Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
Circumstanțele cauzei
Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2016, sub dosar nr. x/224/2016, pe rolul Judecătoriei Dragomirești, reclamantul A a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferaţi din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinaţi cumpărării unui autoturism, operaţiune care nu a mai avut loc, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume de la data pronunţării hotărârii până la plata efectivă; să fie obligată pârâta la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la imobilul din (...), pe care le evaluează la suma de 35.000 lei şi dobânda legală aferentă acestei sume de la pronunţarea hotărârii până la data plăţii efective; să fie obligată pârâta la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea şi îmbunătățirea cabanei din localitatea Figa, (...) (Beclean), pe care le-a evaluat la suma de 60.000 lei, cu dobânda legală aferentă acestei sume de la pronunţarea hotărârii până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 22 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Dragomirești, a fost admisă excepţia necompetenței materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Maramureș.
Sentința Tribunalului Maramureș, Secția I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1446 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Maramureș, Secția I civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000 euro cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a datoriei, precum şi suma de 16.281,65 lei cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a datoriei; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii formulate de reclamant; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă
Prin decizia civilă nr. 132 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A şi de pârâta B împotriva sentinţei civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Maramureș, Secția I civilă.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă
Prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul formulat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 132 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă; a fost casată decizia recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 69 din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/224/2016*, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta B împotriva sentinţei civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Maramureș, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro plus dobânda legală aferentă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată la fond, în cuantum de 1.732 lei, iar reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată; au fost compensate cheltuielile de judecată şi, în final, a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.268 lei; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a fost respins apelul declarat de reclamantul A împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost obligat intimatul A să plătească apelantei B cheltuieli parţiale de judecată, în cuantum de 18.398 lei, din care 5.398 lei taxă judiciară în apel şi recurs şi 13.000 lei, onorariu avocaţial în apel şi recurs.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă
Prin decizia civilă nr. 778 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul formulat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 69 din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016*; a fost casată, în parte, decizia recurată sub aspectul apelului declarat de pârâta B şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro, plus dobândă legală aferentă şi a cheltuielilor de judecată datorate de părţi în primă instanţă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate referitoare la soluţia dată apelului formulat de reclamant.
Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016**, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B împotriva sentinței civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș; a fost respinsă cererea apelantei pârâte de obligare a intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul și recursul declarate de aceasta; a fost obligată pârâta apelantă să plătească reclamantului intimat suma de 2.005,29 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016**, pârâta B a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.
În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B solicită admiterea recursului, desființarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de aceasta, schimbarea, în parte, a sentinței apelate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A, iar în situația în care se va aprecia că se impune casarea deciziei recurate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În susținerea soluției de casare cu reținere spre rejudecare, invocă decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/1/2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, instanța supremă va reține cauza spre rejudecare în fond numai atunci când faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar mai fi pusă în situația de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului.
Învederează că, în speță, se regăsește situația casării cu trimitere spre rejudecare pentru a treia oară, ceea ce ar conduce la prelungirea duratei procesului și ar aduce atingere dreptului părților la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, iar, pe de altă parte, situația factuală este pe deplin stabilită și nu ar fi necesară reanalizarea acesteia prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului, în raport de cele două decizii de casare și de faptul că a fost administrat un probatoriu complex, consistent și suficient, care ar face inutilă administrarea altor dovezi.
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate, susţine că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare reală a soluției pronunțate, instanța de apel nu a făcut altceva decât să citeze cele statuate prin decizia de casare nr. 778 din 6 aprilie 2022, fără să se conformeze dispozițiilor art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Astfel, Curtea de Apel Cluj nu a rejudecat cauza, nu a analizat motivele de apel formulate și nu a răspuns punctual criticilor aduse sentinței apelate, justificându-și soluția doar în raport cu aspectele deja statuate prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual, aspecte denaturate și interpretate trunchiat și eronat.
Consideră că, prin nemotivarea soluției de respingere a apelului în raport de criticile formulate de apelantă și de probele administrate, au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, totodată, incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod întrucât, prin neanalizarea completă a aspectelor de fapt și de drept, nu se poate stabili exact de ce a apreciat instanța că sunt incidente dispozițiile art. 1348 C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.
Arată că instanța de apel era obligată să administreze probe suplimentare pentru clarificarea naturii juridice a operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, reclamantul fiind singurul obligat să dovedească acest lucru, potrivit principiului onus probandi incumbit actori și celor statuate prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual.
Învederează că, potrivit considerentelor deciziei anterior menționate, pentru a stabili dacă reclamantul nu avea la dispoziție o altă acțiune, trebuia calificată natura juridică a virării sumei de 30.000 euro în contul recurentei pârâte și doar după realizarea acestei analize instanța de apel putea aprecia dacă erau incidente dispozițiile art. 1348 C. civ., însă, din analiza considerentelor deciziei recurate și a deciziei nr. 778 din 6 aprilie 2022 a instanței supreme, se poate observa că acest deziderat nu a fost realizat.
Susține că decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual nu a calificat operațiunea juridică a virării sumei în contul pârâtei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia recurată, ci doar a statuat că nu a existat un contract de mandat care să demonstreze existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, sarcina calificării juridice a operațiunii revenindu-i Curții de Apel Cluj, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.
Mai arată că, la momentul calificării, instanța de apel trebuia să se raporteze la împrejurarea că operațiunea juridică dintre părți s-a născut pe fondul relațiilor complexe dintre concubini, aflate sub protecția art. 8 din CEDO și a art. 26 din Constituția României, astfel cum s-a reținut în decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 a Înaltei Curți, hotărârea atacată fiind nelegală ca urmare a încălcării acestor prevederi.
Susține nerespectarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. sub aspectul sarcinii probei, învederând că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual s-a stabilit că reclamantul trebuie să dovedească absența temeiului juridic al îmbogățirii, iar prin decizia atacată s-a statuat asupra faptului că pârâta nu a probat existența unei cauze juste pentru îmbogățirea sa cu suma respectivă.
Recurenta afirmă că, reținând greșit sarcinile trasate prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 și făcând abstracție de aspectele intrate în puterea lucrului judecat, instanţa de apel a refuzat să judece conform indicațiilor trasate de instanța de recurs cu privire la existența unei operațiuni juridice pe fondul unei relații patrimoniale complexe între concubini părți litigante și să aplice prevederile legale incidente, în raport de probele administrate și de criticile aduse de pârâtă prin motivele de apel.
Învederează că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și în raport de reținerea referitoare la etapele pe care trebuie să le parcurgă instanța în vederea soluționării cauzei: în primul rând să califice natura juridică a operațiunii de virare a sumei și după ce va constata că reclamantul nu are la dispoziție o altă acțiune născută dintr-un contract, un delict, o altă faptă ilicită sau din lege, ulterior să treacă la aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. Susţine că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1345 C. civ. fără a clarifica natura juridică a operaţiunii de virare a sumei de 30.000 euro, fiind încălcate dispoziţiile deciziei de casare nr. 1772 din 24 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (2) din acelaşi cod, art. 8 din CEDO şi art. 26 din Constituţie.
Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 8 din CEDO şi art. 26 din Constituţie, afirmă că instanţa de apel trebuia să verifice situaţia concubinilor, părţile litigante din prezenta cauză, prin raportare la prevederile legale în materie şi să analizeze natura operaţiunii de virare a sumei de 30.000 euro, având în vedere istoricul relaţiilor personale şi patrimoniale derulate între aceştia pe parcursul celor 15 ani şi prin raportare la ansamblul probelor administrate.
În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., reia susţinerile anterioare, potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat dacă reclamantul avea la dispoziţie alt temei legal pentru recuperarea sumei de 30.000 euro, nu a avut rol activ, nu a evaluat probele din dosar şi nu a administrat probe noi pentru clarificarea naturii juridice a operaţiunii de virare a banilor, apreciind direct asupra incidenţei dispoziţiilor art. 1345 C. civ., cu nesocotirea indicaţiilor din deciziile de casare vizând scopul virării sumei în contul pârâtei şi existenţa unor relaţii patrimoniale complexe între concubini.
Învederează că, ori de câte ori reclamantul are la îndemână o altă acţiune pentru valorificarea dreptului său, poate fi invocată subsidiaritatea acţiunii de in rem verso, recurenta susţinând că suma de 30.000 euro ar fi putut reprezenta o liberalitate care se putea prezuma în raport de relaţiile afective de lungă durată, o compensare pentru activitatea profesională deosebită depusă de recurentă la firma al cărei asociat unic era, legal şi formal, reclamantul sau o convenţie, în sensul folosirii în comun a câştigurilor realizate de fiecare dintre cei doi concubini, inclusiv al celor rezultate din afacerea percepută ca fiind una comună, din moment ce recurenta avea acces la contul firmei şi trimitea banii rezultați din afacerile derulate în contul personal al pârâtului.
Chiar dacă nu există un înscris care să consacre înţelegerea părţilor, în condiţiile în care, din probele administrate rezultă fără putinţă de tăgadă că banii proveniţi din câştigurile S.C. C S.R.L. erau împărţite între cele două părţi, reclamantul şi pârâta, în baza unei convenţii nescrise, considerată de aceştia suficientă având în vedere încrederea reciprocă, instanţa a reţinut o situaţie neconformă realităţii, contrare celei atestate de probele administrate.
Cu referire la răspunsurile reclamantului la interogatoriu şi înscrisurile din dosar, recurenta arată că bugetul celor două părţi era comun, reclamantul nu a întreprins niciun demers în timpul concubinajului pentru recuperarea sumei de 30.000 euro, iar recurenta a retras şi a depus în contul firmei diverse sume de bani în decursul timpului, context în care instanţa de apel trebuia să constate că suma în cauză reprezenta o sumă provenită din fondurile comune ale concubinilor, rezultată din afacerile pe care le derulau împreună.
Recurenta învederează că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material când a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ. şi nu ale art. 1346 şi art. 1348 din acelaşi act normativ.
Susţine că decizia recurată este inechitabilă având în vedere că se reproşează doar pârâtei o poziţie procesuală inconsecventă, în condiţiile în care intimatul a dat dovadă de rea-credinţă, cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriu, contrazis de înscrisurile de la dosar.
Afirmă că instanţa de apel a reţinut nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 1345 C. civ., făcând abstracţie de faptul că şi recurenta a donat intimatului un bun imobil a cărui valoare depăşea cu mult nivelul rezonabil al contribuţiei la viaţa de familie pe care o implica relaţia de concubinaj şi fără să analizeze motivaţia reală, intimă, subiectivă din momentul transferului acestei sume substanţiale, fiind mai mult decât evident că această sumă nu a fost virată dintr-o eroare.
Arată că instanţa de apel avea obligaţia să analizeze varianta prezentată de recurentă, în sensul de a verifica dacă suma de 30.000 euro nu reprezintă o compensare pentru activitatea profesională depusă de aceasta în calitatea de administrator al firmei pârâtului, în raport de convenţia în sensul gestionării şi folosirii în comun a câştigurilor realizate de cele două părţi.
Afirmă că, atât timp cât reclamantul nu a efectuat niciun demers în vederea recuperării sumei transferate, se poate aprecia că îmbogăţirea recurentei ar putea fi justificată prin raportare la art. 1346 lit. c) C. civ., dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său, sau cu intenţia de a gratifica.
Mai arată că suma solicitată de reclamant a fi restituită este substanţială, însă se poate aprecia că recurenta a dovedit că participarea sa efectivă la activitatea societăţii comerciale a depăşit limitele rezonabile ale unei obligaţii morale de sprijin material şi afectiv reciproc între concubini, sens în care face trimitere la înscrisurile administrate şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Faptul că pârâtul s-a bucurat de câştigurile obţinute în urma afacerilor derulate de firma S.C. C S.R.L., în calitate de asociat unic, s-a datorat, în mare parte, contribuţiei substanţiale a pârâtei la obţinerea acestora, astfel încât instituţia îmbogăţirii fără justă cauză trebuie aplicată şi în raport de munca depusă de pârâtă în cadrul firmei pentru a restabili echilibrul patrimonial dintre concubini, aspect în raport de care, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1345 C. civ.
Susţine că, deşi nu este direct aplicabil, soluţia cuprinsă în art. 328 C. civ. poate să justifice, pentru identitate de raţiune, şi acordarea unei compensaţii concubinului care a participat la activitatea profesională a celuilalt concubin, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, având în vedere că temeiul juridic este acelaşi (îmbogăţirea fără justă cauză), bazat pe un principiu al echităţii.
Arată că reclamantul era considerat, în cadrul comunităţii, un membru al familiei pârâtei, fiind astfel de acceptat că, în mod natural, părţile gospodăreau împreună, îşi ofereau sprijin reciproc, având un buget comun, asemenea unor persoane căsătorite. Deşi concubinii nu au obligaţia de sprijin material reciproc şi nici obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, convieţuirea ca familie pune în discuţie o obligaţie morală, naturală, imperfectă, care, executată de bunăvoie, nu dă dreptul la repetițiune. Susţine că, în speţă, operează compensarea, iar recurenta nu trebuie să restituie suma de 30.000 euro, cât timp, în privinţa concubinilor, dreptul de creanţă se naşte în măsura în care participarea unuia dintre concubini la activitatea profesională a celuilalt concubin a depăşit contribuţia sa la viaţa de familie pe care o implica relaţia de concubinaj.
Referitor la susţinerea sa, în sensul că suma de 30.000 euro ar putea reprezenta o liberalitate, arată că date fiind relaţiile dintre părţi, potrivit jurisprudenţei, intenţia de a dona este prezumată până la proba contrară, probă ce nu a fost făcută de reclamant.
Atât timp cât reclamantul nu a justificat motivul pentru care a transferat suma de 30.000 euro, singura variantă, în situaţia excluderii existenţei unei compensări în baza convenţiei părţilor, este aceea a unei liberalităţi sub forma darului manual, iar limitarea obiectului darului manual la bunurile mobile cu o valoare de până la 25.000 lei, prevăzută de art. 1011 alin. (4) C. civ., nu constituia impediment pentru instanţa de apel de a admite, în parte, acţiunea, în sensul reţinerii existenţei unei liberalităţi în limitele acestei sume şi să o scadă din suma de 30.000 euro.
Apărările formulate
În cauză nu a fost depusă întâmpinare.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 mai 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, şi a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024 pentru soluţionarea recursului.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Prin critica ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a calificat operațiunea juridică a virării sumei în contul pârâtei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia recurată, ci doar a statuat că nu a existat un contract de mandat care să demonstreze existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, sarcina calificării juridice a operațiunii revenindu-i Curții de Apel Cluj, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.
Totodată, recurenta a susţinut, prin criticile ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită a normelor de drept material, învederând că instanţa de apel a apreciat incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ. şi nu pe cele ale art. 1346 şi art. 1348 din acelaşi act normativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, susţinând că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza dacă suma de 30.000 euro ar fi putut reprezenta o liberalitate care se putea prezuma în raport de relaţiile afective de lungă durată dintre părţi, o compensare pentru activitatea profesională depusă de recurentă la firma al cărei asociat unic era, legal şi formal, reclamantul sau o convenţie privind folosirea în comun a câştigurilor realizate de fiecare dintre cei doi concubini, inclusiv al celor rezultate din afacerea percepută ca fiind una comună.
Criticile recurentei necesită identificarea problemelor de drept dezlegate de către instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual şi, subsecvent, a limitelor în care trebuia să aibă loc rejudecarea.
Astfel, Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 778 din 6 aprilie 2022, răspunzând criticilor reclamantului A, instanţa de recurs a analizat cauza juridică a acţiunii în restituirea sumei de 30.000 euro, solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, şi a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei cauze juste pentru îmbogăţirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1345 şi art. 1348 C. civ.
În considerentele deciziei anterior menţionate s-a mai reţinut că instanţa de apel a analizat, din perspectiva dispoziţiilor art. 1346 C. civ., cazurile în care îmbogăţirea este considerată ca având justă cauză şi a înlăturat apărările pârâtei, prin care a invocat, drept justificare pentru mărirea patrimoniului său cu valoarea încasată în urma viramentului bancar, acordarea sumei de bani în scopul continuării relaţiei de concubinaj, dobândirea acesteia cu titlu de compensaţie pentru activitatea prestată în cadrul societăţii comerciale ori cu titlu de liberalitate, apreciind că aceste susţineri nu au fost dovedite în niciun fel, ipotezele invocate rămânând la nivel de simple afirmaţii.
Drept urmare, instanţa de recurs a constatat că, în absenţa unui contract, a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acţiuni în justiţie prin care reclamantul însărăcit să-şi poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză, în virtutea principiului echităţii, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea şi, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanţiale, ce depăşeşte nivelul rezonabil al contribuţiei la viaţa de familie pe care o implică relaţia de concubinaj.
Casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel au fost dispuse, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală aferentă acestei sume şi a cheltuielilor de judecată datorate de părţi în prima instanţă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate referitoare la soluţia dată apelului reclamantului.
Conform dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., vizând judecata în fond după casare: „(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.”
În considerarea acestor dispoziții legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios, impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.
Doar în măsura în care motivele invocate prin cererea de apel şi apărările evidenţiate prin întâmpinarea la apel nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanţei de recurs, se impune ca instanţa de apel să aibă în vedere chestiunile respective cu prilejul rejudecării apelului.
Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei, că prin considerente decisive instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit cu autoritate de lucru judecat care este calificarea juridică exactă a acţiunii (îmbogăţire fără justă cauză), determinând în acest fel cadrul procesual în care va avea loc rejudecarea, şi a trimis cauza instanţei de apel pentru a fi rejudecată pretenţia dedusă judecăţii, conform dezlegărilor din cuprinsul hotărârii.
Astfel, conform dezlegărilor instanţei supreme, „cauza juridică a acţiunii în restituirea sumei de bani, astfel cum rezultă în mod clar şi lipsit de echivoc din motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată şi din apărările corelative ale pârâtei interpretate per a contrario, nu doar că nu sprijină concluzia instanţei de apel referitoare la existenţa unui temei juridic care să justifice obţinerea avantajului economic de către pârâtă, în detrimentul reclamantului, ci, mai mult decât atât, infirmă existenţa unui raport juridic obligațional izvorât din contractul de mandat. (...) Drept urmare, în absenţa unui contract sau a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acţiuni în justiţie prin care reclamantul însărăcit să-şi poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză, în virtutea principiului echităţii, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea şi, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanţiale ce depăşeşte nivelul rezonabil al contribuţiei la viaţa de familie pe care o implică relaţia de concubinaj.
Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1345 şi art. 1348 C. civ., reţinând în mod nelegal existenţa unei cauze juste pentru îmbogăţirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, şi, pe cale de consecinţă, existenţa unei acţiuni în răspundere contractuală aflată la dispoziţia reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei remise prin virament bancar în anul 2014, pronunţând astfel o hotărâre parţial nelegală.”
Procedând în conformitate cu cele stabilite în acest sens prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022, în rejudecare, curtea de apel a reţinut nefondate criticile apelantei pârâte care vizau aspectele asupra cărora a statuat instanţa de recurs prin decizia de casare.
Aşadar, nu poate fi reţinută o încălcare a normelor de procedură care guvernează rejudecarea apelului după casare, în condiţiile în care rejudecarea a avut loc în coordonatele obligatorii stabilite de Înalta Curte, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, se reţine că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, astfel cum au fost reţinute prin decizia de casare.
Astfel fiind, subsecvent refacerii judecăţii în apel pe baza dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii conținute în decizia de casare, nu mai pot fi susţinute critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1345 C. civ.
Readucând în dezbaterea judiciară aspecte vizând caracterul justificat al îmbogăţirii recurentei şi caracterul subsidiar al actio de in rem verso, recurenta ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale definitive în cadrul aceluiaşi proces.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 26 din Constituţie, învederând că instanța de apel trebuia să verifice situaţia concubinilor, părţi litigante din prezenta cauză, şi să analizeze natura operaţiunii de virare a sumei de 30.000 euro, având în vedere istoricul relaţiilor personale şi patrimoniale derulate între aceştia pe parcursul celor 15 ani, împrejurare reţinută şi prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie.
Critica este nefondată.
Înalta Curte constată că, prin aceeaşi decizie de casare, instanţa de recurs a reţinut, în ansamblul argumentelor prin care a tranşat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că operaţiunea juridică vizată de cererea reclamantului s-a născut în cadrul raporturilor patrimoniale complexe dintre concubini părţi litigante şi că această uniune de facto, în cadrul căreia există viaţă de familie, cu caracter de continuitate şi stabilitate, intră sub protecţia juridică a art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 26 din Constituţie.
Aşadar, analiza naturii juridice a operaţiunii de virare a sumei de 30.000 euro, în contextul raporturilor dintre părţile litigante, nu a constituit o obligaţie trasată prin decizia de casare în sarcina instanţei de apel, cum în mod neîntemeiat susţine recurenta, instanţa de casare dezlegând problema de drept a temeiului juridic al acţiunii şi prin raportare la relaţia personală dintre părţi.
Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate și nu a răspuns punctual criticilor aduse sentinței apelate, justificându-și soluția doar în raport cu aspectele deja statuate prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, obligaţie consacrată şi de jurisprudenţa CEDO, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Contrar celor afirmate de recurentă, lecturând decizia atacată, se constată că instanţa de apel, subsecvent reţinerii caracterului obligatoriu al modalităţii în care instanţa de recurs a tranşat asupra temeiului de drept al pretenţiilor având ca obiect suma de 30.000 euro, dar şi al statuării asupra faptului că pârâta nu a probat existenţa unei cauze juste pentru îmbogăţirea sa cu suma respectivă, astfel cum s-a arătat şi în precedent, a reţinut că, raportat la starea de fapt corect stabilită de instanţa de fond, criticile apelantei pârâte care vizau aspectele asupra cărora a statuat instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual sunt nefondate. Aşadar, instanţa de apel a înlăturat criticile invocate de apelantă în susţinerea căii de atac formulate ţinând cont de dezlegările date prin decizia de casare, ceea ce face posibil controlul instanței de recurs asupra legalităţii soluţiei atacate.
În analiza efectuată, era necesar ca instanţa de apel să facă referire la dispoziţiile deciziei de casare întrucât chestiunile de drept tranşate prin aceasta erau obligatorii pentru instanţa care rejudeca fondul, cum s-a arătat anterior.
În atare condiții, recurenta invocă, nepermis, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., viciul nemotivării hotărârii recurate, decizia atacată corespunzând exigenţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2024.