După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la 30 septembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro, alcătuită din 1.000.000 euro, daune materiale, şi 4.000.000 euro, daune morale, ca urmare a arestării preventive, a duratei procesului și a cauzării prejudiciilor materiale, familiale şi personale ca urmare a acestei măsuri; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 5.000.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată sau a sumei care se va stabili cu titlu de daune materiale şi morale, până la achitarea integrală a sumei stabilite cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (1)-(5) raportate la cele ale art. 539, art. 540 şi art. 541 C. proc. pen., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 5 paragr. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2065 din 15 octombrie 2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată. A apreciat că inadmisibilitatea invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă o chestiune de fond. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 288A din 23 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinţei nr. 2065 din 15 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, echivalentă în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acţiunii, 30 septembrie 2016, până la data plăţii efective. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
4. Recursurile
Împotriva deciziei nr.288A din 23 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A, precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
5.1 Recursul reclamantului A
Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aprecierii greşite a probaţiunii administrate, considerate inapte să ateste prejudiciul reclamat.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut precaritatea motivării deciziei recurate şi a solicitat, sub acest aspect, casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.
A menţionat că, deşi instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 540 C. proc. pen., apreciind că la stabilirea întinderii reparației se tine seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, familiei celui privat de libertate ori asupra persoanei aflate în situația prevăzută la art. 538, a motivat superficial aceste aspecte.
Legat de prejudiciul adus imaginii sale, a susţinut că acesta s-a realizat prin expunerea de către autorităţi a cazului său în spațiul public (pe internet, în presă, la diferite posturi de televiziune), fiind prezentat ca un infractor periculos, în privința căruia s-a dispus arestarea preventivă.
În ceea ce privește arestarea sa, recurentul a menţionat că a fost prezentată ca fiind un succes al Direcţiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București (DIICOT), constând în destructurarea unei rețele de spălare de bani. A precizat că fiecare măsură de prelungire a măsurii arestării preventive a fost făcută publică în mass-media, iar expunerea sa, ca fiind reținut pentru infracţiuni de crimă organizată, spălare a banilor, evaziune fiscală, uz de fals etc. a condus la prejudicierea imaginii sale.
A arătat că apariția pe internet, precum și la mai multe posturi de televiziune a fotografiilor și a filmărilor sale în ipostaza de arestat a ajuns la cunoștința prietenilor, a rudelor și a comunității iraniene, distrugându-i imaginea, relaţiile sociale, familiale şi financiare.
A susţinut că în perioada executării măsurii preventive privative de libertate, familia sa a întâmpinat dificultăți financiare și s-a destrămat, recurentul fiind considerat responsabil pentru traumele suferite de copiii săi.
Considerând că în faza apelului instanța trebuia să se realizeze o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., de motivele şi de mijloacele de apărare invocate, precum şi de dovezile prezentate, recurentul a afirmat că motivarea superficială a hotărârii recurate denotă ignorarea acestor elemente.
5.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti
Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, potrivit deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituționale, inexistența în cuprinsul hotărârii de achitare a analizei efectuate asupra legalității măsurii arestării preventive poate fi reținută ca temei al respingerii acțiunii în despăgubiri formulate de reclamant.
Totodată, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, „Deciziile Curţii Constituţionale (...) au putere numai pentru viitor”.
A criticat faptul că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate că, deși această decizie a fost publicată după pronunțarea sentinței de către prima instanță, se impune a fi avută în vedere față de caracterul devolutiv al apelului.
Recurentul a susținut că aceste raţionament este eronat, deoarece nu s-a ținut cont de principiul fundamental care guvernează procesul civil, respectiv că legea aplicabilă acestuia este cea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Raportat la acest principiu de drept, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel avea obligația de a reanaliza fondul cauzei faţă de dispoziţiile normative în vigoare la momentul declanșării litigiului, iar caracterul devolutiv al apelului, în limitele prevăzute în Codul de procedură civilă, nu poate constitui un argument pentru aplicarea retroactivă a hotărârilor Curții Constituționale.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva obligării sale la plata dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de daune morale, începând cu data introducerii acțiunii civile (30 septembrie 2016), în baza art. 1535 alin. (1) C. civ.
A susținut că nu se poate reține că obligația de plată a dobânzii era scadentă de la momentul introducerii acțiunii, cât timp, anterior pronunțării deciziei recurate, nu se stabilise o astfel de obligaţie.
A apreciat că problema scadenței plăţii se putea pune la momentul la care hotărârea judecătorească dobândea caracter definitiv şi executoriu.
6. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare
Părţile nu au depus întâmpinare.
La 16 noiembrie 2023, Direcţia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus note de şedinţă, prin care a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, în mod greşit fiind menţionată în citativ ca fiind intimată în cauză.
7. Procedura de filtru
Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art.493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis în principiu recursurile, stabilind termen pentru soluţionarea acestora la data de 7 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor.
8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
8.1 Recursul reclamantului A este nefondat şi va fi respins ca atare pentru considerentele ce succed:
Invocând o carenţă de motivare a deciziei recurate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească a cauzei, corespunzătoare dispoziţiilor art.4 78 alin. (2) C. proc. civ., în raport de motivele, mijloacele de apărare și dovezile prezentate în prima etapă procesuală sau a celor expuse în cererea de apel.
Reţinând că modalitatea de evaluare a probatoriului este o chestiune care excedează obiectului recursului, în care pot fi puse în discuţie doar aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că ceea ce recurentul a reclamat concret în calea de atac pendinte este o nemotivare adecvată a apelului, în raport de criticile formulate, care au vizat o reapreciere a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a prejudicierii imaginii şi a destrămării familiei sale, ca efect al mediatizării excesive şi neconforme a măsurii arestării preventive adoptate de autorităţi în privinţa sa.
Analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceste critici nu sunt fondate.
În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a remarcat că prin hotărârea tribunalului s-a reţinut că reclamantul nu a invocat nelegalitatea măsurii arestării sale preventive, ci a solicitat acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a soluţiei de achitare pronunţate în procesul penal (s.n. care a format obiectul dosarului nr. x/3/2010* al Tribunalului Bucureşti).
Curtea a reţinut că prin soluţia pronunţată, reflectată în considerentele hotărârii apelate, nu s-a examinat, ca temei al acţiunii în despăgubiri, durata procedurii şi a procesului penal, însă această omisiune nu a format obiect de critică în apelul exercitat, astfel că analiza acestuia s-a realizat în limitele criticilor formulate, conform dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând apelul în acest cadru procesual, instanţa a reţinut aspectele statuate prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial după pronunţarea sentinţei de către tribunal, considerând că sunt relevante pentru soluţionarea cauzei statuările de la paragrafele 37 şi 38, în sensul că măsurile preventive privative de libertate adoptate pe parcursul procesului penal, finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, dau dreptul la reparaţie, în temeiul unei prezumţii de prejudiciu rezultate din limitările severe ale libertăţii individuale.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a evocat în considerentele deciziei consecințele pe care apelantul-reclamant a pretins că le-a suferit în plan material şi moral, astfel cum acestea au fost expuse în cererea introductivă şi, examinând prejudiciile materiale a arătat că nu le poate reţine, în esenţă pe motiv că prejudicierea imaginii de om de afaceri onest s-a datorat, în primul rând, colaborării suficient de îndelungate cu inculpații din dosarul penal nr. x/3/2010, condamnate pentru infracțiuni de spălare de bani, crimă organizată şi evaziune fiscală, aspect ce a determinat implicarea sa în dosarul penal şi arestarea preventivă.
Curtea a apreciat că, fiind generată de propria faptă, vătămarea imaginii apelantului-reclamant, de om de afaceri onest, nu poate fi pusă în legătură cauzală directă cu arestarea sa preventivă, astfel că nu se impune a fi reparată.
Examinând prejudiciile morale invocate, curtea a reţinut declaraţiile martorilor B şi C, au relevat suferinţa psihică a apelantului-reclamant, cauzată de ostracizarea sa socială şi în mediul de afaceri, precum şi modalitatea în care percheziţiile şi arestarea sa s-au reflectat în percepţia soţiei şi a copiilor săi.
Instanţa de apel a expus în considerentele deciziei recurate aspectele invocate de apelantul-reclamant, anume că percheziţiile efectuate de autorităţi la domiciliul său i-au conturat profilul unui traficant internaţional de droguri şi al unui acuzat de terorism, iar fotografiile sale, în ipostaza de arestat, difuzate la mai multe posturi de televiziune, la ore de maximă audienţă, l-au prezentat ca pe un infractor periculos.
Curtea a reţinut că apelantul-reclamant a susţinut că aceste aspecte de fapt au contribuit la destrămarea familie sale, care l-a considerat răspunzător pentru situația creată, soţia intentând acţiune de divorţ, iar cei doi copii ai săi fiind excluşi din viaţa socială.
În planul afecţiunilor morale analizate, instanţa de apel a specificat că are în vedere suferinţele psihice suportate de reclamant în legătură cu modul în care s-a reflectat evenimentul arestării sale asupra fiului său, D, născut la (...), prin raportare la mediul şcolar, unde, potrivit declaraţiilor recurentului, colegii şi profesorii îl considerau pe acesta terorist şi traficant de droguri.
Curtea nu a reţinut însă deteriorarea relaţiilor de familie ale recurentului ca fiind în legătură cauzală directă şi nemijlocită cu arestarea sa preventivă, apreciind că declaraţiile martorilor B şi C nu au relevat o asemenea situaţie, aceştia specificând că nu cunosc cauza pentru care apelantul şi soţia sa au divorţat.
Deşi a acceptat că trecerea prin întreaga serie de evenimente presupuse de arestarea preventivă şi cercetarea în dosarul penal poate să reprezinte un test de rezistență pentru o relație, în ceea ce priveşte consecinţele invocate de reclamant, a apreciat că nu se puteau produce fără o afectare prealabilă, preexistentă a fundamentului relației.
Referitor la pierderile suferite în plan familial, instanţa de apel a constatat că, potrivit declaraţiei martorului B, reclamantul suferea din cauză că nu o putea vedea pe fiica sa, E.
Cu privire la acest aspect, instanţa a considerat că pretinsa afectare a relaţiilor personale cu minora nu este în legătură cauzală directă cu arestarea sa preventivă, întrucât, în perioada arestării, 29 ianuarie 2010 – 17 iunie 2010, fiica sa avea 3 ani, iar la acea vârstă, lipsa relativ scurtă a reclamantului din mediul familial, precum şi prejudicierea imaginii sale nu ar fi putut să influenţeze o astfel de relaţie.
În raport de o asemenea concluzie, instanţa de apel a apreciat că numai în limitele reţinute ca fiind dovedite, prejudiciul moral suferit de reclamant prin supunerea sa la suferinţe fizice şi psihice, prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale la sănătate şi demnitate recunoscute de art. 252 C. civ., se impune a fi reparat.
În justificarea acestei soluţii, instanţa de apel a evocat jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit), care este în sensul acordării unor daune morale estimate în echitate, raportat la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum şi la intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Totodată, curtea a făcut referire la jurisprudenţa internă, precum şi la aspectele statuate în literatura de specialitate, în sensul că stabilirea daunelor morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanța valorilor lezate şi măsura în care aceste valori au fost afectate, precum şi la intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
Cu acest prilej, curtea a menţionat că aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate cerinţei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire să i se fi creat celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat, astfel că a stabilit că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv durata de 4 luni şi 19 zile a arestului preventiv şi suferinţele fizice şi psihice reţinute, suma de 20.000 euro constituie o compensație echitabilă alături de constatarea intrinsecă a încălcării drepturilor recurentului.
Se observă, aşadar, că nu se pune problema unei motivări precare a deciziei pronunţate în apel, de vreme ce considerentele acesteia relevă contrariul, respectiv o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac, prin raportare la probaţiunea administrată, la nomele legale aplicabile şi la jurisprudenţa în materie.
Înalta Curte notează că recurentul nu poate invoca o pretinsă nemotivare a deciziei recurate, de vreme ce, potrivit aspectelor reţinute de instanţa devolutivă de apel, probaţiunea nu a atestat legătura de cauzalitate între leziunea morală invocată de recurent şi efectul măsurilor adoptate de autorităţi împotriva sa, iar acest element era decisiv în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii civile şi repararea prejudiciului pretins.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este rezultatul a două exigenţe ce decurg din art.6 paragr.1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reflectate în jurisprudența Curții. Pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinența.
Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).
Or, modalitatea în care instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a cererii recurentului privind acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat corespunde obligaţiei de motivare, raportat la ceea ce probaţiunea administrată a relevat, revenind părţii obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, iar probele propuse să aibă aptitudinea de a susţine ceea ce se intenţionează a se demonstra.
Faptul că instanţa de apel a judecat cauza într-o altă manieră faţă de cea agreată de recurent nu echivalează cu o carență a analizei acesteia, de vreme ce motivarea conţine argumente ce fundamentează soluţia instanţei, de natură să faciliteze exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind, din aceste considerente, nefondat.
8.2 Nefondat este şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Concret, prin motivele de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a reclamat, pe de o parte, greșita reţinere în cauză a efectelor deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, contrar principiului fundamental al procesului civil care obligă aplicarea legii în vigoare la momentul declanşării procesului, iar, pe de altă parte, eronata soluţie pronunţată asupra cererii reclamantului privind obligarea sa la plata dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de daune morale, începând cu data introducerii acţiunii civile, respectiv de la 30 septembrie 2016.
Analizând decizia recurată în raport de primul motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicabilitatea în speţă.
În susţinerea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul a solicitat antrenarea răspunderii statului în baza art. 539 C. proc. civ., ca urmare a arestării preventive prin privarea nelegală de libertate, a duratei procesului şi a prejudiciilor materiale, familiale şi personale, invocând că prin decizia penală nr. 605 din 6 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/3/2010*, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia penală a dispus achitarea sa pentru infracţiunile sub aspectul cărora a fost judecat.
Astfel cum reiese din conținutul art. 147 alin. (4) din Constituția României, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituționale, reluate, la nivel legal, prin și , consacră efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestora.
Prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosarul nr. x/63/2017 al Tribunalului Dolj – Secţia I civilă şi a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.
Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate în cadrul litigiilor pendinte, în care se pune problema aplicării dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, Curtea Constituțională a tranșat în repetate rânduri în jurisprudența sa această chestiune, statuând că acestea se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor, sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție neputând fi condiționată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Astfel, prin decizia nr. 392/2020, Curtea Constituțională a stabilit, la paragr. 23 și 24, că ,,Decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. 24. Astfel, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – în cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.”
Valorificând, în cauză, statuările Curții Constituționale din perspectiva efectelor produse de o decizie prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text legal, Înalta Curte reține că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/2021 este incidentă, neputând fi acceptată ipoteza expusă de recurentul-pârât în sensul neaplicării în cauza pendinte.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, această constatare nu este de natură să înfrângă principiul stipulat în art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi nici principiul aplicării litigiului a legii în vigoare la momentul declanşării acestuia, de vreme ce însăși Curtea Constituţională, ca for abilitat să verifice constituţionalitatea dispoziţiilor legale în raport cu cele ale legii fundamentale, a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – în cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt incidente - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat (cum este cazul şi în speţă).
Examinând, pe un alt palier recursul pârâtului, Înalta Curte reține că acesta contestă soluția prin care partea a fost obligată la plata către recurentul-reclamant a dobânzii aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubiri morale, începând cu data introducerii acţiunii civile.
Prin decizia recurată curtea de apel a stabilit că suma de 20.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri morale recurentului-reclamant constituie o compensaţie echitabilă, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv față de durata de 4 luni şi 19 zile a arestului preventiv şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate prin adoptarea acestei măsuri procesuale. Totodată, a obligat recurentul-pârât la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestei sume de la data introducerii acţiunii civile, respectiv, de la 30 septembrie 2016, până la data plăţii efective.
Potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., debitorul se află de drept în întârziere când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., în materie delictuală daunele-interese moratorii se datorează din ziua cauzării prejudiciului.
În această situaţie se impune a se reţine că principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat la art. 1531 C. civ., cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât şi beneficiul de care este lipsit (alin. (2) al acestui articol), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.
În speţa de faţă, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea recurentului-reclamant, în patrimoniul acestuia s-a născut dreptul la reparaţie pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării preventive.
Ca atare, în mod justificat a apreciat curtea de apel că dobânda legală se datorează de la data iniţierii demersului judiciar, expresie a manifestării de voinţă a recurentului-reclamant în repararea prejudiciului, daunele moratorii cumulându-se cu executarea obligației.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A, precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 288A din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A, precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 288A din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2024.