Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/3/2019 din data de 26 iunie 2019 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
(1) obligarea pârâtului la plata triplului sumei de 5284.50 lei (la care se adaugă TVA)/6296.55 lei (cu TVA inclus), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.07.2016 şi până la data de 30.06.2019, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM;
(2) obligarea pârâtului la plata triplului sumei de 2913,37 lei ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 31.05.2019, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 10/2016 și Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acțiunii;
(3) obligarea pârâtului să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerț/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate;
(4) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 369/19 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 2691 lei cu titlu de despăgubiri şi să încheie cu reclamantul autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate, fiind respinsă în rest cererea. Totodată s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1327 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1636A/25 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. A S.R.L., s-a anulat în tot sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre judecare în primă instanţă la Tribunalul Hunedoara.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Hunedoara:
Prin sentinţa civilă nr. 1274/2022, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă:
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2691 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 15 decembrie 2016 – 28 februarie 2017 şi în perioada 15 decembrie 2018 – 28 februarie 2019.
A obligat pârâtul să încheie cu reclamantul autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile administrate.
A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1327 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia:
Prin decizia civilă nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. A S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1274/2022 pronunţate de Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, sub aspectul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează comunicarea publică a unei opere, respectiv art. 20 din Legea nr. 8/1996, deciziile O.R.D.A. nr. 10/2016 şi 120/2016, cât şi răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.).
Recurenta-pârâtă a arătat că, din ansamblul probator administrat de către instanţa de fond, rezultă fără echivoc faptul că pârâta nu are calitatea de utilizator în sensul legii, că nu realizează o comunicare publică a unor opere, precum şi faptul că reclamanta nu dovedit că s-ar fi distribuit opere pentru care ea este îndreptăţită să solicite plata vreunor drepturi.
Calitatea de pretins utilizator a pârâtei nu a fost analizată de către instanţa de apel prin prisma art. 20 din Legea 8/1996, instanţa neindicând cum a realizat comunicarea publică, atunci când a stabilit că pârâta are calitatea de utilizator; instanţa de apel a reţinut doar că simplul fapt al deţinerii de televizoare care pot fi folosite oricând de turişti intră sub protecţia legislaţiei în materia drepturilor de autor şi conexe.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, din cuprinsul art. 20 din Legea nr. 8/1996, reiese că simpla deţinere a unor receptoare TV nu echivalează cu o comunicare publică în sensul legii; instanţa nu a stabilit că a avut loc efectiv vreo comunicare publică a niciunui tip de operă.
Recurenta-pârâtă a invocat jurisprudenţa CJUE (C-135/10) şi a arătat că în cazul de faţă nu a existat intenţia din partea pârâtei să atragă clienţi prin comunicarea de opere, iar difuzarea nu are nicio repercusiune asupra veniturilor societăţii întrucât orice client îşi poate utiliza propriile aparate fără să aibă nevoie de aparatele TV din unitate.
În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 3166/2014) a statuat că “instanţa nu poate să prezume o creştere şi o mai bună imagine a pârâtei în relaţia sa cu clientela, datorată comunicării fonogramelor, fără o dovadă efectivă”.
În speţă, instanţa de apel, cu încălcarea normelor sus-citate şi fără a se administra nicio probă în acest sens, a stabilit că existenţa internetului WI-FI şi a televizoarelor smart cu recepţie canale TV, reprezintă o modalitate de atragere a clientelei şi de obţinere a unor venituri suplimentare
Acest lucru rezultă şi din actele depuse la dosar de către reclamantă, care la data verificării în teren a locaţiei a constatat că restaurantul era închis, aşa cum rezultă chiar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recurenta pârâtă a mai susţinut că nu are calitatea de utilizator nici în sensul deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi 120/2016, întrucât nu realizează acte de comunicare publică a vreunei opere, simpla deţinere a unor aparate TV neechivalând cu operaţiunea de comunicare publică a vreunor opere.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a art. 1349 şi urm. C. civ., a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere, având în vedere că pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită, neavând calitatea de utilizator, iar pe de altă parte nu s-a dovedit prejudiciul în cauză, având în vedere că nu s-a stabilit tipul de opere comunicat public.
Recurenta-pârâtă a arătat că nu s-a stabilit dacă au fost comunicate public opere din repertoriul gestionat de CREDIDAM, pe care pârâta nu îl cunoaşte şi nici nu i s-a adus la cunoştinţă.
Recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate prevederile legale care reglementează libertatea contractuală, neexistând temei legal care să permită instanţei să oblige la încheierea unui contract cu unul dintre organismele de gestiune colectivă, în condiţiile în care există mai multe asemenea organisme acreditate de către ORDA, soluţie care se opune principiului libertăţii de voinţă care guvernează materia contractuală, reglementat de art. 1166 C. civ.
5. Apărările formulate în cauză:
În termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de iniţierea demersului judiciar.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.
Astfel, prin cererea de recurs pârâta a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996 şi a art. 1349 C. civ., întrucât simpla deţinere a unor aparate TV nu îi conferă calitatea de utilizator, comunicarea publică nefiind reţinută corect de către instanţă, astfel că nu a săvârşit o faptă ilicită.
Cum criticile recurentei-pârâte tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Întrucât sancțiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C .proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.
Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a antrena o devoluţiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.
Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, care are în vedere situaţiile în care instanţa, deşi a apelat la textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii legale, fie le-a aplicat greşit.
Înalta Curte constată că aspectele de fapt referitoare la închiderea restaurantului, precum şi cele privind apartenenţa operelor difuzate la repertoriul gestionat de reclamantă nu au fost valorificate mai întâi în apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului şi nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privinţa lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare.
O altă critică pe care se axează recursul priveşte împrejurarea că simpla amplasare a unor televizoare în incinta unităţii turistice nu dovedeşte realizarea actelor de comunicare publică.
Pe de o parte, criticile expuse în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, nu pot fi cercetate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii prin prisma modului în care au fost stabilite elementele de fapt ale cauzei.
Instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, deţinând spaţii în care se comunică public prestaţii ale artiştilor interpreţi, pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă - autorizarea funcţionării şi clasificării cu 4 stele încă din 2015 a unităţilor deţinute de către pârâtă, respectiv Vila B şi restaurant B, situate în zona de agrement C, jud. Hunedoara, raportat la Ordinul nr. 65/2013 al Ministerului Economiei – Autoritatea Naţională pentru Turism care prevede că o pensiune de 4 stele este obligată să deţină televizor în spaţiile comune şi în fiecare cameră cu recepţie canale TV, planşele fotografice printate de pe site-urile de rezervări de pe x.ro, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumţie judiciară a utilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, prezumţie care nu a fost răsturnată de către recurentă.
Pe de altă parte, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, dată fiind prezenţa unor aparate apte să comunice public opere muzicale și prestații artistice purtătoare de drepturi conexe, Înalta Curte consideră relevantă Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și Attorney General, care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene „a subliniat, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În lipsa acestei intervenții, acești clienți, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată”.
Anterior, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C‑306/05 SGAE, Curtea afirmase că este lipsită de relevanţă apărarea pârâtului din acea cauză în sensul că utilizatorii nu ascultau efectiv fonograme, curtea considerând relevantă punerea la dispoziţia lor a dispozitivelor, existenţa lor şi aptitudinea lor de a comunica public fonogramele.
De altfel, în cauza C-162/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut şi că utilizatorul care foloseşte dispozitive ce difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.
În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.
Aşadar, pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei şi C., instanţa de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spaţiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziţia clientelei a dispozitivelor, existenţa lor şi aptitudinea lor de a comunica public fonogramele şi nu dovedirea folosirii lor efective.
Așadar, în speță s-a făcut dovada utilizării, iar tipul de utilizare dovedită constituie comunicare publică în sensul legii.
Nu este fondată nici critica prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1349 C. civ., pe care s-a întemeiat demersul judiciar iniţiat de reclamantă, de vreme ce nu a fost probată una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită).
Potrivit dispoziţiilor art. 1349 C. civ., „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar conform prevederilor art. 1357, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Din conţinutul prevederilor legale mai sus amintite, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
Deşi recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, nu este îndeplinită prima condiţie a răspunderii civile delictuale, mai precis, sub aspectul existenţei unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul cererii de recurs se referă la chestiuni grefate pe neprobarea caracterului ilicit al faptei imputate, prin care se tinde la o reapreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii şi nu pe o interpretare a normei legale evocate, însă o atare evaluare excedează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate şi nu legalitatea sa, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În acest context, nu poate fi reţinut un aspect de nelegalitate în privinţa concluziei instanţei de apel în sensul că fapta pârâtei de a comunica public prestaţii ale artiştilor interpreţi, fără a solicita în prealabil autorizaţia/licenţa neexclusivă în calitate de utilizator, desfăşurând activitatea fără a achita remuneraţiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condiţiile art. 1349 C. civ. Astfel, prin desfăşurarea activităţii în cadrul pensiunii, activitate ce implică şi comunicarea publică de fonograme, fără a achita remuneraţiile aferente şi fără a fi emisă autorizaţia licenţă neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligaţiile legale invocate de reclamantă prin acţiune, respectiv, de a solicita şi obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă şi de a achita remuneraţiile stabilite prin metodologii.
De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condiţiile obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive şi plăţii remuneraţiei datorate potrivit legii şi metodologiei aplicabile, cuvenite artiştilor interpreţi, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 106 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare.
În ceea ce priveşte decizia instanţei supreme pe care recurenta-pârâtă a evocat-o cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate constitui un reper de evaluare a legalităţii deciziei atacate ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, întrucât practica judiciară nu constituie de , potrivit art. 1 C. civ., instanţa de judecată fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.
Recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate prevederile legale care reglementează libertatea contractuală, neexistând temei legal care să permită instanţei să oblige la încheierea unui contract cu unul dintre organismele de gestiune colectivă, în condiţiile în care există mai multe asemenea organisme acreditate de către ORDA, soluţie care se opune principiului libertăţii de voinţă care guvernează materia contractuală, reglementat de art. 1166 C. civ.
Se observă că recurenta pârâtă şi-a circumstanțiat critica prin invocarea împrejurării că există mai multe organisme acreditate de către ORDA pentru colectarea remuneraţiilor, nefiind legală obligarea sa la încheierea contractului cu unul dintre aceştia, susţinerea astfel precizată neputând fi primită în contextul legislativ aplicabil speţei. Astfel, întrucât recurenta pârâtă realizează activitatea de comunicare publică în scop ambiental, intimata reclamantă are obligaţia legală de a-i solicita, în calitate de utilizator, plata de remuneraţii echitabile pentru artiştii interpreţi sau executanţi, reprezentaţi de CREDIDAM, pe fiecare sursă în parte.
Noţiunea de remuneraţie unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artişti interpreţi sau executanţi, producători de fonograme iar reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, prin deciziile ORDA nr. 120/2013 şi nr. 121/2013 fiind numit colector pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Potrivit art. 98 lit. g) şi h) din Legea nr. 8/1996, artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuţiilor lor, cu excepţia cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remuneraţie echitabilă. Corelativ, în calitate de utilizator, pârâta avea obligaţia de a semna contractul de licenţă neexclusivă cu reclamanta în calitatea acesteia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi şi executanţi şi să plătească remuneraţia compensatorie pentru utilizarea prestaţiilor acestora, obligaţii ce rezultă din prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) şi art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [art. 162 alin. (1) lit. a), art. 168 alin. (1)].
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte în formularea prezentei căi de atac, întrucât aceasta urmează a fi respinsă, Înalta Curte urmează să o oblige la plata către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform extrasului bancar existent la fila 26 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM.
Obligă recurenta-pârâtă S.C. A S.R.L. la plata sumei de 1300 lei către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.