Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 340.000 CHF, reprezentând debit propriu-zis, conform contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2009, 13.600 CHF, reprezentând dobândă remuneratorie, calculată până la data scadenţei, conform aceluiaşi contract, şi 186.813,699 CHF, reprezentând dobânda moratorie calculată până la 3 decembrie 2020, aferentă debitului propriu-zis.
Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei; excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la necompetenţa generală faţă de sentinţa civilă nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 423 C/4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă; excepţia necompetenţei Tribunalului Constanţa în raport cu Tribunalul de Arbitraj din Zurich, faţă de clauza compromisorie cuprinsă în art. 9 din actul juridic sus-menţionat şi art. 23 alin. (1) din Convenţia de la Lugano; excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a Tribunalului Constanţa în raport cu secţia a II-a civilă a aceleiaşi instanţe; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele elveţiene într-un litigiu având ca obiect luarea unor măsuri provizorii privind executarea silită declanşată împotriva pârâtului; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la împrejurarea că C. a fost beneficiara împrumuturilor acordate.
Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea tuturor excepţiilor invocate de partea adversă.
La 21 martie 2021, reclamantul a formulat cerere adiţională, prin care a solicitat constatarea caducităţii clauzei compromisorii prevăzute la art. 9 din contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între D. şi B..
Prin încheierea din 6 octombrie 2021, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia necompetenţei generale şi internaţionale a instanţelor române, pe cale incidentală fiind analizate şi pretenţiile formulate de reclamant prin cererea adiţională, referitoare la caducitatea clauzei înscrise la art. 9 din contractul de împrumut, de alegere a sediului arbitrajului.
La termenul din 17 noiembrie 2021, reclamantul a depus la dosar o cerere de micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de 340.000 CHF, reprezentând debit propriu-zis, conform contractului de împrumut nr. x/15 decembrie 2009, 40.017 CHF, reprezentând dobândă remuneratorie calculată până la data scadenţei, 23 noiembrie 2011, şi 153.512,32 CHF, reprezentând dobândă moratorie calculată de la data scadenţei până la 3 decembrie 2020.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât. A respins cererea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca prescrisă.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 178 C din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile sus-menţionate şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti şi a încheierii interlocutorii din 6 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2022.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul B..
4.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.
Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului principal, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
a. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat:
- încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 6, art. 38, art. 80, art. 396 din Codul elveţian al obligaţiilor;
- încălcarea dispoziţiilor art. 135 pct. 1 din acelaşi Cod şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- încălcarea dispoziţiilor art. 135 pct. 2 şi ale art. 138 pct. 1 din Codul obligaţiilor.
b. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde argumentele pentru care au fost înlăturate unele dintre motivele de apel formulate.
Astfel, a învederat că, prin apelul exercitat, a invocat incidenţa art. 134 pct. 6 din Codul obligaţiilor, potrivit cărora "Termenul de prescripţie nu începe şi, dacă a început, se suspendă, atât timp cât cererea nu poate fi înaintată în faţa unei instanţe elveţiene".
Totodată, a arătat că instanţa s-a pronunţat în prezenta cauză, în sensul că acţiunea în realizarea creanţei împotriva pârâtului este de competenţa instanţelor române, în baza Convenţiei de la Lugano.
Or, deşi a invocat acest motiv, prin care a arătat că termenul de prescripţie de 10 ani, indiferent de data la care a început să curgă, a fost suspendat până la momentul introducerii acţiunii care constituie obiectul prezentei cauze, instanţa de apel a omis să-l analizeze, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după cum au fost evocate în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
4.2. Recursul incident declarat de pârâtul B.
Prin cererea de recurs incident, recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului incident formulat împotriva sentinţei civile nr. 413 din 9 februarie 2022 şi a încheierii interlocutorii din 6 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, cu consecinţa admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România, excepţiei necompetenţei internaţionale a aceloraşi instanţe şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
a. În dezvoltarea motivului de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, competenţa generală a instanţelor din România în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze.
Recurentul a învederat că, prin raportare la obiectul cauzei şi având în vedere clauza compromisorie prevăzută la art. 9 din contractul de împrumut încheiat la 15 decembrie 2008, competenţa de soluţionare a prezentului litigiu revenea, exclusiv, Tribunalului de Arbitraj din Zurich.
Totodată, a precizat că instanţele de fond au aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1065 C. proc. civ., prevederile din noua Convenţie de la Lugano, la care România şi Elveţia sunt părţi semnatare, şi care au prioritate faţă de norma internă, respectiv C. proc. civ. român.
Sub acest aspect, recurentul a arătat că litigiul pendinte este unul cu elemente de extraneitate, având în vedere părţile, locul încheierii şi al executării contractului, argumentele expuse în cadrul cererii de chemare în judecată formând deja obiectul altor litigii pe rolul instanţelor elveţiene. Potrivit art. 1071 C. proc. civ., "instanţa sesizată va verifica din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române (...)".
Deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa, în prezenta cauză, a Convenţiei de la Lugano din anul 1988, raportat la data încheierii contractului de împrumut şi la data la care a intrat în vigoare, în Elveţia, noua Convenţie, a procedat la o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 din documentul respectiv.
Astfel, Curtea a constatat, în mod corect, că "în general, Convenţia de la Lugano impune cerinţa ca acţionarea în justiţie a persoanelor domiciliate (având reşedinţa legală) într-un stat obligat prin Convenţie să se facă la instanţele din acel stat, indiferent de naţionalitatea lor. Cu toate acestea, Convenţia prevede şi norme speciale de competenţă judiciară în anumite materii, cum sunt cele privind contractele, caz în care competenţa revine instanţelor ţării unde se pune în aplicare obligaţia".
Conform art. 2 din Convenţia de la Lugano din 1988, "sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, persoanele care au domiciliul într-un stat contractant, indiferent de naţionalitatea lor, sunt acţionate în justiţie în faţa instanţelor respectivului stat". Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi Convenţie, "o persoană care îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionat în justiţie pe teritoriul unui alt stat obligat prin prezenta convenţie: (a) în materie contractuală, în instanţele judecătoreşti de la locul de executare a obligaţiei în cauză (...)".
De asemenea, art. 5 alin. (1) lit. b) liniuţa a 2-a din Convenţie prevede că "în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie unde în temeiul contractului au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile".
Or, contractul de împrumut este acceptat general ca fiind un contract de servicii, iar predarea sumei de 340.000 CHF se menţionează în contract că a fost făcută anterior semnării actului juridic, în Elveţia. În consecinţă, competenţa specială exclusivă de soluţionare a prezentei cauze revine statului elveţian.
Drept urmare, în opinia recurentului pârât, instanţele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ. şi să respingă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Mai mult, a subliniat că, prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat cauza de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, fundamentată pe dispoziţiile art. 134 pct. 6 din Codul elveţian al obligaţiilor, recunoscând, implicit, că revine, exclusiv, instanţelor elveţiene competenţa de soluţionare a prezentei cauze, raportat la obiectul litigiului şi la clauza compromisorie cuprinsă în art. 9 din contractul nr. x/15 decembrie 2008.
b. Deşi există o clauză compromisorie asumată de părţi prin contract, la art. 9 din actul juridic semnat la 15 decembrie 2008, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu aparţine Tribunalului de Arbitraj din Zurich competenţa exclusivă de soluţionare a prezentului litigiu, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Sub acest aspect, a arătat că, potrivit art. 9, mai sus invocat, clauză compromisorie obligatorie pentru părţi, contractul de împrumut este guvernat, în acord cu Codul elveţian al obligaţiilor, de articolele 312-318 şi se interpretează în conformitate cu acesta. Sediul arbitrajului este la Zurich.
Instanţele de fond, în mod greşit, au apreciat ca nefiind aplicabilă clauza compromisorie inserată în contract, având în vedere că părţile au convenit, în mod expres, ca soluţionarea litigiilor apărute în legătura cu contractul respectiv sa fie soluţionate pe calea arbitrajului, fără a ţine seama de prevederile art. 23 alin. (1) din Convenţia de la Lugano, conform cărora:
"Dacă părţile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, au convenit ca o instanţă sau instanţele dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie să aibă competenţa judiciară în soluţionarea litigiilor care au survenit sau pot surveni în legătura cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor.".
A mai susţinut recurentul pârât că instanţa de apel nu a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 554 C. proc. civ., cu privire la obligaţia instanţelor de drept comun de a verifica competenţa, precizând că singura condiţie pentru stabilirea competenţei de soluţionare a unei anumite cauze în favoarea unui tribunal arbitral este ca cel puţin una dintre părţi să invoce convenţia arbitrală în litigiul respectiv. Or, acesta a susţinut, în mod expres, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei internaţionale, invocând competenţa exclusivă a Tribunalului de Arbitraj din Zurich.
În raport cu acest aspect, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu este incidentă niciuna dintre cele trei ipoteze limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 554 alin. (2) C. proc. civ., care ar fi dat posibilitatea instanţei române să reţină cauza spre competentă soluţionare.
c. Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor din România în soluţionarea prezentei cauze, în raport cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, încălcând, astfel, prevederile art. 430 C. proc. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Sub acest aspect, în faţa primei instanţe a învederat că debitul pretins în prezenta cauză, în baza contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, a mai fost solicitat anterior de către reclamantul A. şi în cadrul unui alt dosar, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 1829 din 16 iulie 2019 (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 423 C din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă), a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România şi a respins cererea de chemare în judecată, ca nefiind de competenţa acestor instanţe.
Drept urmare, necompetenţa generală a instanţelor din România a fost constatată anterior de către Tribunalul Constanţa şi confirmată de Curtea de Apel Constanţa, inclusiv pentru împrumutul acordat în baza contractului nr. x din 15 decembrie 2008, prima instanţă reţinând că, potrivit art. 9 din contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, acesta este guvernat de Codul elveţian al obligaţiilor, respectiv articolele 312-318, iar sediul arbitrajului este la Zurich.
În acest context, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că elementele în funcţie de care s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în cadrul dosarului anterior, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, nu se regăsesc în prezentul litigiu.
De asemenea, în celălalt proces, tot cu putere de lucru judecat, s-a reţinut competenţa exclusivă a instanţelor elveţiene şi în raport cu contractul de cesiune de creanţă încheiat între creditoarea iniţială D. şi creditorul cesionar, reclamantul A., faţă de dispoziţiile art. 4 din actul juridic respectiv.
Mai mult, Curtea a continuat raţionamentul, arătând că, în prezenta cerere de chemare în judecată, niciuna dintre părţi nu a învederat începerea unei proceduri execuţionale pe teritoriul statului elveţian.
Însă, din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Convenţia de la Lugano din 1988, nu are relevanţă dacă executarea silită a fost sau nu efectiv demarată în Elveţia de către recurentul reclamant, în baza contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, ci dacă avea posibilitatea de a executa suma ce face obiectul contractului de împrumut în Elveţia.
În dosarul nr. x/2019, instanţa a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România şi din perspectiva art. 22 punctul 5 din Convenţia de la Lugano, care reglementează competenţa judiciară exclusivă, text de lege conform căruia "următoarele instanţe au competenţa judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu: În ceea ce priveşte executarea hotărârilor instanţelor din statul obligat prin prezenta Convenţie pe teritoriul căruia a fost sau urmează a fi executată hotărârea".
Curtea de Apel a considerat, în mod greşit, că, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, nu este justificată aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Convenţia de la Lugano.
De asemenea, instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că dezlegarea dată excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019 nu poate fi reţinută cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, întrucât nu există identitate de obiect între cele două cereri.
În opinia recurentului pârât, nu era necesară existenţa identităţii de obiect între prezentul dosar şi cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, deoarece a fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat soluţiei pronunţate în dosarul precedent exclusiv în ceea ce priveşte chestiunea competenţei de soluţionare a prezentei pricini.
Astfel, nu este obligatoriu să existe identitate de obiect între cele două litigii, pentru ca instanţa să reţină competenţa unică de soluţionare a acestora de către instanţa arbitrală din Elveţia, fiind relevant doar aspectul că ambele dosare au, ca temei al pretenţiilor recurentului reclamant, contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008.
În atare situaţie, nu se poate reţine, raportat la pretenţiile izvorâte din acelaşi contract de împrumut, pe de o parte, necompetenţa instanţelor române în soluţionarea dosarului nr. x/2019, cu motivaţia că această competenţă revine instanţei de arbitraj din Elveţia, iar, în prezenta cauză, competenţa instanţei din România de a soluţiona litigiul întemeiat pe acelaşi contract de împrumut.
Devin, în consecinţă, incidente dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Recurentul pârât B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Răspunzând motivelor de recurs formulate de partea adversă, recurentul pârât a susţinut că decizia instanţei de apel este legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recurentul reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, hotărârea instanţei de apel este legală.
Sub acest aspect, a subliniat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente, având în vedere că, în Convenţia de la Lugano, se reglementează o competenţă alternativă, iar, în cazul competenţei alternative, reclamantul are posibilitatea de a opta să introducă cererea de chemare în judecată la oricare dintre instanţele competente alternativ, fiecare dintre instanţele sesizate fiind deopotrivă competentă.
A mai susţinut că referirile făcute prin memoriul de recurs cu privire la art. 134 pct. 6 din Codul elveţian nu reprezintă o recunoaştere în sensul competenţei instanţelor elveţiene în soluţionarea cauzei, ci, dimpotrivă, au fost formulate pentru a releva că cererea care formează obiectul prezentei cauze nu putea fi înaintată în faţa unei instanţe elveţiene, având în vedere că recurentul pârât nu a domiciliat niciodată în Elveţia şi nu are bunuri pe teritoriul acestui stat, nefiind posibilă începerea unei executări silite.
Cu referire la critica expusă prin recursul incident, care vizează greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la inaplicabilitatea clauzei compromisorii inserate în contract, a învederat că această clauză nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă explicită şi neechivocă a părţilor de excludere a competenţei instanţelor, deoarece nu prevede, expres, că litigiile privind contractul urmează să fie supuse arbitrajului.
Drept urmare, şi cu privire la această chestiune, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
În ceea ce priveşte argumentarea recurentului pârât în sensul încălcării autorităţii de lucru judecat a celor dezlegate în dosarul nr. x/2019, recurentul reclamant a menţionat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Convenţia de la Lugano, care reglementează o competenţă judiciară exclusivă în cazul executării hotărârii instanţei pe teritoriul căreia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
Or, în cauza pendinte, instanţa de apel a reţinut corect că niciuna dintre părţi nu a învederat începerea unei proceduri execuţionale pe teritoriul statului elveţian.
Concluzionând, a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul incident este fondat, ceea ce va atrage şi admiterea recursului principal, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În prealabil, se impune a se menţiona că, dintre toate criticile formulate prin cererile de recurs, urmează a se analiza cu prioritate cea din recursul incident care vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului şi Curţii de Apel Constanţa, sub aspectul necompetenţei generale a instanţelor din România în soluţionarea cauzei (lit. c) din cerere). Astfel, în condiţiile art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac inutilă cercetarea, în fond, a litigiului, determinând ordinea de soluţionare în raport cu efectele pe care excepţiile le produc. Or, în recursul principal, excepţia în dezbatere este cea a prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie de fond, relativă şi peremptorie, în timp ce excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, dar care, referindu-se la problema necompetenţei instanţelor din România (excepţie de procedură), are prioritate în soluţionare în raport cu excepţie prescripţiei dreptului la acţiune. De asemenea, excepţia autorităţii de lucru judecat se impune a fi verificată înainte de motivul din recursul incident referitor la necompetenţa generală a instanţelor din România (lit. a) din cerere), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, vizând acelaşi aspect, cel al necompetenţei, ipoteza verificării sale într-un litigiu anterior, printr-o hotărâre definitivă, prezintă relevanţă prioritară raţionamentului ulterior al prezentei instanţe, în contextul în care hotărârea definitivă nu poate fi contestată.
Din această perspectivă, criticile recurentului pârât referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul precedent sunt fondate.
Astfel, instanţa de apel, deşi a reţinut că, în ambele dosare, s-a solicitat de către reclamant, printre altele, restituirea împrumutului acordat pârâtului în baza contractului nr. x/15 decembrie 2008, a înlăturat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 423 C din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, determinat de inexistenţa identităţii de obiect între cele două procese. A constatat instanţa de apel absenţa, în litigiul de faţă, a unui capăt de cerere formulat în litigiul anterior, vizând constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului B. raportat la contractul de împrumut din 19 august 2010, ca urmare a compensării parţiale, în limita sumelor indicate în acea cerere, şi care, spre deosebire de prezentul dosar, a atras începerea unei proceduri execuţionale de către pârât pe teritoriul statului elveţian, în baza art. 22 alin. (5) din Convenţia de la Lugano. A mai reţinut Curtea că cererea referitoare la constatarea inexistenţei dreptului de creanţă invocat de pârât a fost considerată capăt principal în litigiul precedent. În concluzie, instanţa a reţinut că elementele care au determinat admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor naţionale în cauza precedentă nu se justifică şi în dosarul de faţă.
Anterior verificării autorităţii de lucru judecat, trebuie menţionat că actul juridic în baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată este reprezentat de contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, încheiat între D. şi pârâtul B., iar nu de contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2009, cum din eroare s-a trecut în cuprinsul cererii. Ulterior, D. şi-a schimbat denumirea, devenind D., şi a încheiat contract de cesiune de creanţă la 20 ianuarie 2017 cu reclamantul A., pentru suma care a constituit împrumutul acordat pârâtului, prin actul juridic menţionat. Aceeaşi eroare de indicare a anului contractului (2009, în loc de 2008) s-a realizat şi în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti în raport cu care s-a invocat autoritatea de lucru judecat. În consecinţă, Înalta Curte are în vedere, în soluţionarea cauzei, contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008.
Revenind la recursul incident, într-adevăr, unul dintre argumentele menţionate în sentinţa civilă nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 423 C/4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în reţinerea temeiniciei excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, a vizat cererea formulată în litigiul respectiv, având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului B. în contradictoriu cu reclamantul, conform contractului din 19 august 2010 şi compensarea dintre creanţele părţilor. Totodată, a constatat prima instanţă că titlul de creanţă deţinut de pârât este reprezentat de o hotărâre judecătorească emisă în statul elveţian, parte la Convenţia de la Lugano, şi anume sentinţa Tribunalului din Meilen din 19 decembrie 2016, în baza căreia pârâtul a demarat procedura executării silite pe teritoriul acestui stat. În acest sens, aplicând dispoziţiile art. 22 pct. 5 din Convenţia de la Lugano, Tribunalul a constatat, în litigiul precedent, că instanţa competentă a statua asupra cererii de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului opus reclamantului este cea pe teritoriul căreia este executată hotărârea care consfinţeşte creanţa în discuţie.
În egală măsură însă, un alt argument pentru care Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române este determinat de conţinutul clauzei de la pct. 9 din contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, în baza căruia, în respectivul dosar, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului la plata sumei de 340.000 CHF, cu dobânda moratorie aferentă acestui debit, pretenţii care formează şi obiect al dosarului de faţă. Astfel, contrar celor stabilite de instanţa de apel din prezentul litigiu, în sensul că cererea principală o reprezintă constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtului (ceea ce ar prezuma o eventuală accesorialitate a cererii de obligare a pârâtului la restituirea împrumutului şi, deci, o eventuală aplicare a altor norme de competenţă faţă de cele reţinute în litigiul anterior), în cauza precedentă, Tribunalul Constanţa a considerat că cererea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului conform contractului din 19 august 2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părţi la plata sumelor de bani reprezentând debite şi dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acţiune (printre care şi contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008). În continuarea raţionamentului, prima instanţă, interpretând clauza de la pct. 9 din contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, conform căreia legea aplicabilă raportului juridic izvorât din acest contract este Codul elveţian al obligaţiilor, art. 312-318, iar sediul arbitrajului este la Zurich, a statuat că părţile au ales ca raportul juridic încheiat să fie reglementat de legea elveţiană, astfel încât instanţa competentă să soluţioneze procesele născute în legătură cu acest raport nu poate fi decât o instanţă elveţiană. Aceasta, chiar dacă părţile au indicat, în mod generic, nespecific, că "sediul arbitrajului este la Zurich". A mai arătat Tribunalul Constanţa că acesta constituie un argument în plus în favoarea temeiniciei necompetenţei generale a instanţelor române, care rezultă din art. 23 alin. (1) din Convenţia de la Lugano din 2007 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (având acelaşi conţinut cu art. 17 din Convenţia de la Lugano din 1988, evocată în recursul incident). Pentru aceste considerente, în baza art. 1071 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, cu consecinţa respingerii acţiunii ca atare.
Soluţia şi raţionamentul prin care s-a tranşat problema competenţei în litigiul anterior (dosar nr. x/2019) se impun cu autoritate de lucru judecat în procesul de faţă, în condiţiile art. 430 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., fiind îndeplinite cerinţele triplei identităţi, de părţi (reclamantul A. şi pârâtul B.), obiect (restituirea împrumutului de 340.000 CHF, cu dobânzile aferente) şi cauză (contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, cu privire la care debitorul pârât nu a executat obligaţia de restituire) între cele două litigii. Trebuie subliniat că nu prezintă relevanţă, în soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, că acţiunea din litigiul precedent cuprinde mai multe capete de cerere, vizând şi restituirea sumelor de bani care au constituit obiect şi al altor contracte de împrumut, precum şi constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului derivat din contractul de împrumut din 19 august 2010, identitatea de obiect putând opera şi parţial. În alţi termeni, prezintă importanţă că acelaşi obiect se regăseşte în ambele litigii.
De asemenea, se impune a se menţiona că autoritatea de lucru judecat vizează nu aspectul pozitiv al acesteia, respectiv doar tranşarea unei chestiuni litigioase care influenţează soluţionarea procesului de faţă, reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci chiar aspectul negativ, care implică tripla identitate evidenţiată mai sus, şi care împiedică promovarea unui nou proces, cu acelaşi obiect, cauză şi părţi, conform art. 431 alin. (1) din Cod.
Reţinând temeinicia criticilor recurentului B. referitor la excepţia în discuţie, urmează ca prezenta instanţă să admită ambele recursuri, cu consecinţa finală a respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, fără a se mai examina celelalte motive din recursul incident şi din recursul principal, care sunt subsecvente autorităţii de lucru judecat. Trebuie arătat că soluţia de admitere a recursului principal este strict formală, fiind condiţionată de soluţia dată recursului incident, o soluţie de respingere fiind exclusă, în contextul în care nu s-a procedat la analiza criticilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.
Pentru toate aceste argumente, constatând că sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare din recursul incident prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (încălcarea autorităţii de lucru judecat), în baza art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia atacată şi, pentru aceleaşi considerente, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., va admite apelul incident declarat de pârâtul B. şi apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul incident declarat de pârâtul B. şi recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia atacată.
Admite apelul incident declarat de pârâtul B. şi apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 413 din 9 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.
Schimbă, în tot, sentinţa civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în sensul că:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2024.