Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/15.11.2018, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, ca hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul teren, în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, str. (...), sector 1, precum şi să se constate dobândirea proprietăţii asupra imobilului construcţie în suprafaţă de 50 mp, edificat pe terenul de la punctul 1, ca urmare a accesiunii imobiliare.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1295 C. civ., art. 1073, art. art. 1074, art. 1313-1315, art. 1320, art. 1321, art. 1361, art. 1362 C. civ. de la 1864.
Prin întâmpinare, pârâta B a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate, pe cale de excepţie invocând prescripţia dreptului de a cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra terenului de 300 mp, din Bucureşti, strada (...), sectorul 1, precum şi excepţia nulităţii acţiunii pentru nemotivarea acesteia.
Pârâta a formulat totodată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului încheiat la 12 aprilie 1964, pentru neplata preţului, nulitatea aceluiaşi contract pentru nerespectarea condiţiei de validitate a formei autentice, să se constate că pârâta-reclamantă este unica moştenitoare a lui C, să se constate că imobilul teren nu a ieşit din patrimoniul autorului său, iar ca efect al rezoluţiunii/nulităţii să se dispună reîntoarcerea terenului în patrimoniul său.
Cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1365 C. civ., art. 11 şi art. 12 din Decretul nr. 144/1958.
Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, depusă la 11 iulie 2019, pârâta-reclamantă A a solicitat respingerea cererii incidentale, ca neîntemeiate, pe cale de excepţie invocând insuficienta timbrare a cererii reconvenţionale, lipsa calităţii sale procesuale pasive, lipsa de interes în ce priveşte capătul trei al acestei cereri şi inadmisibilitatea capătului al patrulea al cererii reconvenţionale.
2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă
Prin încheierea din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect hotărâre ce ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, a respins, ca neîntemeiată, excepţia insuficientei timbrări a cererii reconvenţionale. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei-pârâte cu privire la capătul din cererea reconvenţională având ca obiect constatarea calităţii pârâtei-reclamante ca singură moştenitoare a autorului său C, pe care 1-a respins ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă si a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii capătului din cererea reconvenţională având ca obiect netransferarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către reclamanta pârâtă, astfel cum a fost formulată prin întâmpinare.
Prin încheierea din 20 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul din cererea reconvenţională având ca obiect rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului, respingând capătul din cererea reconvenţională având ca obiect rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare, ca prescris. A admis excepţia inadmisibilităţii capătului din cererea reconvenţională având ca obiect constatarea netransferării dreptului de proprietate asupra imobilului către reclamanta-pârâtă, pe care 1-a respins, ca inadmisibil şi a admis excepţia lipsei de interes a capătului din cererea reconvenţională având ca obiect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul autorului pârâtei-reclamante ca efect al rezoluţiunii antecontractului de vânzare cumpărare, petit pe care 1-a respins ca lipsit de interes.
Prin sentinţa civilă nr. 447 din 30 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a fost admisă, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B; s-a constatat că între autorii reclamantei, D şi E, în calitate de promitenţi-cumpărători şi autorul pârâtei, C, în calitate de promitent vânzător, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare prin înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanţă din 12.04.1964, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. (...) sector 1. A fost pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamantă şi pârâtă pentru imobilul teren în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. (...) sector 1; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect accesiune imobiliară; a fost respins, ca neîntemeiat, petitul din cererea reconvenţională având ca obiect nulitate absolută antecontract de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert topografie, majorat. Totodată, în baza art. 18 din OUG 51/2008, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către stat a sumei de 6955 lei, pentru care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru; s-a luat act că reclamanta-pârâtă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pe cale separată şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 168 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B, împotriva încheierilor din data de 23.10.2019 şi din data de 20.12.2019, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B împotriva sentinţei civile nr. 447/30.03.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, şi capătul de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic pentru terenul în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. (...), sectorul 1; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert.
A înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate obligaţia pârâtei de a achita suma de 6.955 lei către stat, conform art. 19 din OUG nr. 51/2008 cheltuielile procesuale avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.
A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.
A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 5453,68 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, compuse din 1976,18 lei, onorariu de avocat şi 3477,50 lei, taxa judiciară de timbru, proporţional pretenţiilor admise în calea de atac.
4. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta A, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat situaţia de fapt a litigiului, arătând că între părţi a mai existat un litigiu anterior având ca obiect uzucapiune, respectiv dosarul nr. x/3/2017, unde instanţele de fond au analizat calitatea de titular al dreptului de proprietate al autorului pârâtei şi, în fond, a fost admisă cererea de chemare în judecată, iar în apel cererea a fost respinsă exclusiv pentru considerentul că posesia exercitată nu ar fi fost publică pe toată durata, prin neînregistrarea posesorilor în evidenţele fiscale înainte de anul 1996. Pârâta a susţinut că este proprietar al terenului şi a solicitat primei instanţe, prin cererea reconvenţională respinsă, întoarcerea bunului în patrimoniul său ca efect al rezoluţiunii antecontractului.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că este o contradicţie evidentă în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că, deşi instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a apelantei-pârâte-reclamante, cu toate acestea a admis apelul pentru lipsa titlului de proprietate.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1303/2017, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017, modificată prin decizia nr. 718/2018, cât şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 447/2021, în ceea ce priveşte soluţia tribunalului asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei-reclamante, respinsă prin încheierea din data de 11.01.2021 şi neatacată cu apel.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material din cuprinsul art. 688 şi art. 704 C. civ. de la 1864. A arătat că pârâta este succesoarea în drepturi şi obligaţii atât a defunctului C, cât şi a defunctei F, acţiunea fiind formulată în contradictoriu cu succesoarea celor doi proprietari, obligaţia de a înstrăina transmiţându-i-se acesteia concomitent cu restul masei succesorale. Pârâta este unica moştenitoare şi pentru aceste motive instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia prin încheierea din data de 11.01.2021, hotărâre împotriva căreia nu s-a formulat apel.
Pârâta a făcut confuzie între masa succesorală şi calitatea de succesor. Toate succesiunile au fost dezbătute sub prevederile Codului civil de la 1864, niciuna dintre moşteniri nefiind acceptată sub beneficiu de inventar, iar pârâta are calitatea de succesor universal, atât legatar universal, cât şi moştenitor legal.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost tranşată definitiv prin sentinţa nr. 1303/2017 a Tribunalului Bucureşti, modificată prin decizia civila nr. 738/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a IV-a civilă, între aceleaşi părţi, hotărârea având putere de lucru judecat pentru aceste aspecte,
Obligaţia de a prezenta titlul de proprietate aparţine pârâtei, care afirmă în mod expres că autorul său era proprietar, recurenta făcând toate demersurile posibile pentru a obţine acest înscris, aspecte confirmate de materialul probator.
Concluzionând, recurenta a susţinut că pârâta şi-a invocat propria culpă, iar instanţa de apel a ignorat acest aspect.
6. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă B a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.
7. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.
Prin încheierea din 15 mai 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.
În cauză, recurenta-reclamantă-pârâtă, invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul soluționării greșite de către instanţa de apel a cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, din perspectiva reţinerii lipsei calităţii de proprietar a promitentului-vânzător cu privire la terenul de 300 mp situat în strada (...), sectorul 1, în condiţiile în care a fost respinsă excepţia lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte-reclamante, în calitate sa de succesoare a promitentului-vânzător.
În acest sens, recurenta apreciază că hotărârea recurată cuprinde motive, contradictorii, fiind o contradicţie evidentă între reţinerea calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte-reclamante, calitate ce a fost stabilită de prima instanţă prin încheierea din 11 ianuarie 2021, când a fost dispusă respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, soluţie neatacată prin apel şi intrată în sub autoritatea lucrului judecat, în raport cu respingerea acţiunii pentru inexistenţa titlului de proprietate a promitentului-vânzător sau a succesorului acestuia în drepturi (în cauză, pârâta-reclamantă) la data pronunţării hotărârii.
Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 36 teza I C. proc. civ. calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă), iar în conformitate cu teza a doua a dispozițiilor legale enunțate, existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Ca principiu teoretic, întrucât reclamanta declanșează procedura jurisdicțională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie și pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative.
În cauză, la fond, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei-reclamante prin încheierea din 11 ianuarie 2021 cu privire la capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, reţinând că o cerere de chemare în judecată având ca obiect pronunțarea unei hotărâri ce ține loc de vânzare-cumpărare poate fi soluţionată în contradictoriu cu succesorii promitenţilor-vânzători, dacă aceștia au decedat, indiferent care era compunerea masei succesorale declarate la dezbaterea succesorală. Stabilind că pârâta-reclamantă era subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, în raport cu dreptul afirmat de reclamanta-pârâtă, tribunalul a analizat în continuare temeinicia acţiunii formulate de reclamantă, admiţând-o, ca urmare a constatării a întrunirii cumulative a condițiilor pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, respectiv: existența unui antecontract valabil încheiat între părți privind imobilul din litigiu, îndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate prin antecontract, refuzul nejustificat al pârâtului de a încheia contractul prefigurat, calitatea promitentului-înstrăinător de proprietar al bunului și îndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic la momentul pronunțării hotărârii. Invalidând soluţia primei instanţe sub aspectul admiterii capătului de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic pentru terenul în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. (...), sectorul 1, instanţa de apel a respins acest capăt de cerere, reţinând lipsa calităţii de proprietar a promitentului-vânzător cu privire la terenul de 300 mp situat în strada (...), sectorul 1. Subsecvent, a apreciat că, în cauză, nu s-a demonstrat că apelanta-pârâtă a dobândit, pe calea devoluţiunii legale sau testamentare, dreptul de proprietate cu privire la acest bun şi, corelativ, obligaţia de a încheia actul de transfer al proprietăţii, în formă autentică.
Contrar susţinerilor din recurs, Înalta Curte reţine că nu există nicio motivare contradictorie în cuprinsul deciziei atacate, întrucât legitimitatea procesuală pasivă se analizează prin raportare la conduita imputată pârâtului prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin verificarea condiţiilor pretinse pentru admiterea pe fond a capătului de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să suplinească consimţământul vânzătorului la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică şi implicit pronunţarea unei hotărâri cu această finalitate.
Faptul că instanţa de apel a reţinut netemeinicia acţiunii din perspectiva lipsei titlului de proprietate a promitentului-vânzător nu vine în contradicţie cu reţinerea calităţii procesuale pasive în cauză a recurentei-pârâte, întrucât ceea ce a cercetat instanţa de apel a fost o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.
Or, dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., sunt suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, conform art. 36 teza finală C. proc. civ.
Fiind stabilit în faţa primei instanţe de fond că reclamanta era titulara dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar pârâta, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței de apel, era subiectul pasiv al obligației, analiza în cadrul soluţionării controlului judiciar determinat de apelul reclamantei a trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă erau întrunite criteriile cerute pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia instanţei de apel nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.
Din perspectiva celor expuse în raport de obiectul dedus judecații, precum şi în raport de succesiunea faptelor şi actelor juridice analizate de instanța de apel, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante legate de incidenţa dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prin a doua critică, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii primei instanţe, cu privire la reţinerea lipsei calităţii de proprietar a promitentului-vânzător, autor al pârâtei, în condiţiile constatării calităţii procesuale pasive a pârâtei de către prima instanţă, prin încheierea din 11 ianuarie 2021, soluţie neatacată cu apel. De asemenea, din aceeaşi perspectivă, se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1303/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2017, modificată prin decizia nr. 718/2018 a Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte constată că nu se poate reţine că sentinţa pronunţată de tribunal ar avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de apel, întrucât autoritatea de lucru judecat priveşte o cauză soluţionată definitiv.
În cauză, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei primei instanţe, atât timp cât dispoziţiile art. 466 C. proc. civ. prevăd calea de atac a apelului împotriva sentinţei de fond.
Mai mult, nici susţinerea privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii din 11 ianuarie 2021 nu este fondată, pentru considerentele expuse în analiza primului motiv de recurs, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei neavând legătură cu netemeinicia acţiunii, astfel cum s-a arătat mai sus.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.
Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.
Instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 C. proc. civ., atunci când nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 1303/2017 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei civile nr. 738A/18.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. y/3/2017, cu privire la susţinerea recurentei-reclamante în sensul că prin litigiul anterior s-ar fi probat cu putere de lucru judecat dovada calităţii de proprietar în persoana intimatei-pârâte pentru terenul în litigiul de faţă.
În acord cu argumentarea instanţei de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că prin hotărârile din litigiul anterior nu s-a analizat decât chestiunea întrunirii condiţiilor uzucapiunii în persoana recurentei-reclamante, cercetându-se numai aspecte legate de faptul că autorii reclamantei şi, ulterior, reclamanta, nu au exercitat o posesie publică asupra terenului din litigiu, nefiind analizat în litigiul anterior şi aspectul dacă persoana căreia i s-a opus acţiunea în uzucapiune (intimata-pârâtă din prezenta cauză) era şi ultima proprietară a bunului imobil.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează să respingă şi critica privind incidenţa motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Nici cea de-a treia critică, privind greşita aplicare a legii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Deşi susţine greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 688 şi 704 C. proc. civ., criticile recurentei vizează în fapt netemeinicia deciziei recurate, respectiv la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul de la dosar şi a constatat că din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că autorul pârâtei sau pârâta ar deţine vreun titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu sau din care să rezulte că acest bun a fost înscris în masa succesorală a defunctului C ori că acest teren a fost transmis prin moştenire acesteia din urmă, astfel că acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.
Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).
În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.
Oricum, criticile referitoare la constatarea calităţii de moştenitor a intimatei-pârâte de pe urma autorului său nu au relevanţa propusă de recurentă în lipsa dovedirii titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prima condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri care suplineşte consimţământul vânzătorului la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică şi implicit pronunţarea unei hotărâri cu această finalitate, fiind aceea ca la data vânzării (pronunţării hotărârii), promitentul-vânzător sau succesorului lui în drepturi, să aibă calitatea de proprietar al bunului, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor din recurs, intimata-pârâtă nu avea obligaţia de a dovedi un fapt negativ, aceasta din urmă invocând inexistenţa titlului de proprietate în persoana autorului său, sarcina probei în dovedirea existenţei revenind reclamantei-actori incumbit probationis, conform art. 249 C. proc. civ., prin probarea faptului pozitiv contrar, şi anume că imobilul a intrat în patrimoniul autorului pârâtei, prin vreunul din modurile prevăzute de lege.
Faţă de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A (fostă G) împotriva deciziei civile nr. 168A din 10 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2024.