrativ și nu formulării unui răspuns care să poată să fie interpretat în sensul că ar recunoaște săvârșirea faptei. De asemenea, trebuie subliniat că prin cererea de chemare în judecată, afirmația imputată este în mod cert contestată. Reclamanta a făcut trimitere la apărările formulate de Comitetul Național Paralimpic prin adresa nr. x/17.11.2021, care nu conțin însă nicio referire la afirmația indicată.
Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată: - aplicarea în mod gresit de către instanța de fond a principiului special al inversării sarcinii probei în materia discriminării, statuat de art. 20 alin. (6) al O.G. nr. 137/2000, în esență a fost interpretat greșit conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existenta unei discriminări ”, - judecătorul fondului a aplicat greșit obligația intimatului-reclamant de a dovedi că principiul egalității nu a fost încălcat și a evaluat și stabilit necorespunzător conținutul și sensul normei prevăzută de art. 20 alin. (6) teza I din O.G. 137/2000, întrucât în această materie nu se poate vorbi de o inversare totală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.
Recurentul-pârât a opinat că, hotărârea Curții de Apel Cluj este nelegală, întrucât instanța nu a observat că sunt îndeplinite prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, parte afectată prezentând suficiente elemente pe baza cărora se poate prezuma existența unei discriminări, prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 15 alin din O.G. nr. 137/2000 și a aplicat greșit conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existenta unei discriminări ”.
Criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente:
Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. x/27.07.2022 pe fond, la pct.5.2, s-a hotărât că este discriminatorie «declarația doamnei A „nu va mai participa până nu-mi face mie dovada că știe să schieze” constatare conform art. 15 coroborat cu art. 2 alin. (1) din OG nr.137/2000 și sancționarea doamnei cu amendă contravențională în cuantum de 1.000 lei având în vedere prevederile art. 26 din OG nr. 137/2000».
Potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr.137/2000 „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”, iar art. 15 din aceeași ordonanță vizează dreptul la demnitate personală și stabilește că „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.”
Partea recurentă susține că instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile art. 20 alin. (6) din OG nr.137/2000 potrivit cărora „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.”
În cauză Consiliului Național pentru Combaterea a fost investită cu analizarea unei presupuse fapte de discriminare, instituția pârâtă apreciind că o declarație atribuită reclamantei depășește limitele libertății de expresie și constituie discriminare, emițând o decizie în acest sens. Partea reclamată a contestat hotărârea, susținând că nu există probe care să confirme că ar fi făcut afirmația imputată și nici nu a recunoscut că ar fi făcut afirmația respectivă.
În mod legal instanța de fond a constatat că decizia recurentei-pârâte nu s-a bazat pe documente, mărturii sau înregistrări, ci doar pe faptul că reclamanta nu a contestat expres imputarea. Judecătorul fondului a conchis că aplicarea prezumției de discriminare nu poate fi justificată în lipsa unor minime dovezi privind existența declarației incriminate, subliniind că simpla afirmație a unei părți, fără dovezi nu este suficientă pentru a stabili discriminarea.
Aspectul reținut de către prima instanță și necontestat de către partea recurentă vizează faptul că „s-a reținut că prin răspunsul formulat înregistrat la Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/25.07.2022 reclamanta a precizat că este în imposibilitate obiectivă de a participa la ședința de audieri din data de 05.08.2022 și că dorește să se rețină faptul că în ceea ce o privește apărările formulate prin adresa înregistrată sub nr. x/17.11.2021 își păstreză valabilitatea pe deplin, iar calitatea sa de președinte al CNP este indisolubil legată de poziția Comitetului.”
Trebuie precizat că, justiția trebuie să fie întotdeauna fundamentată pe probe solide, iar prezumția de discriminare trebuie aplicată cu discernământ. În cazul analizat, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a considerat că o afirmație atribuită unei persoane constituie discriminare, fără a avea însă dovezi care să confirme că respectiva declarație a fost realmente făcută. În fața instanței, s-a constatat lipsa oricăror probe materiale – documente, mărturii, înregistrări – care să susțină acuzația.
În acest context, în mod legal prima instanță a reținut ca fiind importantă respectarea principiului probării faptelor, arătând că o simplă afirmație nu poate fi considerată un fapt dovedit și reafirmă necesitatea unui echilibru între combaterea discriminării și respectarea dreptului fundamental la apărare, subliniind că justiția trebuie să fie bazată pe certitudine, nu pe supoziții.
În acest context nu se poate reține aplicarea în mod gresit de către prima instanță a principiului special al inversării sarcinii probei în materia discriminării, statuat de art. 20 alin. (6) al O.G. nr. 137/2000, întrucât textul: „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte” trebuie interpretat în sensul că persoana prezintă fapte dovedite cu un minim de probe și nu doar vorbe, iar reclamatul trebuie să dovedească inexistența discriminării și respectarea principiului egalității de tratament.
Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat corect în cuprinsul motivării conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existenta unei discriminări” stabilind în mod corespunzător conținutul și sensul normei prevăzută de art. 20 alin. (6) din O.G. 137/2000, întrucât în această materie nu se poate vorbi de o inversare totală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia, respectiv partea vătămată trebuie să prezinte faptele, să probeze existența unei discriminări directe sau indirecte și reclamantul că nu există discriminare în faptele respective.
Instanța de recurs va constata ca fiind nefondate și celelalte susțineri din cuprinsul cererii de recurs vizând faptul că în această cauză: s-a depășit limita libertății de exprimare, deoarece afirmația imputată a avut un impact negativ asupra petentului; că declarația provenea de la Președintele Comitetului Național Paralimpic și contravenea scopului instituției de promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități; că discursul reclamantei a avut un efect descurajator asupra petentului și altor sportivi paralimpici. S-a susținut necesitatea intervenției statului pentru sancționarea faptei ca formă de discriminare, considerând că, în acest caz, dreptul la demnitate prevalează asupra libertății de exprimare. Restrângerea acestui drept a fost considerată justificată, având în vedere efectul intimidant și ostil al declarației în spațiul public.
În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs constată că fapta de discriminare nu există întrucât discriminarea presupune o diferență de tratament în raport cu alte persoane, iar în acest caz, nu exista un grup de referință relevant care să susțină o astfel de afirmație.
Mai mult, nu a fost probată realitatea afirmației ce a făcut obiectul plângerii către CNCD și existenței ei în spațiul public. De altfel, cum a reținut prima instanță în mod corect, în eventualitatea în care expresia atribuită ar fi fost veridică, aceasta ar fi putut cel mult să fie considerată nepotrivită din partea conducătorului Comitetului Național Paralimpic, întrucât persoana vizată nu avea, în niciun caz, obligația de a-i demonstra individual că are competențe în schiat. Totuși, această declarație nu ar reprezenta un act de discriminare, deoarece domnul B nu putea fi considerat dezavantajat în raport cu alte persoane cu dizabilități. Atribuțiile intimatei-reclamant privesc exclusiv persoanele cu dizabilități, astfel încât afirmația contestată nu poate fi evaluată prin compararea conduitei reclamantei față de persoanele fără dizabilități. Conceptul de discriminare presupune, prin definiție, o diferență de tratament față de un alt grup de referință și, având în vedere dizabilitatea sa, petentul (domnul B) putea fi considerat discriminat doar în raport cu persoane fără dizabilități, categorie față de care intimata-reclamanta nu deținea nicio responsabilitate oficială.
În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este nelegală, întrucât a sancționat o faptă inexistentă și o presupusă conduită care nu este discriminatorie, hotărârea instanței de fond de anulare în parte a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, astfel încât motivul de casare invocat în cauză și prevăzut de art. 488 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr.401/2023 pronunțate la 18 septembrie 2023 de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2024.