Şedinţa publică din data de 22 martie 2021
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
I. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat aplicarea unei sancţiuni disciplinare pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), k), h) şi t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).
II. Hotărârea instanţei de disciplină
Prin hotărârea nr. 4P din 26 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis în parte acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, sancţiunea disciplinară constând în avertisment, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi k) din aceeaşi lege.
III. Recursul şi hotărârea instanţei de control judiciar
Împotriva hotărârii instanţei de disciplină, pârâtul a declarat recurs care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 31 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.
IV. Cererea de revizuire
Împotriva deciziei instanţei de recurs, pârâtul a formulat cerere de revizuire prin care a invocat motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., fiind format dosarul nr. x/2020.
V. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
În dosarul nr. x/2020, revizuentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
În susţinerea cererii de sesizare, a arătat că, pentru un justiţiabil care încearcă să obţină retractarea unei hotărâri a instanţei supreme, pronunţate cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce priveşte imparţialitatea instanţei, sintagma "sancţionat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. încalcă o serie de dispoziţii constituţionale.
După evocarea unor texte de lege referitoare la răspunderea disciplinară a magistraţilor, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a învederat că rezoluţia de clasare, emisă de Inspecţia Judiciară într-un dosar disciplinar, poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti.
În ipoteza exercitării acţiunii disciplinare împotriva unui membru al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, există îndoieli cu privire la aparenţa de imparţialitate a judecătorului învestit cu soluţionarea contestaţiei împotriva rezoluţiei de clasare.
Astfel, aparenţa de imparţialitate a judecătorului învestit cu soluţionarea contestaţiei este afectată prin prisma interesului său de a promova la instanţa supremă şi a temerii ca soluţia sa va fi infirmată în calea de atac de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest context, titularul cererii de sesizare a învederat că este imposibilă angajarea răspunderii disciplinare a membrilor Colegiului de conducere al instanţei supreme pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în raport cu aspectele reţinute în considerentele deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale cu privire la nelegalitatea compunerii completurilor de 5 judecători.
Astfel, motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care presupune sancţionarea disciplinară definitivă a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, este pur teoretică şi iluzorie, faţă de calitatea judecătorilor de membri ai Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a conchis că art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. încalcă normele de la art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 47 alin. (1) şi (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.
VI. Hotărârea atacată
Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată prin raportare la presupuneri subiective ale autorului excepţiei cu privire la declanşarea şi derularea unei potenţiale proceduri administrative şi judiciare de angajare a răspunderii disciplinare a membrilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin prisma considerentelor deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale.
S-a apreciat că excepţia nu este susţinută de veritabile critici de neconstituţionalitate, iar autorul excepţiei tinde să obţină înlăturarea sintagmei "sancţionat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., pentru a deveni admisibilă cererea de revizuire pentru suspiciunea de săvârşire a unei abateri disciplinare.
Aceeaşi instanţă a mai reţinut că titularul cererii de sesizare tinde să obţină o modificare a textului de lege criticat, ipoteză incompatibilă cu efectul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.
VII. Calea de atac exercitată
Împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare, A. a declarat recurs, prin care a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării.
În acest sens, a arătat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţă Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi vizează o dispoziţie din C. proc. civ. care nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Recurentul a subliniat că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei deoarece textul de lege criticat impune condiţia sancţionării disciplinare definitive a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în vederea admiterii în principiu a revizuirii.
A mai arătat că singura instanţă abilitată să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii unui text de lege este Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. d) din Constituţie.
Intimata nu a depus întâmpinare la recurs.
Recurentul a depus concluzii scrise la data de 17 martie 2021, prin care a completat criticile formulate prin cererea de recurs, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
VIII. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Instanţa supremă reţine că, pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie să fie îndeplinite atât condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, cât şi cerinţa prevăzută de art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege care impune ca sesizările să fie făcute în formă scrisă şi să fie motivate.
Cu privire la cea din urmă cerinţă, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să cuprindă trei elemente: textul de lege criticat din punct de vedere al constituţionalităţii, norma constituţională pretins încălcată, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat şi norma constituţională pretins încălcată.
Primul element al excepţiei de neconstituţionalitate se circumscrie simplei indicări a textului pretins neconstituţional sau menţionării conţinutului său normativ.
Al doilea element se circumscrie indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat.
Al treilea element vizează motivarea de către autorul excepţiei a raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat şi normele constituţionale pretins încălcate.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul a indicat în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale textul de lege criticat reprezentat de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. şi normele constituţionale pretins încălcate, respectiv art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Autorul căii de atac nu a expus însă în cererea de sesizare argumente care să se circumscrie raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat şi normele constituţionale pretins încălcate.
În concret, recurentul încearcă să demonstreze în cuprinsul cererii de sesizare că nu este posibilă sancţionarea disciplinară a membrilor Colegiului de conducere al instanţei supreme pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, motiv pentru care apreciază că se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "sancţionat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Astfel, argumentele recurentului din cuprinsul cererii de sesizare vizează aspecte referitoare la răspunderea disciplinară a magistraţilor, iar nu raportul de contrarietate dintre textul de lege criticat şi normele constituţionale pretins încălcate
Ca atare, recurentul urmăreşte să obţină, pe calea sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, modificarea textului de lege criticat pentru a deveni aplicabil la situaţia de fapt expusă prin cererea de revizuire, de natură a conduce la retractarea deciziei atacate cu revizuire.
Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Nefiind expuse argumente care să vizeze neconformitatea textului de lege criticat cu normele constituţionale invocate, rezultă că nu este îndeplinită cerinţa impusă de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Neîndeplinirea acestei cerinţe nu ar putea fi complinită nici de instanţa de contencios constituţional. În acest sens se impune a fi evocată decizia nr. 559 din 26 septembrie 2019, prin care Curtea Constituţională a reţinut că: nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea motivelor de neconstituţionalitate; dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condiţiile în care art. 29 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 47/1992 stabileşte că "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi".
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători va respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2020.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2021.