Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin sentinţa civilă nr. 111 din 8 iunie 2023, Tribunalul Bihor-Secţia I civilă a respins, ca rămasă fără obiect, cererea formulată de reclamanţii A, B şi intervenienta C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect obligaţie de a face, înregistrată sub nr. x/111/2020, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea introdusă de reclamanţii A, B şi intervenienta C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de validare nr. 6364/20.07.2021, înregistrată sub nr. de dosar x/111/2021.
Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamanții A şi B și intervenienta C.
Prin decizia civilă nr. 19 din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel Oradea- Secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat decizia de validare nr. 6364/20.07.2021, a obligat pârâta să emită decizie de acordare a compensațiilor bănești în favoarea reclamanților, pentru suprafața de 4 fălci și 64 prăjini teren agricol și pentru suprafața de 10 ha teren forestier, a respins restul pretențiilor şi a menținut soluția de respingere, ca rămasă fără obiect, a acțiunii înregistrate sub nr. de dosar x/111/2020, având ca obiect obligația de a face.
Împotriva acestei decizii civile, la 26 martie 2024, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul, respingerea acestuia, ca nefondat.
Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că actul de vânzare-cumpărare nr. 2410/1935 probează doar dobândirea bunurilor, nu şi deţinerea proprietăţii asupra acestora la momentul refugiului, astfel cum impune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi art. 2 alin. (1) din HG nr. 1120/2006, precum şi că, prin corespondenţa purtată cu instituţiile din Republica Moldova, reclamanţii nu au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate.
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, precum şi excepţia nulităţii, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În şedinţa publică din 31 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului.
2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va admite şi va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.
Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).
În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.
Se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigenţe legale, întrucât recurenta-pârâtă, deşi enumeră anumite norme de drept material (art. 1 alin. (1) din Legea 290/2003, art. 4 din Legea nr. 164/2014, art. 2 alin (1) din H.G. 1120/2006), totuşi nu formulează critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, învederând doar aspecte care privesc situaţia de fapt, prin raportare la modul în care instanţa de apel a coroborat şi a apreciat mijloacele de probă administrate.
Recurenta-pârâtă a susţinut că actul de vânzare-cumpărare nr. 2410/1935 probează doar dobândirea bunurilor, nu şi deţinerea proprietăţii asupra acestora la momentul refugiului, precum şi că reclamanţii nu au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate prin corespondenţa purtată cu instituţiile din Republica Moldova, la dosarul administrativ de despăgubiri nefiind depusă o dovadă scrisă din care să reiasă că, la momentul refugiului (1944), bunurile se mai aflau în proprietatea autorilor. Ca atare, chiar dacă invocă, în mod formal, aplicarea greşită a unor norme legale, recurenta-pârâtă îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de maniera în care instanţa de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar, susţinând că, prin raportare la acestea, reclamanţii nu au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor, de la data dobândirii lor (1935) şi până la data refugiului (1944).
Or, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulţumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă, presupune enunţarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă şi argumentarea discordanţei acestei interpretări cu cea dată de instanţa de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situaţia de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor.
În acest sens, art. 264 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare”, fiind consacrată libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă, neputându-se pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă.
Simpla expunere a unor texte de lege şi prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greşite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că recursul este motivat în conformitate cu exigenţele legale, astfel că devine aplicabilă sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, şi va anula recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.
Anulează recursul declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 19 din 10 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.