Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la data de 23.09.2020, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială - Oraşul Horezu, prin primar, a chemat în judecată pârâţii S.C. A. S.A. Horezu, societate aflată în procedura insolvenţei, prin administrator judiciar B., pentru ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.A. Horezu să respecte dreptul de proprietate şi liniştita posesie asupra terenului în suprafaţă de 19.498 mp, situat în pct. "Staţie Epurare", loc. Măldăreşti, sat Măldăreşti, jud. Vâlcea şi construcţiile edificate asupra acestuia, pentru desfăşurarea activităţii de epurare a apelor reziduale, de către fosta Întreprindere Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Vâlcea.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 562/15 martie 2022, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins, ca formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, după ce admisese excepţia invocată de către pârât şi o respinsese pe cea a autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte acţiunea, precizată, prin care reclamanta UAT Horezu solicitase obligarea pârâtei A. S.A., prin administrator judiciar B., de a lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul de 19.498 m.p. situat în comuna Măldăreşti, satul Măldăreşti, punctul "Staţie epurare" şi construcţiile edificate asupra acestuia, pentru desfăşurarea activităţii de epurare a apelor reziduale, de către fosta Întreprindere Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Vâlcea.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 3886 din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Horezu, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 562/15.03.2022 a Tribunalului Vâlcea din dosarul nr. x/2020.
A schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea.
A obligat pe pârâta A. S.A., prin administrator judiciar B. să respecte reclamantei dreptul de proprietate şi să lase în deplină posesie terenul de 19.498 mp, situat în pct. "Staţie Epurare", loc. Măldăreşti, sat Măldăreşti, judeţul Vâlcea înregistrat în CF x, nr. crt. A1 şi construcţiile edificate pe acesta:
- construcţie (puţ absorbţie) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 6 mp şi suprafaţă utilă de 5,71 mp;
- construcţie (gazometru) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 67 mp şi suprafaţă utilă de 67,46 mp;
- construcţie (tanc metan) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 104 mp şi suprafaţă utilă de 104,54 mp;
- construcţie (preîncălzitor) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 38 mp şi suprafaţă utilă de 38,25 mp;
- construcţie (tablou electric) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 1 mp şi suprafaţă utilă de 0,94 mp;
- construcţie (încărcare apă canal) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 61 mp şi suprafaţă utilă de 60,81 mp;
- construcţie (casă pompe) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 80 mp şi suprafaţă utilă de 79,97 mp;
- construcţie (bazin aerare) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 228 mp şi suprafaţă utilă de 227,78 mp;
- construcţie (încărcare apă canal) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 11 mp şi suprafaţă utilă de 11,25 mp;
- construcţie (bazin aerare) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 232 mp şi suprafaţă utilă de 232,14 mp;
- construcţie (copertină) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 34 mp şi suprafaţă utilă de 34,24 mp;
- construcţie (centrală termică) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 95 mp şi suprafaţă utilă de 94,87 mp;
- construcţie (sediu) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 108 mp şi suprafaţă utilă de 108,02 mp;
- construcţie (staţie pompe) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 38 mp şi suprafaţă utilă de 38,39 mp;
- construcţie (casă pompe) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 5 mp şi suprafaţă utilă de 4,60 mp;
- construcţie (stabilizator nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 270 mp şi suprafaţă utilă de 270,48 mp;
- construcţie (bazin decantor) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 391 mp şi suprafaţă utilă de 391,07 mp;
- construcţie (staţie pompe) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 29 mp şi suprafaţă utilă de 29,21 mp;
- construcţie (cămine) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 10 mp şi suprafaţă utilă de 9,88 mp;
- construcţie (cabine pompe) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 4 mp şi suprafaţă utilă de 3,66 mp;
- construcţie (îngroşetor nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 116 mp şi suprafaţă utilă de 115,70 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 102 mp şi suprafaţă utilă de 102,32 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 102 mp şi suprafaţă utilă de 102,27 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp. şi suprafaţă utilă de 103,20 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp. şi suprafaţă utilă de 102,64 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp. şi suprafaţă utilă de 103,38 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp şi suprafaţă utilă de 102,89 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 102 mp şi suprafaţă utilă de 102,40 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 102 mp şi suprafaţă utilă de 101,64 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 102 mp şi suprafaţă utilă de 102,33 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp şi suprafaţă utilă de 103,06 mp.;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 104 mp şi suprafaţă utilă de 103,55 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 104 mp şi suprafaţă utilă de 104,04 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 105 mp şi suprafaţă utilă de 104,49 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 105 mp şi suprafaţă utilă de 105,26 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 104 mp şi suprafaţă utilă de 104,43 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 105 mp şi suprafaţă utilă de 105,16 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 105 mp şi suprafaţă utilă de 105,08 mp;
- construcţie (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafaţă construită la sol de 103 mp şi suprafaţă utilă de 103,25 mp.
4. Recursul formulat în cauză
Împotriva acestei decizii, la 14 august 2023, a formulat recurs pârâta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esenţă, următoarele argumente:
În primul rând, consideră că soluţia Curţii de Apel Piteşti a fost pronunţată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale regăsite în Legea nr. 213/1998, cu ignorarea totală a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
În acest sens, arată că instanţa de apel reţine că prin lege proprietatea asupra Staţiei de epurare a fost atribuită către UAT Horezu în considerarea destinaţiei terenului şi construcţiilor de pe el, însă fără a identifica nicio modalitate concretă, prevăzută de lege, de dobândire a Staţiei de epurare de către UAT Horezu.
În primul rând, Curtea de Apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care definesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
În al doilea rând, Curtea de Apel a ignorat cu desăvârşire prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Decizia Curţii de Apel este o gravă eroare judiciară, care poate avea consecinţe negative asupra proprietăţii publice. Decizia poate deschide calea pentru ca alte unităţi administrativ-teritoriale să revendice bunuri care au fost construite de către statul român şi care au fost atribuite societăţilor comerciale în mod legal prin Legea nr. 15/1990.
După enumerarea modurilor de dobândire a proprietăţii, conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, recurenta arată că pentru a aprecia dacă un bun face parte din domeniul public, trebuie să ne referim la trei categorii de fapte juridice:
(i) achiziţia: bunurile pot fi achiziţionate de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin diverse modalităţi, cum ar fi cumpărarea, schimbul, donaţia, legatul, exproprierea sau naţionalizarea.
(ii) afectarea: o dată ce bunul a fost achiziţionat, acesta trebuie să fie afectat unei destinaţii de interes public. Aceasta înseamnă că bunul trebuie să fie folosit în scopul pentru care a fost achiziţionat, cum ar fi pentru realizarea unei lucrări de utilitate publică, pentru desfăşurarea unei activităţi de interes public sau pentru conservarea unor valori culturale sau istorice.
(iii) încorporarea: bunul afectat unei destinaţii de interes public este încorporat în domeniul public prin actul de încorporare. Acest act este emis de organul competent al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale şi are ca scop declararea bunului ca aparţinând domeniului public.
Aceste trei categorii de fapte juridice sunt strâns legate între ele, mai precis achiziţia, în orice formă, este necesară pentru efectuarea paşilor următori, respectiv afectarea şi ulterior încorporarea în domeniul public.
În acelaşi sens, chiar dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 invocate de Curtea de Apel Piteşti arată că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".
Prin urmare, contrar celor reţinute în mod eronat de către Curtea de Apel Piteşti, nu este suficientă menţionarea în Legea nr. 213/1998, cu titlu de maximă generalitate a unor bunuri ca aparţinând domeniului public local ca acest drept de proprietate să opereze, ci este necesar ca bunurile respective să fi fost dobândite/achiziţionate), prin una din modalităţile prevăzute de lege.
De asemenea, nu este suficient ca destinaţia faptică a Staţiei de epurare să fie de utilitate publică pentru ca dobândirea dreptului de proprietate să opereze în favoarea UAT Horezu.
Pentru a putea fi incidente prevederile Legii nr. 213/1998 era necesar ca UAT Horezu să dovedească dobândirea Staţiei de epurare printr-o modalitate prevăzută de lege, respectiv: (i) pe cale naturală (ii) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii, (iii) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică (iv) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz (v) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, (vi) prin alte moduri prevăzute de lege: legea poate prevedea şi alte modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate publică.
O astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, Curtea de Apel Piteşti considerând că UAT Horezu este proprietarul Staţiei de Epurare, prin simplul efect al legii.
Curtea de Apel Piteşti nu a avut în vedere istoricul înfiinţării A. S.A. şi dispoziţiile legale în baza căruia acesta a fost înfiinţat, mai precis cele regăsite în cadrul Legii nr. 15/1990. Practic, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire în motivarea sa această lege.
Totodată, Curtea de Apel a ignorat faptul că unitatea deţinătoare a Staţiei de epurare (actualmente A.) a deţinut staţia de mai bine de 30 de ani. Staţia a fost construită din fondurile Statului Român pentru a intra în patrimoniul societăţii, iar nu din fondurile unităţii administrativ-teritoriale, cu consecinţa intrării Staţiei de epurare în patrimoniul intimatului.
Acest fapt este important deoarece arată că unitatea deţinătoare a Staţiei de epurare a avut o legătură strânsă cu aceasta şi a investit timp şi resurse în ea, iar nu UAT Horezu.
În măsura în care Curtea de Apel Piteşti ar fi avut în vedere legislaţia aplicabilă în cauză ar fi constatat că art. 20 din Legea nr. 15/1990 prevede că "Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub forma de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii.
Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.".
Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în cadrul Deciziei nr. 3/2013 că "în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din Legea nr. 85/1992, societatea comercială instituită în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 dobândeşte dreptul de proprietate asupra întregului patrimoniu al unităţilor economice de stat reorganizate în regii autonome sau societăţi comerciale".
În mod evident, A. S.A. la momentul înfiinţării a preluat toate bunurile, inclusiv Staţia de epurare, cât timp art. 20 din Legea nr. 15/1990 menţionează expres că toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înfiinţată.
În concluzie, pct. III, subpunctul 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu poate constitui temei al dreptului de proprietate al UAT Horezu asupra Staţiei de epurare.
Mai arată că în cadrul unei acţiuni în revendicare reclamantului îi incumba obligaţia de a proba faptul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, or, în cauză, simpla invocare a pct. III, subpunctul 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu este un temei suficient pentru a se considera că UAT Horezu a făcut această dovadă. UAT Horezu nu a depus niciun act din care să rezulte că terenul pe care se afla Staţia de epurare ar fi aparţinut istoric acesteia sau că aceasta ar fi edificat construcţiile aferente.
O altă critică din recurs vizează faptul că, în opinia recurentei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/1995 nu putea fi revocat, iar Decizia nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11 decembrie 1995 nu puteau înlătura efectele certificatului deţinut de recurentă, aceasta fiind un dobânditor de bună-credinţă.
În acest sens, arată că instanţa de apel reţine că existenţa certificatului de atestare a dreptului asupra terenului aferent Staţiei de epurare nu poate fi avut în vedere, întrucât Decizia nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995 ar fi înlăturat efectele acestuia.
Curtea de Apel Piteşti mai susţine că şi în măsura în care ar fi fost menţinută, ea este lipsită de temei legal câtă vreme legiuitorul a înţeles să declare ca aparţinând domeniului public al localităţii deservite bunurile de uz public.
În ceea ce priveşte aceste susţineri ale Curţii de Apel Piteşti, precizează că irevocabilitatea actelor intrate în circuitul civil presupune că autoritatea publică emitentă a unui act ilegal are doar posibilitatea de a solicita instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
Aşadar, dacă actul a intrat în circuitul civil, revocarea din oficiu nu mai este posibilă de către organul emitent.
Momentul intrării în circuitul civil a unui act administrativ este acela în care produce efecte juridice civile, mai precis cel în care se nasc raporturi juridice civile.
Este unanim admis că actele administrative produc efecte juridice din momentul publicării sau comunicării lor şi din acest moment ele sunt executorii de drept. În consecinţă, un act administrativ naşte drepturi şi obligaţii, deci produce efecte juridice din momentul comunicării sau publicării sale şi prin urmare el intră în circuitul civil, din acel moment devenind irevocabil.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/02.08.1995 emis în favoarea recurentei-pârâte ("Certificatul x"), în baza căruia aceasta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra Staţiei de epurare produce încă efecte, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Piteşti.
În acest sens, precizează că Certificatul x a intrat în circuitul civil înainte de a fi revocat prin Decizia nr. 87/28.08.1995. Menţionează că Certificatul x a fost comunicat către pârâtă şi înscris în Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni, înainte de emiterea Deciziei nr. 87/28.08.1995, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Invocă şi Legea nr. 554/2004 prin care se arată ca un act de proprietate ce a intrat în circuitul civil poate fi revocat numai de instanţă şi nu de către organul emitent, or titlul recurentei a fost înscris în lista de inscripţiuni şi transcripţiuni, intrând astfel în circuitul civil, nemaiputând fi revocat de către cei ce l-au emis. Aici trebuie avut în vedere şi art. 7 din Legea nr. 554/2004 în care se prevede termenul de depunere a contestaţiei la instanţă, de 6 luni, ceea ce în cazul recurentei nu s-a întâmplat.
Prin urmare, apreciază că Decizia nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995 nu puteau înlătura efectele Certificatului x, fiind încălcat principiul irevocabilităţii actului administrativ, astfel că a fost invocată excepţia nelegalităţii faţă de aceste acte administrative.
În condiţiile în care Certificatul x este valabil, recurenta este proprietar de bună-credinţă, contrar celor susţinute de către Curtea de Apel Piteşti, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 563 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut", dispoziţii care trebuiau să fie avute în vedere de către Curtea de Apel Piteşti.
5. Apărările formulate de către părţi
Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Horezu, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat.
La 25.03.2024, recurenta s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi a depus note scrise, prin care a motivat excepţia de nelegalitate a actelor administrative, Decizia nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11 decembrie 1995.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea, invocată de recurenta-pârâtă A. S.A., Înalta Curte o va respinge ca nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu privire la legea aplicabilă în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, se relevă următoarele aspecte:
Decizia nr. 87/1995 se circumscrie noţiunii de act administrativ emis de o autoritate publică. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate VL nr. x/11.12.1995 fiind consecinţa directă a efectelor juridice pe care le-a produs actul administrativ emis în condiţiile legii, care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice depline.
Potrivit prevederilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, "Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei", iar potrivit prevederilor art. 28 al aceluiaşi act normativ, "dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."
Art. 6 alin. (5) din C. civ. prevede că:
"Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".
Art. 24 din C. proc. civ. stipulează că:
"Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".
Totodată, potrivit prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, "(2) Dispoziţiile referitoare la excepţia de nelegalitate şi la garanţiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Excepţia de nelegalitate poate fi invocată si pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Conform prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.
(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."
Este util a remarca, în context, şi că prin decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept în condiţiile art. 519 - 521 C. proc. civ. s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual chiar direct în recurs.
Excepţia de nelegalitate reprezintă, aşadar, un instrument procesual extrem de energic prin intermediul căruia pot fi suprimate efectele juridice ale unui act administrativ cu caracter individual emis cu încălcarea legii, admiterea acestei excepţii având efectul că judecarea procesului se va realiza cu ignorarea actului a cărui nelegalitate a fost contestat, deci ca atunci când actul respectiv nu ar fi fost emis. În acest fel, orice efecte sau implicaţii juridice ale respectivului act administrativ sunt înlăturate, legea impunând o formă de aneantizare (nimicire) juridică a acestuia care, în concret, are consecinţa că, în respectivul proces, nici un efect al actului declarat nelegal nu poate fi recunoscut sau tolerat.
Prin urmare, în prezentul proces, toate aceste statuări sunt incidente, putând fi verificată, pe calea excepţiei, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea prin raportare la raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, la data de 02.08.1995, recurenta-pârâtă dobândeşte certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 emis în baza Deciziei Delegaţiei Permanente a Consiliului Judeţean Vâlcea nr. 72/27.07.1995, pentru bunurile imobile din litigiu.
Ulterior, prin Decizia nr. 87/24.08.1995 emisă de Delegaţia Permanente a Consiliului Judeţean Vâlcea se revocă decizia nr. 72/.27.07.1995 şi se anulează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/02.08.1995, motivat de faptul că aceastea cuprindeau şi terenuri care aparţineau domeniului public.
Prin aceeaşi decizie s-a aprobat eliberarea unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv seria x nr. x/11.12.1995, fără includerea bunurilor imobile din litigiu.
În concluzie, singurele bunuri mobile şi imobile aflate în proprietatea societăţii-pârâte sunt cele care se regăsesc în Anexa 1 reprezentând Lista mijloacelor fixe ce compun capitalul social privat al S.C. A. S.A Horezu şi terenurile ce fac obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/11.12.1995.
Recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea, din perspectiva irevocabilităţii actelor administrative ce au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, precizând în acest sens că în cauză Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a fost transcris la data de 02.08.1995 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, anterior revocării acestuia prin actele administrative contestate.
Înalta Curte relevă că recurenta invocă o cauză de nelegalitate, respectiv o excepţie de la principiul revocabilităţii actelor adminitrative, excepţie care nu era consacrată în dispoziţiile Legii nr. 29/1990, fiind legiferată de către legiuitor în anul 2004 prin adoptarea actului normativ, respectiv Legea nr. 554/2004.
Într-adevăr, principiul revocabilităţii actelor administrative este, alături de principiul legalităţii, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative având consacrare constituţională implicită (art. 21 şi 52 din Constituţie) şi suport legal (art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), iar jurisprudenţa a statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepţii, printre actele administrative individuale exceptate regăsindu-se şi actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au generat drepturi subiective garantate de lege. Aceasta întrucât revocarea actului administrative se află la confluenţa a două mari principii ale dreptului: principiul legalităţii şi principiul securităţii raporturilor juridice, astfel încât recunoaşterea dreptului de revocare care să permit autorităţii publice îndreptarea propriilor erori este contrabalansată de existenţa anumitor limite. În acest sens a arătat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 264/2022 că "intrarea actului administrativ în circuitul civil şi producerea de efecte juridice nu se realizează prin simpla emitere (…), ci dacă acesta a generat la rândul său raporturi juridice distincte; (…).
Cu toate acestea fiind consacrat principiul revocabilităţii actelor administrative, în practica judiciară s-au conturat şi ipotezele în care efectele acestui principiul au fost limitate, ipoteze care au fost normate de către legiuitor ulterior prin adoptarea Legii nr. 554/2004.
Acest principiu al revocabilităţii a fost recunoscut atunci când revocarea actelor administrative putea interveni pentru nerespectarea condiţiilor generale de legalitate ale actului administrativ, dar mai ales a condiţiei specifice referitoare la oportunitate sau când revocarea putea interveni pentru motive de ilegalitate.
Distincţia dintre motivele care au determinat revocarea actului adminitrativ este esenţial întrucât revocarea unui act administrativ individual pentru motive de ilegalitate produce efecte retroactive de la data emiterii actului revocat, efectele acestuia desfiinţându-se în totalitate, ca şi când nu ar fi existat. Revocarea pentru motive de oportunitate produce efecte juridice de la data la care actul a devenit inoportun.
În practica judiciară, chiar sub imperiul Legii nr. 29/1990, s-a consacrat că principiul revocabilităţii actelor administrative nu este unul absolut, el cunoaşte şi excepţii, printre acestea numărându-se şi actele administrative individuale care au intrat în circuitul civil şi au generat drepturi subiective garantate de lege, care nu pot fi revocate, ci doar anulate de o altă autoritate decât cea emitentă.
Astfel, s-a conturat la nivel jurisprudenţial teză (consacrată ulterior prin Legea nr. 554/2004) potrivit căreia actul administrativ unilateral este irevocabil dacă a intrat în circuitul civil.
Această teză este invocată de recurentă în justificarea excepţiei de nelegalitate, susţinându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a intrat în circuitul civil, fiind transcris la data de 02.08.1995 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, anterior revocării acestuia prin actele administrative contestate.
În primul rând, Înalta Curte subliniază că ambele părţi litigante au invocat faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 este un act administrativ individual şi că revocarea acestuia de către emitent s-a dispus din motive de nelegalitate, şi nu de oportunitate.
Divergenţa de opinii constă în îndeplinirea condiţiei privind intrarea în circuitul civil a actului administrativ, susţinându-se de către recurentă că acesta a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi că, pe cale de consecinţă, a intrat în circuitul civil. În schimb, autoritatea emitentă susţine că actul administrativ nu a intrat în circuitul civil şi că revocarea acestuia s-a realizat cu acordul recurentei, după aproximativ 20 de zile de la emiterea acestuia.
În al doilea rând, pentru a opera caracterul irevocabil al actului administrativ este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: actul administrativ să fie individual, să creeze un efect patrimonial, dreptul să fi fost dobândit cu bună-credinţă de către beneficiar şi dreptul dobândit prin actul adminitrativ să fi fost deja tranzacţionat şi între actul administrativ iniţial şi actul juridic subsecvent să existe o strânsă legătură.
Înalta Curte relevă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a statua irevocabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995, având în vedere că acesta nu a intrat în circuitul civil, iar revocarea de către emitentul actului s-a dispus în mod legal, datorită existenţei unei cauze de nelegalitate - includerea unor bunuri aparţinând domeniului public.
Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a intrat în circuitul civil, fiind eronată susţinerea recurentului.
Intrarea în circuitul civil se referă la actele administrative individuale ale căror efecte au ieşit din sfera regimului juridic de drept administrativ aplicabil şi au intrat într-un alt regim juridic, respectiv al dreptului civil, producând efectele juridice specifice. Momentul intrării în circuitul civil se referă la momentul încheierii unor acte juridice şi producerii unor efecte de natură privată în baza respectivului act administrativ.
În litigiul pendinte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a intrat în circuitul civil, întrucât nu a produs niciun efect de natură privată, nefiind încheiat niciun act juridic subsecvent.
Referitor la notarea actului administrativ în registrul de transcripţiuni în cursul anului 1995 - aspect invocat de către recurentă în recurs - Înalta Curte nu poate reţine această aserţiune întrucât este nedovedită, nefiind depusă dovada în acest sens, la solicitarea instanţei supreme.
Astfel, Înalta Curte, în virtutea principiului - actori incumbit probatio - a pus în vedere recurentei să facă dovada că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a fost transcris în registrul de transcripţiunii înainte de data revocării sale, respectiv 28.08.1995, iar recurenta nu s-a conformat, împrejurare faţă de care se va reţine că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a fost transcris în registrul de transcripţiuni la nivelul anului 1995, singura intabulare a acestuia fiind realizată în anul 2006, după un interval îndelungat de la data revocării sale.
În plus, chiar dacă ar fi fost transcris în registrul de transcipţiuni înainte de revocarea sa după aproximativ 20 de zile de la emitere, împrejurarea aproape imposibilă din punct de vedere obiectiv, având în vedere intervalul de timp extrem de mic de la data emiterii până la data revocării, Înalta Curte relevă că simpla înscriere în registrul de transcripţiuni, nu este de natură a avea semnificaţia îndeplinirii condiţiei intrării în circuitul civil, având în vedere, pe de o parte, caracter declarativ al transcrierii, iar, pe de altă parte, lipsa producerii unor efecte de natură privată în baza respectivului act administrativ.
În completare, Înalta Curte constată că reprezentantul recurentei nu a contestat decizia nr. 87/24.08.1995 emisă de Consiliul Judeţean Vâlcea, prin care s-a dispus revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995, cunoscând atât cauza revocării, cât şi momentul la care s-a produs, împrejurarea care semnificaţia manifestării sale de voinţă în sensul acceptării.
Cu privire la cauzele de nelegalitate care au determinat revocarea actului administrativ individual, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii în beneficiul pârâtei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995:
"Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.
Terenurile din domeniul public sînt cele afectate unei utilităţi publice."
Potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare de la aceeaşi dată:
"Aparţin domeniului public terenurile pe care sînt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sînt de domeniul public ori care, prin natura lor, sînt de uz sau interes public.
Terenurile care fac parte din domeniul public sînt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptil.".
În sensul acestor prevederi legale, utilizarea publică a unui teren reprezintă un criteriu esenţial de stabilire a regimului său juridic, determinându-i apartenenţa la domeniul public (de interes naţional sau local, după caz) şi, deci, impunându-i caracteristicile fundamentale ale oricăror asemenea bunuri, acelea de a fi inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
Inalienabilitatea acestor terenuri (şi, în genere, a bunurilor integrate domeniului public) este, în mod specific, reafirmată prin dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat (ca act normativ în temeiul căruia reclamantei i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate litigios), potrivit cărora "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care în condiţiile legii, fac parte din domeniul public (...)". Rezultă, deci, cu deplină claritate că atunci când un teren aparţine, prin uzul şi destinaţia sa ori prin determinarea legii, domeniului public, el nu poate face obiectul atestării dreptului de proprietate printr-un certificat emis în condiţiile acestui act normativ.
Este vădită concluzia că atunci când un teren aparţine domeniului public, indiferent dacă acesta este de interes naţional sau local, alcătuind deci obiectul unui drept de proprietate publică, aceasta exclude posibilitatea ca aceleaşi bunuri să se mai afle sau să fie inclus în patrimoniul subiecţilor de drept care, în sensul H.G. nr. 834/1991, pot beneficia de emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.
În considerarea protecţiei excepţionale pe care legea o acordă proprietăţii publice, rezultă că emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate cu privire la un bunuri ce aparţin domeniului public nu poate fi socotită validă, căci ea contravine în mod direct dispoziţiilor legale cu caracter imperativ privitoare la proprietatea publică.
În acest sens, Înalta Curte constată că în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi decizia nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea, au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii acestora, că actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi nu este de natură a vătăma vreun drept.
Contrar susţinerilor recurentei, aspectul notării acestor bunuri imobile în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, pe baza unei realităţi juridice nereale decurgând din procesul de inventariere a acestor bunuri, nu constituie un argument valabil care să îndreptăţească producerea de efecte juridice şi intrarea în circuitul civil, pentru justificarea pretinsei irevocabilităţi a actelor administrative contestate, opunându-se principiul legalităţii contrapus principiului securităţii juridice, în cadrul legal conturat prin dispoziţiile reţinute ca fiind incidente cauzei şi regăsite în cuprinsul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 213/1998, cărora li s-a făcut aplicare în prezenta cauză în identificarea şi stabilirea regimului legal al imobilelor litigioase.
Pe de altă parte, cât timp s-a observat că, în justificarea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, reclamanta nu s-a prevalat de Decizia nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995, ci a invocat alături de natura şi destinaţia bunului, legea ca mod de dobândire, reţinându-se pertinent de către instanţa de apel că existenţa certificatului nr. x/02.08.1995 de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent Staţiei de epurare este lipsită de temei legal, câtă vreme legiuitorul a înţeles să declare ca aparţinând domeniului public al localităţii deservite, bunurile de uz public, având caracter inalienabil.
Acest raţionament, corect din punct de vedere legal, a şi fost pus în aplicare de instanţa de apel care a soluţionat cauza, acestea cercetând dreptul disputat fără a-şi limita analiza la conţinutul Deciziei nr. 87/28.08.1995 şi Certificatului de atestare nr. x/11.12.1995, ci prin observarea naturii bunurilor litigioase, a destinaţiei acestora şi a conţinutului legii.
Pe cale de consecinţă şi, totodată, faţă de faptul că un certificat de atestare a dreptului de proprietate şi o decizie de revocare a unui astfel de certificat, precum cele în litigiu, sunt acte administrative cu caracter individual, putând fi verificate şi prin invocarea excepţiei de nelegalitate, în acord cu prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea.
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Circumscris unicului motiv de casare, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta susţine că prin decizia instanţei de apel au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material incidente în cauză, în sensul celor ce succed:
Recurenta consideră că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. civ., întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate invocat, iar instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care definesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale şi a ignorat cu desăvârşire prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Criticile sunt nefondate.
Cu titlu preliminar, instanţa de recurs relevă că acţiunea civilă exercitată de reclamantă este una în rectificare de carte funciară, grefată pe o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun, care reprezintă capătul principal de cerere, astfel cum în mod corect au calificat juridic această acţiune şi instanţele fondului.
În esenţă, reclamanta afirmă că pârâta exercită fără drept posesia unor bunuri imobile care aparţin domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, prin natura şi destinaţia lor, fiind vorba despre Staţia de tratare şi epurare a apelor uzate a Oraşului Horezu, ce include terenul şi construcţiile aflate pe raza comunei Măldăreşti în punctul "Staţia de epurare", identificate cadastral potrivit cărţilor funciare deschise de către pârâtă.
Se arată că terenurile şi construcţiile de pe ele s-au aflat în proprietatea statului, atât înainte de anul 1990, cât şi ulterior, aşa încât, cu privire la acestea nu putea fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, fiind scoase din circuitul civil ex lege. Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în litigiu a fost inventariat, de altfel, în domeniul public de interes local, cu respectarea prevederilor legale în materie, cuprinse în Legea nr. 213/1998.
Astfel, prin H.C.L. Horezu nr. 32/7 septembrie 1999, a fost adoptată hotărârea de inventariere a bunurilor ce compun domeniul public, aşa cum a fost întocmit de Comisia înfiinţată prin Hotărârea nr. 31/13 iulie 1999, la poziţia nr. 354 pct. 2.17.1.1.1. fiind înscrisă staţia de epurare: tehnice, construcţie în Măldăreşti, aşa cum era menţionată şi în registrul inventar constând în H.C.L. nr. 16/30 mai 1996.
Aşa cum a fost reţinută situaţia de fapt de către instanţele de fond, în prezentul litigiu, activitatea de epurare a apelor menajere provenind de la consumatorii oraşului Horezu, a fost iniţial obiect al întreprinderii de gospodărie judeţeană, chestiune necontestată de către recurenta-pârâtă.
Serviciul, necontestat unul public, a suportat măsura descentralizării de la nivel judeţean, la nivel local, potrivit H.G. nr. 597/1992, după ce iniţial, în temeiul Legii nr. 15/1990, fosta întreprindere fusese transformată în regie autonomă, aflată în subordinea Consiliului Judeţean Vâlcea, prin trecerea acesteia în autoritatea Consiliului Local al Oraşului Horezu.
Prin actele de putere ale organelor deliberative ale Unităţii Administrativ Teritoriale Horezu a fost constituită, din fosta regie autonomă, societatea pârâtă, căreia i s-a încredinţat desfăşurarea activităţii de epurare a apelor menajere, între altele, şi i-a fost dată în folosinţă întreaga unitate - teren şi construcţii ce servesc acestei activităţi - aşa cum ambele instane de fond au reţinut în descrierea modalităţii în care a operat transferul activităţilor.
Prezenta acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, a fost promovată în data de 25 septembrie 2020, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietăţii publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.
În raport cu dispoziţiile art. 865 alin. (1) din C. civ., statul şi unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice, inclusiv prin intentarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acţiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.
Acţiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietăţii publice este şi ea o acţiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acţiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun.
Aşa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) şi art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietăţii publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acţiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit asupra bunului revendicat.
În acelaşi sens, procedând la delimitarea obiectului proprietăţii publice de domeniul privat, prin art. 859 alin. (1) C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţi publice bunurile menţionate expres în cuprinsul alin. (1), (bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental), precum şi alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăţi publice, având în vedere criteriul naturii sau destinaţiei lor.
În raport cu alin. (2) al art. 859 C. civ., toate celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 C. civ.).
Concluzionând în privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază că, pe de o parte, declaraţia expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, prin lege fiind enunţate criteriile generice pentru o astfel de determinare: uzul sau interesul public. Pe de altă parte, pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declaraţia expresă a legii că ele pot aparţine exclusiv proprietăţii publice, condiţia impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege". Sintagma primeşte un dublu sens, şi anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ..(achiziţie publică, expropiere, donaţie sau legat, prin convenţie cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unităţii administrativ teritoriale în domeniul public, prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerinţelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudenţă, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.
Aşadar, aparţin domeniului public toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate prin normele constituţionale ca aparţinând exclusiv proprietăţii publice, relevante sub acest aspect în proces fiind atât textele constituţionale anterioare anului 1991, precum şi art. 136 alin. (3) din Constituţia de la 1991, revizuită, care prevede textual:
"bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
Se observă că noua lege fundamentală a făcut trimitere şi la alte acte normative ce puteau stabili că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuri în afara celor menţionate expres prin normele constituţionale.
În acest sens, prin Legea nr. 18/1991, lege preconstituţională, în forma în vigoare la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, 02.08.1995, s-a stipulat (art. 5) că aparţin domeniului public şi terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public". Potrivit art. 34 alin. (1) (actualmente, art. 35), terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.
Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică astfel cum erau în vigoare la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, 02.08.1995, s-a prevăzut că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. În Anexa 1 la această lege, cea care cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la pct. III subpct. 4 sunt incluse în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.
Legea nr. 213/1998 a prevăzut şi obligaţia întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât şi pentru comunităţile locale (art. 19-21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenţei bunului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinţei legiuitorului.
Aşa fiind, esenţial în prezentul proces era ca instanţele fondului să identifice, cu exactitate, terenurile revendicate de reclamantă, având în vedere amplasamentul, categoria de folosinţă, întinderea, evidenţele cadastrale, valorificând, în acest scop, înscrisurile probatorii depuse de părţi la dosar şi administrând proba cu expertiza tehnică judiciară şi să lămurească, cu certitudine, care era regimul juridic al acestora, atât la 1 ianuarie 1990, cât şi ulterior.
Or, în acest sens, instanţa de apel a stabilit în fapt, cu suficientă claritate, că dat fiind că iniţial, la nivel centralizat, judeţean, s-a dispus edificarea staţii de epurare a oraşului Horezu într-un anumit punct considerat eficient ergonomic pentru proiectul de colectare a apelor menajere provenind din oraşul Horezu şi respectiv de epurare a acestora, în momentul descentralizării activităţii autoritatea locală a preluat atât activitatea, cât şi proprietatea bunurilor ce o deservesc.
Aceste împrejurări de fapt esenţiale, stabilite în urma analizei şi sintezei probelor care s-au administrat, atât în primă instanţă, cât şi în apel, împrejurări care nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs în cadrul unui control de nelegalitate a hotărârii recurate, pun în evidenţă apartenenţa imobilelor revendicate de reclamantă la domeniul public al statului (anterior anului 1990), iar ulterior la domeniul public de interes local, prin declaraţia expresă a normelor constituţionale, precum şi a legilor organice în vigoare după 1 ianuarie 1990, în considerarea naturii şi destinaţiei acestora. Ipoteza litigiului pendinte este cea reglementată de art. 859 alin. (1) C. civ., bunurile revendicate de reclamant făcând obiectul exclusiv al proprietăţi publice, prin declaraţia textelor constituţionale, precum şi aceea a unor legi organice, în vigoare după anul 1990, anterior evocate.
Prin urmare, în aceste circumstanţe factuale şi în raport cu textele normative anterior evocate, corect s-a concluzionat de către instanţa de apel în sensul că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, titlul reclamantei derivând din lege, respectiv din Constituţia României, coroborat cu împrejurarea dovedită că faţă de destinaţia terenului şi construcţiilor de pe el, acestea aparţin domeniului public al localităţii, neexistând o interdicţie legală legată de situarea administrativ-teritorială în privinţa deţinerii în proprietate.
Concluziile instanţei de apel referitoare la existenţa unui drept de proprietate cu privire la terenurile şi construcţiile revendicate, în patrimoniul reclamantei, nu se bazează pe efectul constitutiv de drept al emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocat de către recurenta-pârâtă suplimentar.
Instanţa de apel, după ce arată că înscrierea terenului în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu mai subzistă, câtă vreme autoritatea administrativă emitentă l-a şi revocat şi înlocuit cu unul care să corespundă caracterului de domeniu public al bunurilor excluse, subliniază textual:
"Chiar şi în măsura în care o astfel de înscriere ar fi fost menţinută, ea este lipsită de temei legal câtă vreme legiuitorul a înţeles să declare ca aparţinând domeniului public al localităţii deservite, bunurile de uz public, având caracter inalienabil."
În ceea ce priveşte criticile referitoare la incidenţa prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, Înalta Curte reţine că excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 87/28.08.1995 şi Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995, prin care a fost a fost revocat şi înlocuit Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/02.08.1995 la care se raportează recurenta-pârâtă atunci când invocă prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, a fost respinsă, ca nefondată, pentru considerentele menţionate mai sus.
Fără a mai relua considerentele respective referitoare la legalitatea acestor acte administrative, prin care s-a analizat legalitatea includerii bunurilor imobile revendicate în cauză în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale reclamante, rezultă că recurenta-pârâtă nu a devenit proprietara terenurilor şi construcţiilor în litigiu, pe care le avea în folosinţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, prin efectul direct al acestei legi, conform art. 20 alin. (2) din acest act normativ, fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru ca noile societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat şi obţinerea certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Cum în cauză, s-a stabilit că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent Staţiei de epurare nr. x/02.08.1995 a fost retras de către emitentul acestuia, prin Decizia nr. 87/24 august 1995, care a revocat Decizia nr. 72/27 iulie 1995 în baza căreia fusese emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. x/02.08.1995,fiind succesiv emis un nou Certificat de atestare sub nr. x/11.12.1995, din care acest teren a fost exclus, iar aceste acte prin care s-a revocat pretinsul titlul de proprietate al pârâtei îşi menţin efectele, invocarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu mai are relevanţa propusă de recurentă.
Oricum, incontestabil, actele normative emise în procedura de inventariere şi atestare a domeniului public de interes local nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea entităţii, însă valabilitatea atestării domeniului public a avut ca premisă un mod legal de dobândire a proprietăţii publice şi anume declaraţia expresă a legii, cu privire la terenuri care, iniţial prin natura lor, iar ulterior prin destinaţie, pot aparţine exclusiv domeniului public, în sensul celor anterior enunţate.
Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit legii, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente nu pot fi incluse în capitalul social al societăţilor comerciale, ci rămân în proprietatea statului, în acest sens fiind şi prevederile invocate de recurentă, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
De vreme ce, potrivit Anexei 1 pct. III subpct. 4 al Legii nr. 213/1998, aceste staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate fac parte din domeniul public, pe care legea nu le include în capitalul social al societăţii pârâte (ca expresie valorică a aporturilor aduse la constituirea societăţii), ele nu pot aparţine nici patrimoniului acesteia (ca totalitate a drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică), ca atare nu puteau deveni proprietatea societăţii reclamante în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, care stipulează că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia (teza I), cu excepţia celor dobândite cu titlu (teza II).
În opinia recurentei-pârâte, nu s-a dovedit dobândirea terenului pe care se află staţia de epurare în proprietate, în mod legal, de către autoritatea reclamantă şi nici nu s-a probat că aceasta ar fi edificat construcţiile aferente.
Criticile sunt inadmisibile, întrucât vizează în realitate aspecte referitoare la greşita apreciere a înscrisurilor probatorii, în analiza efectuată de către instanţa de apel, ca instanţă a fondului. Or, toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii recurate, aspecte inadmisibile în recurs, având în vedere rolul şi funcţiile acestei căi extrordinare de atac, în reglementarea actuală a C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, criticile circumscrise pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 563 alin. (1) din C. civ., Legii nr. 213/1998 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu pot fi primite.
Pentru toate cele ce preced, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 şi a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Judeţean Vâlcea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.A., în faliment, prin administrator judiciar B.. şi administrator special C., împotriva deciziei civile nr. 3886 din 21 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.
Preşedinte