După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de revizuire
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 6 iunie 2022, sub nr. x/2/2022, revizuentul A a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Societatea B Bank S.A., C, D și E, anularea deciziei civile nr. 1231 din 5 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, ca urmare a existenţei hotărârilor definitive contradictorii, date de instanţe de acelaşi grad, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., revizuentul a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 425 şi ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2. Decizia Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie asupra cererii de revizuire
Prin decizia civilă nr. 1521A din 2 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A, în contradictoriu cu Societatea B Bank S.A., C, D și E, ca inadmisibilă.
3. Recursul
Împotriva deciziei nr. 1521 din 2 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs revizuentul A, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de revizuire, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin motivele de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., ulterior expunerii situaţiei litigioase, a susţinut că cererea de revizuire a vizat două hotărâri judecătoreşti pronunţate asupra a două contestaţii la executare cu privire la acelaşi titlu executoriu, la un singur dosar de executare şi la acelaşi imobil, printr-o primă soluţie dispunându-se, în mod definitiv, anularea actelor de executare silită imobiliară, iar, prin cea de-a doua, constatându-se legalitatea unui act de executare emis cu privire la acelaşi imobil.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti cuprinde motive contradictorii şi străine cauzei.
În acest sens, a menţionat existenţa unei contradicţii între motivele aflate la pag. 6 şi 7 din decizie, pe de o parte, instanţa considerând că hotărârile definitive trebuie să fie pronunţate în acelaşi litigiu iar, pe de altă parte, că acestea trebuiau pronunţate în dosare diferite, pentru ca, în final, să concluzioneze că cererea de revizuire este inadmisibilă pe motiv că hotărârile potrivnice nu au fost date în acelaşi litigiu.
Or, în analiza încălcării autorităţii de lucru judecat, se impunea ca instanţa să aibă în vedere că cele două soluţii trebuiau pronunţate în litigii diferite, iar nu în acelaşi litigiu. De altfel, instanţa nu a analizat motivele contestaţiei, împrejurare care reiese din faptul că a reţinut că temeiurile celor două litigii sunt diferite deşi, în realitate, argumentele din cele două dosare sunt similare şi au la bază aceleaşi texte de lege.
Recurentul a apreciat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi dispoziţiile art. 264 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În considerarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi a jurisprudenţei CEDO, instanţa era obligată să realizeze un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt analizate corespunzător.
În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul a expus statuări din jurisprudenţa naţională şi europeană care impun instanţelor obligaţia unei motivări adecvate a hotărârilor.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nulă, încălcându-se dispoziţiile art. 431 şi ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, a menţionat că decizia civilă nr. 1231 din 5 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă putea face obiect al revizuirii prin raportare la anumite aspecte.
În primul rând, pentru că existau hotărâri definitive contradictorii, date de instanţe de acelaşi grad, respectiv, decizia nr. 1231 din 5 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, şi decizia nr. 3809 din 18 decembrie 2019 a aceleiaşi instanţe.
În al doilea rând, deoarece prin decizia nr. 1231 din 5 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3809 din 18 decembrie 2019 pronunţate de aceeaşi instanţă, astfel că cerinţa triplei identităţi este îndeplinită în cauză.
Referitor la identitatea de părţi, a arătat că, în ambele dosare, părţi au fost A, B Bank S.A. şi C. Deşi instanţa a reţinut că ar mai exista în al doilea litigiu şi alte părţi, respectiv D şi E, trebuiau avute în vedere doar părţile principale, nu şi adjudecatarii introduşi pentru opozabilitate.
Sub aspectul identităţii de obiect, a susţinut că obiectul ambelor dosare se referă la aceeaşi procedură de executare imobiliară, privind acelaşi imobil, demarată în acelaşi dosar de executare silită. Instanţa a reţinut că nu există identitate de obiect întrucât nu este contestat exact acelaşi act de executare. Însă, soluţia nu este în concordanţă cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care o indică în cererea de recurs, referitoare la identitatea de titlu executoriu.
În ceea ce priveşte identitatea de cauză, a susţinut că ambele instanţe au fost învestite cu analiza a două contestaţii la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 712 C. proc. civ. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prima cerere a fost fundamentată pe art. 712 şi următoarele C. proc. civ., iar a doua, pe art. 826 din acelaşi act normativ. Or, în ambele litigii a susţinut că nu este aplicabil art. 826 C. proc. civ., acestea având acelaşi temei juridic.
A considerat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din care reiese funcţia pozitivă a lucrului judecat, care obliga judecătorul să ţină seama de ceea ce s-a tranşat în litigiul anterior. Or, între cele două hotărâri există contradicţii cu privire la efectele notării în cartea funciară şi la impedimentele executării silite.
A susţinut că Tribunalul Bucureşti, atunci când a pronunţat a doua hotărâre, era obligat să reţină autoritatea de lucru judecat a considerentelor primei hotărâri.
De altfel, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr. x/301/2018, a adus la cunoştinţa instanţei că nu poate fi pronunţată o soluţie distinctă, cu atât mai mult cu cât încheierea de încuviinţare a executării silite atrage şi nulitatea actelor subsecvente. Deşi prima instanţă a reţinut aplicabilitatea şi incidenţa considerentelor şi a soluţiei pronunţate în dosarul anterior, Tribunalul Bucureşti nu a făcut nicio menţiune cu ocazia soluţionării cauzei.
Deşi aceste aspecte au fost dezvoltate în cererea de revizuire, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat asupra acestor argumente, ceea ce ar conduce la inadmisibilitatea cererii de revizuire.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii D şi E au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
F, curator special al intimatului-pârât C, a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 16 mai 2024 recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 26 septembrie 2024, cu citarea părţilor.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul A este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigențele motivării unei hotărâri judecătoreşti astfel cum sunt acestea prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitor la dreptul la un proces echitabil.
În acest sens, realizându-se o amplă prezentare teoretică, se arată că o parte dintre considerentele prezentate de instanța de revizuire sunt contradictorii, precum şi că aceasta nu ar fi analizat toate argumentele de fapt şi de drept învederate prin cererea de revizuire.
Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, conform susţinerilor recurentului, în considerentele hotărârii ,,se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Recurentul critică în concret decizia instanţei sub acest aspect, afirmând că prin aceasta nu s-au analizat motivele cuprinse în cererea de revizuire, împrejurare care rezultă şi din faptul că instanţa a reţinut că temeiurile celor două litigii pe care s-a fundamentat cererea de revizuire sunt diferite deşi, în realitate, argumentele invocate în cadrul celor două dosare soluţionate definitiv în discuţie sunt similare şi au la bază aceleaşi texte de lege.
Se mai susţine că, pe de o parte, instanţa precizează în cadrul considerentelor expuse că hotărârile definitive invocate de revizuent trebuie să fie pronunţate în acelaşi litigiu, iar, pe de altă parte, că acestea trebuiau pronunţate în dosare diferite, pentru ca, în final, instanţa de revizuire să concluzioneze că cererea de revizuire este inadmisibilă întrucât hotărârile potrivnice nu au fost date în acelaşi litigiu.
Se apreciază astfel că, din perspectiva analizei încălcării autorităţii de lucru judecat, se impunea ca instanţa să aibă în vedere că cele două soluţii trebuie să fie pronunţate în litigii diferite, iar nu acelaşi litigiu, cum a reţinut instanţa.
Referitor la acest ultim aspect, Înalta Curte constată că în motivarea deciziei se regăsesc argumentele care au format convingerea instanţei de revizuire cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente fiind prezentate într-o manieră clară, raportându-se în mod necesar şi neechivoc la prevederile legale care consacră motivul de revizuire invocat, respectiv, la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Este real că una dintre condițiile esențiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire fundamentată pe textul legal anterior menţionat este ca hotărârile potrivnice în discuţie să fie pronunțate în dosare diferite. Astfel, ,,hotărâri potrivnice” sunt acele hotărâri care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea care a finalizat judecata din cauza ce a format obiectul unui nou dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat care constituie un efect al hotărârii definitive din primul dosar.
Prin urmare, cum corect s-a subliniat prin considerentele criticate, această cale de atac extraordinară, de retractare, nu se poate exercita pentru a invoca contrarietatea unor hotărâri pronunțate în același dosar, instanţa de revizuire expunând, totodată, corespunzător şi neechivoc, teza necesităţii identităţii litigiului (respectiv, a raportului juridic litigios dedus judecăţii, identificat prin prisma identităţii de elemente litigioase – părţi, obiect şi cauză), care să constituie obiectul unor dosare distincte, soluţionate definitiv, cu neobservarea existenței efectului lucrului judecat.
Constatând deci că paragrafele din decizia recurată care au fost criticate pentru pretinse deficiențe ale motivări nu pun în lumină aspecte contradictorii referitoare la examinarea cerinţei menţionate derivând din interpretarea prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal ce constituie fundamentul revizuirii pendinte, respectiv aceea ca pretențiile să se fi judecat separat, prin pronunţarea unor hotărâri rămase definitive, şi că, prin prisma argumentelor expuse, nu se poate constata existența unei motivări contrare legii, Înalta Curte nu poate reţine din această perspectivă incidenţa cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Referitor la celelalte aspecte invocate de recurent în speţă care ar putea fi analizate prin prisma aceluiaşi caz de casare se constată că prin acestea nu sunt avute vedere situații individualizate fără echivoc, afirmaţiile sale fiind generice, în sensul că prin decizie nu s-ar fi examinat toate motivele detaliate prin cererea de revizuire cu privire la imposibilitatea pronunţării unor soluţii diferite în condiţiile prezentate.
Or, din analiza deciziei Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt și de drept necesare, respectiv, cum deja s-a constatat, că nu ar fi fost analizate dispozițiile legale incidente, instanța explicând, detaliat, raţionamentul pentru care cererea de revizuire nu poate fi primită.
Trebuie amintit în acest context că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, deşi prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății.
Aşadar, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupunând, ca atare, o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt apte să reflecte soluţia.
În concluzie, nu se poate susţine că instanţa de revizuire nu a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei, prin prisma soluției pronunţate (inclusiv în privinţa statuărilor referitoare la părţile, obiectul şi cauza litigiului în discuţie), nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare invocat.
În al doilea rând, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 431 şi ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, susţinând în esenţă că în mod eronat s-a reţinut prin decizia recurată că cerinţa triplei identităţi de elemente ale litigiului nu este îndeplinită în cauză, precum şi că instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din care reiese funcţia pozitivă a lucrului judecat, care obliga judecătorul să ţină seama de ceea ce s-a tranşat în litigiul anterior.
Criticile astfel formulate sunt nefondate, având în vedere cele ce succed.
În contextul în care cererea de revizuire se întemeiază pe motivul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune cu prioritate a se stabili care este legea procesuală aplicabilă în cauză, aceasta fiind determinantă pentru verificarea admisibilităţii revizuirii şi, implicit, pentru analiza criticilor de recurs vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a normei de procedură incidente.
Înalta Curte constată că litigiul în care a fost pronunţată decizia civilă supusă revizuirii reprezintă o contestaţie la executare care priveşte o procedură de executare silită imobiliară pornită în anul 2013, făcând obiectul dosarului de executare nr. x/CM/2013 al BEJ G, executare încuviinţată prin încheierea nr. 4938 pronunţată de Judecătoria Buftea la data de 05.12.2013.
În conformitate cu art. 24 C. proc. civ., „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, şi, ţinând seama de aceste dispoziţii legale, trebuie reţinut că la momentul începerii executării silite textul art. 513 alin. (4) C. proc. civ. avea următorul cuprins: „Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre (...).”
Prin urmare, în prezenta cauză nu este incidentă forma art. 513 alin. (4) C. proc. civ. rezultată în urma modificărilor aduse prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 („Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar, în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare, atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat”), astfel că admisibilitatea cererii de revizuire se impune a fi stabilită în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul iniţierii procedurii de executare în care s-a formulat contestaţia ce a constituit obiectul dosarului nr. x/301/2018, dosar soluţionat în faza procesuală a apelului prin decizia civilă nr. 1231 din 5 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
În acest context normativ, examinând dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., în corelaţie cu cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (4) din acelaşi Cod, se constată că, deşi legiuitorul a extins în mod explicit efectele autorităţii lucrului judecat, prin consacrarea atât a efectului său negativ, cât şi a celui pozitiv, totuşi, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, nu a deschis calea revizuirii pentru ambele ipoteze ale efectelor lucrului judecat.
Dată fiind soluţia prevăzută la art. 513 alin. (4) C. proc. civ. [„dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire (...), ea va anula cea din urmă hotărâre”], este logică interpretarea că motivul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă şi la ipoteza nesocotirii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Soluţia de anulare a celei de-a doua hotărâri se justifică prin aceea că anterior fusese dezlegat acelaşi raport juridic litigios (caracterizat prin identitate de părţi, obiect şi cauză), fiind necesară restabilirea ordinii de drept prin impunerea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri pronunţate. Cu alte cuvinte, raportul juridic litigios rămâne soluţionat, în mod definitiv, în puterea primei hotărâri judecătoreşti pronunţate.
Prin urmare, pornind de la soluţia reglementată la art. 513 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare în anul 2013), respectiv anularea celei de-a doua hotărâri, se constată identitatea acestei soluţii legislative cu aceea care era prevăzută la art. 327 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, text legal ce avea în vedere exclusiv efectul negativ al lucrului judecat.
Or, o atare soluţie nu ar putea fi pronunţată şi în cazul încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, când, prin ipoteză, raportul juridic dedus judecăţii nu se caracterizează prin tripla identitate de elemente litigioase, ci doar are legătură cu cel dezlegat prin prima hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi. Acesta este şi raţiunea pentru care, prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a fost modificat, fiind consacrată legislativ şi soluţia pentru ipoteza nesocotirii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv anularea celei de-a doua hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Mai este de notat că, prin domeniul lor special de reglementare, normele care guvernează regimul căilor extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări şi aplicări restrictive, neputând fi extinse prin metoda analogiei.
Așadar, întrucât art. 513 alin. (4) C. proc. civ. aplicabil în prezenta cauză permite invocarea motivului de revizuire privitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat doar în manifestarea sa negativă, respectiv atunci când unul şi acelaşi litigiu (presupunând, cum deja s-a arătat, tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză) a fost soluţionat prin hotărâri contradictorii, Înalta Curte nu poate primi susţinerile revizuentului prin care acesta reiterează în faza procesuală a recursului teza încălcării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care consacră funcţia pozitivă a lucrului judecat, în sensul că instanţa trebuia să constate că Tribunalul Bucureşti, când a pronunţat decizia ce constituie obiectul revizuirii, ar fi ignorat aplicabilitatea şi incidenţa considerentelor şi soluţiei pronunţate în dosarul anterior, dosarul nr. x/300/2018, litigiu ce a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3809/18.12.2019, pronunțată de acelaşi tribunal.
Referitor la celelalte susţineri vizând greșita reţinere a inadmisibilităţii revizuirii în prezenta pricină, Înalta Curte reaminteşte că raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Or, cum corect a reţinut instanţa de revizuire, nu este îndeplinită cerința identității de obiect în cadrul celor două dosare în discuţie, întrucât, chiar dacă acestea au avut ca obiect contestații la executare în acelaşi dosar execuțional, actele de executare contestate au fost diferite, fiind corespunzătoare unor etape distincte ale procedurii de urmărire silită. Astfel, în dosarul nr. x/300/2018 au fost contestate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. x/CM/2013 până la data de 24.11.2016, iar în dosarul nr. nr. x/301/2018 a fost contestat procesul-verbal de licitaţie din data de 12.11.2018, un act de executare ulterior actelor de executare a căror legalitate a fost examinată în dosarul nr. x/300/2018.
Având în vedere că cerinţele de admisibilitate a acestei căi de atac extraordinare trebuie întrunite cumulativ, sunt lipsite de relevanţă celelalte alegaţii ale recurentului, reluate prin prezenta cerere de recurs, privitoare la lipsa calităţii de părţi litigante a adjudecatarilor citaţi în dosarul nr. x/300/2018 ori cele vizând motivele de drept prin care s-au justificat contestaţiile la executare promovate de acesta, respectiv împrejurarea că ar fi susţinut în ambele situaţii inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 826 C. proc. civ. referitoare la modalităţile de valorificare a imobilelor urmărite silit în ambele litigii deduse, împrejurare subliniată de acesta din perspectiva stabilirii identităţii de cauză între cele două litigii soluţionate definitiv.
În acelaşi timp, nu se poate omite, astfel cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată, existenţa apărărilor invocate de revizuent în dosarul nr. x/300/2018 şi analizate în acest al doilea proces, întrucât prin decizia de apel ce face obiectul revizuirii s-a reţinut ca fiind nelegală sentinţa civilă nr. 6564/31.07.2020 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, examinându-se explicit aplicabilitatea prevederilor art. 826 C. proc. civ., mai sus evocat, în condiţiile în care prin sentinţa ce a fost schimbată în totalitate în calea devolutivă de atac se reţinuse statuarea deciziei civile nr. 3809/A/18.12.2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă referitoare la opozabilitatea faţă de creditorul urmăritor a înscrierii în cartea funciară a antecontractului de vânzare-cumpărare anterior înscrierii urmăririi silite imobiliare (aspect preluat de altfel în considerentele deciziei respective, pag. 8, par. 10).
Or, aceste circumstanţe se opun retractării deciziei în conformitate cu solicitarea recurentului, o situaţie ce ar echivala cu exercitarea unui control judiciar asupra soluţiei de respingere a apărării invocate privitoare la efectele deciziei civile nr. 3809/A/18.12.2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă în cadrul celui de al doilea litigiu dedus judecăţii, aspect tranşat definitiv în condiţiile expuse.
Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 (text legal similar celui incident în speţă, cum deja s-a arătat) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că ,,există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni”. (hotărârea pronunţată în cauza Stanca Popescu c. României, din 7 iulie 2009).
Astfel, un asemenea demers ca cel în speţă – care deghizează un recurs împotriva unei decizii definitive – a fost sancţionat în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios european care a arătat că „securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei (hotărârea din cauza Mitrea c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 455 din 1.12.2010, par. 24).
Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 453 comb. cu art. 494 C. proc. civ., Curtea, reţinând culpa procesuală a recurentului, îl va obliga pe acesta la plata către intimaţii D şi E, respectiv, către intimata B Bank S.A., a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial achitat pentru faza recursului, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, cheltuieli de judecată care vor fi însă reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul nerezonabil ale acestora, faţă de problemele de drept dezlegate, subsumate exclusiv chestiunii admisibilităţii revizuirii în speţă, şi de circumstanţele procesului derulat în faza recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A împotriva deciziei nr. 1521 din 2 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la plata sumei de 6.000 lei către intimaţii D şi E şi a sumei de 4.000 lei către intimata B Bank S.A., reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2024.