După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă la 17 mai 2024, sub nr. x/3/2021, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, obligarea acestora la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 2.078.091 lei, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, calculate de la scadenţă, până la data plăţii.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ.
Prin încheierea din 16 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor III-V civile ale aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă la 14 mai 2021, sub nr. x/3/2021**.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 235 din 15 februarie 2022, Tribunalul București – Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 26A din 11 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 235 din 15 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul București – Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A şi societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatului A suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Totodată, a învederat că prejudiciul solicitat a fi reparat este rezultatul activităţii infracţionale a intimatului A, care, fiind administrator al societăţii B S.R.L., în perioada iunie 2012 - iulie 2013, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor cheltuieli fictive, reprezentând achiziţii nereale de prestări servicii, în baza unui număr de 33 facturi, cu o valoare totală de 6.442.084 lei, din care 5.195.230 lei, reprezentând baza impozabilă, şi 1.246.854 lei, taxă pe valoarea adăugată, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 2.078.091 lei, din care 831.237 lei, impozit pe profit, şi 1.246.854 lei, TVA.
Recurentul a afirmat că, în mod greşit s-a reţinut în apel că operaţiunile comerciale desfăşurate de intimatul A, în calitate de administrator al B S.R.L., nu au avut caracter fictiv, ci că ar fi existat în realitate.
A menţionat că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică la care curtea a făcut referire în considerentele deciziei recurate nu a fost propriu-zis înlăturat din probatoriul administrat, dovadă făcând faptul că atât prin încheierea de cameră preliminară pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în dosarul nr. x/3/2017, cât şi printr-o încheiere pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în acelaşi dosar, s-a apreciat greşit în sensul că acesta nu are aptitudinea de a atesta vinovăţia intimatului.
Recurentul a invocat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., conform cărora „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicit.”
Astfel, a susţinut că, în absenţa unei hotărâri definitive prin care să se tranşeze chestiunea autorităţii de lucru judecat, instanţa nu poate aplica tacit o astfel de dispoziţie.
În ceea ce priveşte operaţiunile comerciale, a arătat că acestea nu trebuie să aibă caracter penal pentru a constitui un prejudiciu cauzat bugetului de stat, fiind de notorietate că neîndeplinirea condiţiilor existenţei infracţiunii nu exclude delictul civil/fiscal.
Recurentul a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor.
Referitor la cheltuielile de judecată, în cuantum de 10.000 lei, pe care recurentul a fost obligat de instanţa de apel să le plătească intimatului, a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile Statutului profesiei de avocat din 3 decembrie 2011 care limitează acordarea onorariului de avocat la activităţile întreprinse efectiv de acesta, ținându-se cont de anumite criterii, cum ar fi timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii cerute de client, natura, noutatea şi dificultatea cazului, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, specializarea, conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului, avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat, situaţia financiară a clientului şi constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
Raportat la cele expuse, a solicitat să se constate că spezele de judecată ocazionate sunt disproporţionate şi neconforme cu realitatea, impunându-se reducerea lor, potrivit art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 11 aprilie 2024, intimatul-pârât A a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul căii extraordinare de atac a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare la data de 26 aprilie 2024, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimat.
Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 28 mai 2024, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 7 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A prin întâmpinare, dar şi fondul căii extraordinare de atac, rămânând în pronunţare asupra ambelor aspecte deduse judecăţii.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Asupra excepţiei de nulitate a recursului, invocată de intimatul A prin întâmpinare, analizată cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.”
Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.
Dispoziţiile art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs”, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Motivarea recursului presupune indicarea unui caz de nelegalitate prevăzut limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de casare invocat.
În cauză, prin motivele de critică deduse judecăţii, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei pronunţate în apel din perspectiva unei greşite aplicări a normelor de drept material circumscrise materiei răspunderii civile delictuale, susţinând că în mod eronat nu s-a dat raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în dosarul penal x/P/2016 valenţa probatorie cuvenită, deşi acesta avea aptitudinea de a dovedi săvârşirea de către intimat a faptei ilicite, constând în efectuarea unor operaţiuni comerciale cu caracter fictiv, care, înregistrate fiind în contabilitatea societăţii B S.R.L., au cauzat bugetului de stat un prejudiciu în valoare de 2.078.091 lei, ce se impune a fi reparat.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., recurentul a susţinut că, în absenţa unei hotărâri definitive prin care să se tranşeze chestiunea autorităţii de lucru judecat, instanţa nu poate aplica tacit o astfel de dispoziţie.
În ceea ce priveşte operaţiunile comerciale, a arătat că acestea nu trebuie să se circumscrie sferei penale pentru a fi reţinute ca prejudiciu cauzat bugetului de stat, fiind de notorietate că neîndeplinirea condiţiilor existenţei infracţiunii nu exclude delictul civil/fiscal. În acest sens, a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a părţilor adverse.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului, că, prin expunerea acestor motive, recurentul a respectat specificul căii extraordinare de atac a recursului, criticile sale referindu-se la o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, făcând posibilă încadrarea lor în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A.
7.2 Examinând, în aceste limite legale, recursul declarat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, repararea integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat, în cuantum de 2.078.091 lei, precum şi achitarea obligaţiilor fiscale accesorii, calculate de la scadenţă, până la data plăţii.
Prin sentinţa nr. 235 din 15 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând că săvârşirea faptei ilicite de către pârât nu a fost dovedită, precum şi că, prin sentinţa penală nr. 1809 din 28 noiembrie 2019 a Tribunalului București – Secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017, s-a constatat că operaţiunile comerciale care au stat la baza cheltuielilor înregistrate în contabilitatea societăţii B S.R.L. nu au avut caracter fictiv, ci real.
Soluţia tribunalului a fost validată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 26 A din 11 ianuarie 2024, reținându-se că fapta ilicită reclamată este identică cu cea analizată ca infracțiune în dosarul penal nr. x/3/2017, iar existenţa acesteia nu a fost dovedită.
Potrivit definiţiei doctrinare, fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii şi că, prin săvârşirea ei, se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere unui interes al unei persoane.
În prezenta cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, fapta ilicită invocată de recurent constă în sustragerea intimatului de la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii B S.R.L. a unor cheltuieli fictive, reprezentând achiziţii nereale de prestări servicii.
În ceea ce priveşte prejudiciul, Înalta Curte constată că, potrivit susţinerilor recurentului, acesta este reprezentat de privarea bugetului consolidat al statului de dreptul de a încasa impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate de legea fiscală ca fiind impozabile.
Deşi în justificarea promovării prezentului demers judiciar şi a existenţei faptei ilicite recurentul s-a prevalat de aspectele reţinute în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 25 mai 2017 întocmit în dosarul penal nr. y/P/2016 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică (în care a fost întocmit actul de sesizare al instanţei pentru dosarul penal nr. x/3/2017), se constată că acestea nu pot constitui fundament juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.
Astfel cum curtea de apel a remarcat, intimatul A a fost judecat în dosarul penal nr. x/3/2017 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
Prin sentinţa nr. 1809 din 28 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A pentru infracţiunea antemenționată, iar în temeiul dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din cod, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Soluţia tribunalului a fot confirmată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a civilă prin decizia penală nr. 239A din 26 februarie 2021, decizie cu caracter definitiv.
În dosarul penal menţionat, organul de cercetare penală a dispus întocmirea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică, cu rolul de a releva, pentru perioada 01.01.2010-31.12.2015, situaţia achiziţiilor/modalităţilor concrete de debitare (cu referire la valoarea de impozitare şi TVA), prin raportare la declaraţiile depuse la organul fiscal de către societatea B S.R.L. cu privire la sumele încasate din relaţiile contractuale derulate cu anumite societăţi comerciale.
Analizând probaţiunea administrată în cursul urmăririi penale, precum şi în etapa cercetării judecătoreşti, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a reţinut că operaţiunile comerciale întreprinse de societatea B S.R.L., care au stat la baza cheltuielilor înregistrate în contabilitatea societăţii, nu au avut caracter fictiv, ci real.
Concret, a constatat că, din coroborarea concluziilor raportului de expertiză contabilă judiciară cu celelalte mijloace de probă administrate, societatea a efectuat către furnizori plăţi în valoare de 6.989.968,14 lei, şi că acestea reprezintă, total sau parţial, contravaloarea facturilor emise de părţile cu care a contractat, plăţile fiind efectuate integral prin virament bancar, în conturile fiecăreia dintre societăţile vizate de control.
Concluzionând că probaţiunea analizată nu a decelat elemente concludente care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpatului A, instanţa penală a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală şi a dispus achitarea acestuia.
În aceste condiţii, contrar solicitării recurentului, reţinând că fapta pentru care s-a solicitat în cauza pendinte atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului coincide cu cea pentru care s-a cerut angajarea răspunderii sale penale în dosarul nr. x/3/2017, este corectă constatarea instanţei de apel conform căreia dispoziţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. nu sunt aplicabile în speţă.
Privită ca element primordial al răspunderii civile delictuale, absenţa faptei ilicite nu poate determina identificarea celorlalte componente ale acestei forme de răspundere civilă (vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), pe baza cărora partea despre care se susţine că se află în culpă (în speţă, intimatul) să fie obligată la reparaţie.
Deşi raportul de constatare tehnico-științifică întocmit la 25 mai 2017 în dosarul nr. y/P/2016, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică, a relevat existenţa unui posibil prejudiciu, acest mijloc de probă nu a fost considerat elocvent în dovedirea faptei materiale pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii penale a intimatului, instanţa penală reţinând că ansamblul probatoriu a atestat faptul că operaţiunile comerciale desfăşurate de B S.R.L. sunt reale şi se regăsesc în documentele contabile ale societăţii.
Deşi recurentul a criticat modalitatea în care curtea de apel s-a raportat la acest mijloc de probă în cauza pendinte, Înalta Curte constată că este justificată o astfel de atitudine procesuală a instanţei de vreme ce probaţiunea se circumscrie principiului liberei aprecieri de către judecător, care are abilitatea legală de a stabili dacă dovezile prezentate de părți atestă credibilitatea faptelor pretinse.
Or, în cauză, curtea de apel, evocând dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. (conform cărora „Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie sa o dovedească ...”), a remarcat că, în dosarul nr. x/3/2017, instanța a înlăturat raportul de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în faza cercetării penale, apreciind că, dacă în cauza penală această probă nu a fost aptă să ateste constatarea caracterului fictiv al operațiunilor comerciale analizate, similar, în speţa pendinte nu are forţa de a genera o altă concluzie, câtă vreme prin indicarea acestei probe se tinde la dovedirea aceluiași aspect, iar partea reclamantă nu a oferit un alt element probatoriu care să permită constatarea unui alt tip de fictivitate, care să se circumscrie ilicitului civil.
Pentru identitate de raţiune, aspectele constatate prin raportul tehnico-ştiinţific nu se impun în cauza pendinte cu puterea lucrului judecat, art. 28 C. proc. pen. nefiind aplicabil raportat la soluţia de achitare a intimatului, pronunţată de instanţa penală, ca rezultat al constatării caracterului real al operaţiunilor fiscale înregistrate în contabilitatea societăţii intimate.
Având în vedere că în litigiul penal s-a reţinut că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu a avut aptitudinea de a confirma situaţia premisă a elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, în mod analog, nici în cauza pendinte nu poate reprezenta un punct de plecare pentru identificarea componentei esenţiale a răspunderii civile delictuale (fapta ilicită), astfel că motivul de recurs invocat din perspectiva analizată în cele ce preced urmează a fi respins, ca nefondat.
Înalta Curte nu va primi nici criticile recurentului cu privire la soluţia instanţei de apel, care vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată către intimat într-un cuantum necenzurat, prin ignorarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a criteriilor de individualizare stipulate în Statutul profesiei de avocat.
Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.”
Potrivit statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 3/2020, pronunţată în recurs în interesul legii, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020 (paragr. 34), „Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul”, fiind vorba „de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice” (pragr. 36). ,,În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de și nici la motivul de casare prevăzut de (paragr. 37).
Din perspectiva expusă şi având în vedere că, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţele de judecată de la data publicării în Monitorul Oficial, Înalta Curte nu va examina critica referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta vizează motive de netemeinicie ale deciziei recurate, incompatibile cu configuraţia căii extraordinare de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, respinge excepţia nulităţii recursului, iar în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, apreciind că este nefondat.
Totodată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul-pârât A a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constatând că efectuarea acestora a fost dovedită potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reprezentate de factura seria RD-2024-72 din 25 octombrie 2024 şi chitanţa aferentă, emise de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi „D”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.