Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. ca prin hotărâre judecătorească să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.12.2019 de BNP E. şi restabilirea situaţiei anterioare, prin obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 60.000 euro.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 31 din 11.02.2021, Tribunalul Vrancea, secţia civilă a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere formulat de reclamanţii A., B. şi F. împotriva pârâţilor C. şi D., având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.12.2019 de către BNP E.. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 60.000 euro. A obligat reclamanţii să plătească pârâţilor suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 173A din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 31 din 11 februarie 2021 a Tribunalului Vrancea, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A admis capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 60.000 Euro şi, în consecinţă, obligă pe pârâţii C. şi D. să restituie reclamanţilor A. şi B. suma de 60.000 Euro.
A obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 6.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, aferentă pretenţiilor admise.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi înlătură din cuprinsul acesteia dispoziţiile contrare prezentei decizii.
A obligat pe intimaţii pârâţi şi plătească apelanţilor reclamanţi suma de 8.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care 3.290 RON taxa judiciară de timbru şi 5.000 RON onorariu de avocat, redus de la suma de 10.000 RON.
4. Hotărârea pronunţată în recurs
Prin decizia civilă nr. 1967 din 20.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 173/A din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă. A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel. A respins ca nefondat recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii civile nr. 173/A din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă
5. Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 36/A din 21.02.2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 31 din 11.02.2021, pronunţată de Tribunalul Vrancea în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D., şi a obligat apelanţii, în solidar, la plata către intimatul D. a sumei de 20.123,41 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
6. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 36/A din 21 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi obligarea pârâţilor-intimaţi la restituirea sumei de 60.000 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea recursului, recurenţii au arătat că decizia civilă nr. 36/A/21.02.2024 este nelegală, invocând în acest sens prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Aceştia au precizat că instanţa de apel nu a dispus obligarea intimaţilor la restituirea sumei de 60.000 euro achitată cu titlu de avans, deşi Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 31/11.02.2021, respinsese capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului ca rămas fără obiect, ca urmare a exercitării pactului comisoriu de către pârâţi, iar apelul declarat viza atât rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi, cât şi restituirea avansului achitat.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel, considerând eronat că problema rezoluţiunii fusese definitiv tranşată prin respingerea recursului incident formulat anterior de aceştia şi soluţionat prin decizia civilă nr. 1967/20.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a omis să analizeze motivul distinct al apelului referitor la restituirea sumei de 60.000 euro în raport de drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor, aspect ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.
Au invocat şi prevederile art. 501 C. proc. civ., arătând că hotărârile instanţelor de recurs sunt obligatorii exclusiv pentru problemele de drept dezlegate, iar instanţa de recurs nu poate analiza şi reţine aspecte de fapt, acestea fiind de competenţa exclusivă a instanţei de apel. În acest context, au susţinut că Înalta Curte, analizând situaţia de fapt şi aspecte care nu fuseseră supuse dezbaterii contradictorii, a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenţii au mai arătat că situaţia de fapt necontestată între părţi este aceea că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de predare a imobilului (teren având categoria de folosinţă "vie") conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2019. În raport de aceste aspecte, au invocat dispoziţiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţi, şi au subliniat că fiecare parte are obligaţia de a-şi executa integral şi corect obligaţiile asumate.
De asemenea, au mai invocat şi prevederile art. 1672 alin. (1) pct. 2 şi art. 1685 C. civ., conform cărora principala obligaţie a vânzătorului este predarea bunului vândut, precum şi ale art. 1719 C. civ., potrivit cărora obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul este condiţionată de executarea corespunzătoare a obligaţiei de predare.
În consecinţă, recurenţii au susţinut că neexecutarea obligaţiei de predare din partea vânzătorilor îi îndreptăţeşte să invoce excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), în temeiul art. 1556 C. civ., ceea ce justifică restituirea sumei achitate de 60.000 euro. Au precizat că obligaţia vânzătorului de a preda bunul este prioritară faţă de obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, iar rezoluţiunea unilaterală prevăzută prin pactul comisoriu putea opera numai dacă vânzătorii şi-ar fi îndeplinit această obligaţie.
Recurenţii au arătat că rezoluţiunea solicitată pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către vânzători nu se confundă cu rezoluţiunea prevăzută pentru neplata preţului de către cumpărători şi au subliniat că numai în ipoteza constatării predării bunului şi a neplăţii preţului putea opera pactul comisoriu cu consecinţa pierderii avansului.
Aceştia au mai susţinut că, în cauză, a fost stabilit în mod cert, inclusiv prin recunoaşterea expresă a intimaţilor în întâmpinare, că terenul prevăzut în contract ca având categoria de folosinţă "vie" nu a fost predat cumpărătorilor, aceştia primind un teren cu categoria de folosinţă "arabil".
În aceste condiţii, au apreciat că pârâţii nu puteau aplica pactul comisoriu şi nici invoca clauza privind arvuna confirmatorie prevăzută de art. 1544 alin. (2) C. civ., text potrivit căruia, atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea şi poate solicita dublul arvunei.
Referitor la avansul total de 60.000 euro, compus din 10.000 euro şi 50.000 euro, au susţinut că acesta trebuie restituit integral, întrucât obligaţia de predare a bunului nu a fost îndeplinită, conform art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ.
7. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi, legal citaţi, nu au depus întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Reclamanţii-recurenţi au susţinut că, în rejudecare, instanţa de apel nu ar fi analizat distinct şi explicit motivul de apel referitor la restituirea sumei de 60.000 euro ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către intimaţi, apreciind efectele deciziei de casare nr. 1967 din 20 octombrie 2022 cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.
Această critică poate fi examinată sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că are în vedere stabilirea greşită a limitelor judecăţii la instanţa de apel prin raportare la determinarea corectă a dezlegărilor obligatorii în cauză potrivit art. 501 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date problemelor de drept prin decizia instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare.
În speţă, prin decizia nr. 1967/20.10.2022, Înalta Curte a respins recursul incident al reclamanţilor, care viza soluţia primei instanţe de apel asupra cererii de rezoluţiune a contractului (în sensul că aceasta a rămas fără obiect ca urmare a rezoluţiunii unilaterale dispuse de intimaţii vânzători), statuând cu autoritate de lucru judecat că această soluţie este corectă şi că rezoluţiunea a operat prin declaraţia unilaterală a vânzătorilor, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV.
În consecinţă, instanţa de apel, în rejudecare, nu mai putea reanaliza condiţiile rezoluţiunii sau îndeplinirea obligaţiei vânzătorilor de predare a bunului, ci era ţinută să se limiteze la aspectele expres indicate în decizia de casare, respectiv: calificarea juridică a sumelor de 10.000 euro şi 50.000 euro plătite de reclamanţi şi determinarea obligaţiei de restituire a acestora în raport cu clauzele contractuale şi cu natura plăţilor.
Din analiza deciziei recurate rezultă că instanţa de apel s-a conformat acestor îndrumări, procedând la calificarea sumelor plătite de reclamanţi ca avans din preţ, intrând sub incidenţa clauzei penale prevăzute la art. 1538 alin. (5) C. civ., cu consecinţa pierderii lor în cazul neexecutării obligaţiei de plată a diferenţei de preţ până la termenul convenit. S-a observat în acest context că a devenit definitivă prin respingerea recursului incident al reclamanţilor soluţia de respingere a cererii de a se dispune rezoluţiunea judiciară a contractului, fiind astfel incident pactul comisoriu convenit de părţi.
Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a analizat capătul de cerere privind restituirea sumei de 60.000 euro prin raportare la calificarea juridică a plăţilor şi la efectele clauzei penale, astfel cum a dispus instanţa de casare, motivând în mod corespunzător soluţia de respingere a pretenţiilor.
Efectul devolutiv limitat al rejudecării după casare presupune că instanţa de apel este ţinută să respecte atât cadrul procesual stabilit de instanţa supremă, cât şi dezlegările de drept obligatorii. În situaţia în care, prin decizia de casare, instanţa de recurs a statuat definitiv asupra unor aspecte ale litigiului, acestea intră sub incidenţa puterii de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în rejudecare.
Prin urmare, critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este lipsită de fundament juridic, urmând a fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că reclamanţii-recurenţi au susţinut că hotărârea atacată este afectată de vicii de motivare, întrucât instanţa de apel nu ar fi răspuns în mod explicit tuturor argumentelor prezentate în apel, iar considerentele reţinute ar fi contradictorii şi, pe alocuri, străine de obiectul pricinii.
În esenţă, aceştia au arătat că, deşi au invocat neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei contractuale de predare a bunului conform destinaţiei prevăzute în contract (teren cu categoria de folosinţă "vie"), instanţa de apel nu a examinat această susţinere, deşi ea era relevantă pentru stabilirea culpei contractuale şi pentru soluţionarea cererii privind restituirea sumei de 60.000 euro.
Cum s-a arătat deja, ca urmare a dezlegării cu caracter definitiv a capătului de cerere privind rezoluţiunea judiciară, instanţa de apel în rejudecare nu mai era învestită cu analiza chestiunilor invocate de reclamanţi care priveau modul de îndeplinire de către intimaţii vânzători a obligaţiei lor de predare a bunului vândut (chestiuni care justificau în acţiunea introductivă cererea de rezoluţiune judiciară) - pentru că în speţă contractul a fost desfiinţat ca urmare a intervenirii pactului comisoriu, în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a intimaţilor.
De aceea, toate susţinerile din cererea de recurs care privesc pretinse omisiuni din analiza instanţei de apel nu pot fi primite, chestiunile reclamate nefăcând obiectul judecăţii realizate prin decizia recurată.
Prin urmare, omisiunea de a dezvolta analiza sub aceste aspecte nu reprezintă o lipsă de motivare, ci o aplicare a limitelor învestirii în rejudecare, astfel cum acestea au fost trasate de instanţa supremă.
În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie între considerente, Înalta Curte observă că motivarea deciziei de apel este coerentă şi urmează un fir logic: după stabilirea cadrului procesual aplicabil în rejudecare, instanţa a analizat natura juridică a plăţilor, a constatat culpa cumpărătorilor şi a aplicat clauza penală, concluzionând asupra inexistenţei obligaţiei de restituire a sumelor achitate. Nu se constată existenţa unor afirmaţii care să se excludă reciproc sau să conducă la imposibilitatea de a identifica temeiurile soluţiei.
De asemenea, nu se poate reţine că motivarea ar fi "străină de natura pricinii", întrucât raţionamentul instanţei se raportează în mod direct la obiectul apelului în limitele stabilite prin decizia de casare şi la problema de drept ce trebuia tranşată - respectiv calificarea plăţilor şi efectele pactului comisoriu asupra acestora.
Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia şi răspunde, în esenţă, criticilor pertinente formulate în apel, iar simplul fapt că instanţa nu a dezvoltat argumentaţia cu privire la anumite susţineri inadmisibile în contextul dat nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, critica formulată sub acest motiv de recurs urmează a fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1544 alin. (2), art. 1549 şi art. 1556 C. civ., apreciind în mod eronat că pactul comisoriu a operat fără ca vânzătorii să îşi fi executat obligaţia contractuală de predare a unui teren cu destinaţia "vie". Aceştia au invocat, de asemenea, incidenţa excepţiei de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), susţinând că neîndeplinirea obligaţiei de predare corectă a bunului justifica restituirea integrală a sumei de 60.000 euro achitată cu titlu de avans.
Înalta Curte constată că nici aceste critici nu pot fi primite, toate susţinerile privind pretinse încălcări ale dispoziţiilor legale aplicabile obligaţiei vânzătorilor, dar aceste chestiuni nu făceau obiectul judecăţii la rejudecare.
În cauză, ca efect al primei decizii de casare, rămăsese în discuţie exclusiv soluţionarea cererii reclamanţilor de restituire a celor două sume achitate pârâţilor (10.000 euro şi 50.000 euro), dar judecata aceasta urma a pleca de la premisa fundamentată prin decizia primei instanţe de recurs - şi anume că în speţă contractul încheiat între părţi a fost desfiinţat ca efect al pactului comisoriu invocat de vânzători - şi presupunea ca, observând clauzele contractuale omise a fi analizate de prima instanţă de apel şi calificând natura juridică a plăţii de 50.000 euro (avans sau arvună) să se determine dacă sumele solicitate se cuvin pârâţilor vânzători sau reclamanţilor cumpărători.
În aceste limite a fost realizată judecata prin decizia recurată, astfel încât nu se poate reţine nici vreo omisiune argumentativă care să poată fi examinată în limitele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nu se poate reţine nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa supremă, în decizia de casare, ar fi depăşit limitele controlului judiciar de legalitate, pentru că prezentul recurs are ca obiect decizia instanţei de apel, iar verificarea legalităţii deciziei unei alte instanţe de recurs nu poate fi realizată pe această cale.
Prin urmare, criticile formulate de reclamanţii A. şi B., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, iar recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 36/A din 21 februarie 2024 a Curţii de Apel Galaţi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 36/A din 21 februarie 2024 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. şi C..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.