Şedinţa publică din data de 10 mai 2021
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin decizia nr. 2092 din 27 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 2309 din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că este inadmisibilă cererea de revizuire pendinte, pentru considerentul că, prin intermediul său, revizuenta invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, or, un atare motiv nu poate fi susţinut în cererile de revizuire cărora nu li se aplică prevederile Legii nr. 310/2018. Raportat la motivele de fapt şi de drept invocate de revizuentă, precum şi la obiectul celor două cauze, finalizate prin deciziile pretins potrivnice, este invocată încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 1755 din 9 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, pretinzându-se că, prin decizia nr. 2309 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte caracterul de act administrativ individual al Planului urbanistic de detaliu (PUD), chestiune tranşată definitiv prin decizia nr. 1755 din 9 aprilie 2019.
Analizând hotărârile pretins contrare, Înalta Curte a constatat că nu există identitate de obiect între cele două procese, astfel că, din perspectiva dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ., nu poate fi invocată în cauză decât încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu presupune dovada îndeplinirii triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci numai faptul că o anumită chestiune litigioasă a fost tranşată diferit de către cele două instanţe în cauze în care există doar identitatea de părţi.
Însă, concluzia revizuentei potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 509-513 din C. proc. civ., aşa cum au fost acestea modificate prin efectul Legii nr. 310/2018, nu are suport. Data învestirii instanţei în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti (dosar în care a fost pronunţată decizia atacată cu revizuire în prezenta cauză) este 20 septembrie 2017, deci anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018.
Înalta Curte a subliniat faptul că nu are relevanţă, pentru determinarea legii aplicabile procesului, data formulării cererii de revizuire promovate împotriva deciziei nr. 2309 din 19 iunie 2019 sau data constituirii dosarului de recurs, ci data învestirii iniţiale a tribunalului cu cererea introductivă, pentru că efectul admiterii cererii de revizuire este rejudecarea recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2017.
Constatând inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 310/2018, act normativ ce permite formularea cererilor de revizuire şi pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte a respins cererea de revizuire.
II. Calea de atac
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuenta A., solicitând casarea deciziei atacate, admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei nr. 2309 din 19 iunie 2019 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.
În motivarea recursului, a susţinut că, prin hotărârea recurată, instanţa nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de procedură civilă care reglementează revizuirea unei hotărâri judecătoreşti pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv în ceea ce priveşte procesele începute între data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. şi data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.
A susţinut că prin Legea nr. 310/2018 legiuitorul nu a introdus un nou motiv de revizuire şi nici nu a modificat vreun motiv de revizuire existent. Dacă se admite că după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat constituie motiv de revizuire, în lipsa modificării art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, trebuie să se admită că aceeaşi încălcare reprezenta motiv de revizuire şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018.
Noţiunea autorităţii de lucru de judecat, ocrotită prin motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate avea o altă semnificaţie decât cea reglementată prin art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., la aceasta obligând principiul unităţii terminologice.
Recurenta-revizuentă a susţinut şi că interpretarea conţinutului unui motiv de revizuire nu se poate face, în principal, prin prisma soluţiei reglementate sau nu de C. proc. civ., pentru că soluţiile pe care le poate aplica instanţa nu pot restrânge dreptul părţii de a exercita o cale de atac. Aceasta deoarece, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., căile de atac se exercită doar în condiţiile şi termenele stabilite de lege.
O altfel de abordare, cum este cea care ar pune instanţa în situaţia de a constata nesocotirea autorităţii de lucru judecat, dar în acelaşi timp de a refuza admiterea căii de atac a revizuirii, pe motiv că legea nu prevede cum ar trebui să procedeze după anularea hotărârii, ar avea consecinţe şi sub aspectul dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind respectată stabilitatea raporturilor juridice, precum şi al accesului la instanţă (art. 13), întrucât partea ar fi lipsită de orice remediu procedural pentru înlăturarea acestei neregularităţi, care afectează în mod esenţial efectele hotărârii judecătoreşti.
S-a susţinut că, din moment ce forma C. proc. civ. anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018 prevedea drept soluţie pentru revizuirea hotărârilor potrivnice doar anularea ultimei hotărâri, ar rezulta că, prin intermediul acestui motiv de revizuire, nu pot fi sancţionate decât contrazicerile între dispozitivelor hotărârilor, nefiind permisă reanalizarea ultimei hotărâri.
În realitate, soluţia este de anulare a ultimei hotărâri în ambele ipoteze, indiferent că aceasta a nesocotit efectul negativ [art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă] sau efectul pozitiv [art. 431 alin. (2) din C. proc. civ..] al primei hotărâri. Ceea ce diferă este doar faptul că, în situaţia încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, după anularea ultimei hotărâri, este necesar să se procedeze la rejudecarea celei de-a doua cauze cu respectarea, de data aceasta, a ceea ce se tranşase deja şi intrase în autoritate de lucru judecat printr-o statuare anterioară a unei instanţe. Prin Legea nr. 310/2018 s-a făcut un pas legislativ important pentru securizarea raporturilor juridice civile, lămurind o dată în plus sensul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Asupra fondului cererii de revizuire, recurenta a susţinut că, prin decizia civilă nr. 2309 din 19 iunie 2019, s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte caracterul de act administrativ individual al PUD, deşi anterior acest aspect a fost tranşat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1755 din 9 aprilie 2019, pronunţată tot de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018.
Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză si obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond, într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.
Chiar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din ultima perioadă statuează, cu valoare de normă supraconstitutională, imposibilitatea pronunţării în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse, utilizând noţiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.
III. Întâmpinările depuse
Intimaţii Primăria sectorului 1 Bucureşti - prin primar, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti au depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat.
În esenţă, au susţinut că, prin decizia nr. 549 din 21 februarie 2018 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a stabilit cu titlu definitiv inadmisibilitatea invocării, ca motiv de revizuire, a contrarietăţii de hotărâri întemeiată pe interpretarea lato sensu, respectiv pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în cauzele înregistrate înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 310/2018.
În ipoteza în care s-ar admite că, în cazul unor litigii iniţiate anterior intrării în vigoare a modificării art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 310/2018, hotărârea prin care s-a soluţionat o chestiune litigioasă s-ar putea impune cu putere de lucru judecat într-un alt litigiu, chiar dacă nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, atunci urmează a se constata că, raportat la chestiunea litigioasă ce face obiectul prezentului recurs, se impun cu putere de lucru judecat considerentele deciziei nr. 549 din 21 februarie 2018, care tranşează cu titlu definitiv aceeaşi chestiune litigioasă, motiv pentru care recursul trebuie respins.
Însă, contrar celor susţinute de recurentă, aşa cum corect a reţinut instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, cel puţin în cauzele iniţiate anterior Legii nr. 310/2018, contrarietatea de hotărâri, ca motiv de revizuire, nu poate fi invocată decât prin raportare la interpretarea stricto sensu a autorităţii de lucru judecat, respectiv numai dacă între cele doua cauze în care au fost pronunţate hotărâri potrivnice există tripla identitate - de părţi, de obiect şi de cauză.
Această interpretare se impune faţă de dispoziţiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., în forma in vigoare la iniţierea litigiului (20 septembrie 2017), aplicabile în speţă prin raportarea la dispoziţiile art. 24 si 27 din C. proc. civ.
Problematica interpretării diferite date de instanţe aceleiaşi chestiuni de drept, respectiv existenţa practicii neunitare la nivelul aceleiaşi instanţe sau al mai multor instanţe în speţe similare, nu poate constitui motiv de revizuire, remediul practicii neunitare rămânând pronunţarea unei decizii în interesul legii sau a unor hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Interpretarea dată de recurenta-revizuentă excedează autorităţii/puterii de lucru judecat, reprezentând de fapt definiţia precedentului judiciar sau a jurisprudenţei (practicii judecătoreşti).
În plus, există şi alte hotărâri judecătoreşti, anterioare deciziei nr. 1755 din 9 aprilie 2019, invocata de recurenta-revizuentă, în care a fost reţinut cu titlu definitiv caracterul de act administrativ cu caracter normativ al unor hotărâri de consiliu local, prin care au fost aprobate PUD-uri.
Raportat la susţinerile recurentei-revizuente ar rezulta, aşadar, că niciuna dintre aceste hotărâri nu pot fi contrazise de hotărârile ulterioare, chiar dacă nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi - de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient că ele tranşează o chestiune litigioasă similară, respectiv natura hotărârii de consiliu local prin care s-a aprobat un PUD, de a fi act administrativ normativ sau individual.
Problema dezlegată în dosarul nr. x/2018 vizează strict caracterul de act administrativ individual al Hotărârii Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti nr. 146 din 27 august 2015, iar nu al oricărei alte hotărâri de consiliu local, astfel încât, prin raportare la efectul pozitiv al lucrului judecat, numai în ipoteza unui alt litigiu care ar avea legătură cu această hotărâre, decizia nr. 1755 din 9 aprilie 2019 se impune cu putere de lucru judecat, acest aspect neputând fi reţinut pentru litigii care au ca obiect o altă hotărâre a Consiliul local al sectorului 1 Bucureşti.
Decizia nr. 2309 din 19 iunie 2019, a cărei revizuire s-a solicitat, nu are ca obiect Hotărârea nr. 146 din 27 august 2015, ci vizează Hotărârea nr. 135 din 31 august 2016.
Intimaţii B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, susţinând că, în mod corect s-a stabilit prin hotărârea atacată că, anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri se putea pronunţa numai în cazul în care era încălcat efectul negativ al puterii de lucru judecat, în sensul de a nu putea coexista două hotărâri pronunţate între aceleaşi persoane, pentru acelaşi obiect şi cauză, însă cu soluţii potrivnice.
Recurenta nu critică ceea ce a reţinut instanţa din perspectiva situaţiei de fapt, respectiv din punctul de vedere al incidenţei legislaţiei în forma în vigoare anterior modificărilor din anul 2018 ale C. proc. civ., ci susţine că, şi în lipsa acestora, hotărârea ar fi fost revizuibilă, doar soluţia de casare cu trimitere nefiind reglementată.
Or, chiar dacă prin modificarea din anul 2018, Codului de procedură nu i s-a adăugat un nou caz de revizuire, ci doar o soluţie expresă pe care instanţa urmează să o dispună în cazul în care va fi admisă calea extraordinară de atac pentru motivul hotărârilor potrivnice, este evident că anterior intrării în vigoare a acestei noi reglementări singura soluţie posibil a fi pronunţată - anularea hotărârii fără trimiterea spre rejudecare - putea avea în vedere doar situaţia efectului negativ al puterii de lucru judecat.
Pe fondul cererii de revizuire, susţine că hotărârile pretins contrare privesc părţi diferite, au ca obiect hotărâri de consiliu local diferite, recurenta-revizuentă invocând, în realitate, o practică neunitară la nivelul Curţii de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte caracterul actului administrativ de aprobare a documentaţiei PUD - normativ sau individual.
Recurenta-revizuentă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a dezvoltat argumentele din cererea de recurs.
IV. Considerentele Înaltei Curţi
Recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 2092 din 27 mai 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia:
"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
[...]
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."
Problema de drept ce urmează a fi dezlegată în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii de revizuire şi de criticile formulate în recurs, priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 310/2018.
Această problemă de drept decurge din împrejurarea că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, legiuitorul a reglementat admisibilitatea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri numai pentru ipoteza încălcării dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia:
Art. 431. - "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."
Prin Legea nr. 310/2018, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri poate fi cerută şi în situaţia în care hotărârile sunt potrivnice din perspectiva încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Deşi este reală susţinerea recurentei-revizuente că Legea nr. 310/2018 nu a introdus un nou motiv de revizuire şi nici nu a modificat vreun motiv de revizuire existent, concluzia anterioară este susţinută de modificările aduse art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.
Astfel, anterior datei de 21 decembrie 2018, data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. avea următorul conţinut:
"Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite."
După această dată, textul prevede că:
"Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat."
Or, este evident că, deşi cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu a suferit nicio modificare, efectele pe care legiuitorul a înţeles să le atribuie încuviinţării cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri sunt diferite în funcţie de legea aplicabilă - C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, sau acelaşi cod în forma ulterioară intrării în vigoare a legii de modificare.
Pentru a tranşa această problemă de drept, instanţa se va raporta la dispoziţiile legale referitoare la aplicarea legii de procedură civilă, reglementată de dispoziţiile art. 24-28 din C. proc. civ.
Astfel, art. 24 din Codul de procedură civilă prevede că "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."
Or, în cauza de faţă, în care se solicită anularea deciziei civile nr. 2309 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, data începerii procesului, în funcţie de care se va stabili legea aplicabilă, este aceea a înregistrării acestui dosar pe rolul instanţei, respectiv 20 septembrie 2017.
Or, această dată este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, actul normativ fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018.
Această stare de fapt, corect reţinută de instanţa de revizuire, are drept consecinţă aplicarea, în această speţă, a dispoziţiilor art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. în vigoare la 20 septembrie 2017.
Aşadar, în analiza cererii de revizuire, instanţa nu putea analiza decât întrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în procesele în care s-au pronunţat cele două hotărâri pretins contrare, lucru pe care l-a şi făcut.
Astfel, revizuenta a susţinut că decizia civilă nr. 2309 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1755 din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018.
Verificând aserţiunile revizuentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că litigiul soluţionat prin decizia nr. 1755 din 9 aprilie 2019 a avut ca obiect cererea de anulare/suspendare a Autorizaţiei de construire nr. x/15.01.2018 emisă de Primarul sectorului 1 Bucureşti şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti nr. 146/27.08.2015 privind aprobarea Planului urbanistic de detaliu (PUD) pentru imobilul din Bucureşti, str. x, iar litigiul soluţionat prin decizia nr. 2309 din 19 iunie 2019 a avut ca obiect cererea de anulare a Autorizaţiei de construire nr. x/09.03.2011 emisă de Primarul sectorului 1 Bucureşti şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti nr. 135/31.08.2016 privind aprobarea Planului urbanistic de detaliu (PUD) pentru imobilul din Bucureşti, str. x bis.
Aşa fiind, instanţa de revizuire a constatat că nu există identitate de obiect între cele două procese, motiv pentru care cererea de revizuire a fost respinsă.
Or, din perspectiva dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ., faţă de lipsa identităţii de obiect, nu putea fi invocată în cauză decât încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu presupune dovada îndeplinirii triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci numai faptul că o anumită chestiune litigioasă a fost tranşată diferit de către cele două instanţe în cauze în care există doar identitatea de părţi.
Concluzia neaplicării în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 310/2018 nu permite însă o asemenea analiză, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii, potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în condiţiile reglementate de legea procesuală în vigoare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că instanţa de revizuire, analizând condiţiile autorităţii de lucru judecat, în mod corect a reţinut că, în ceea ce priveşte hotărârile potenţial potrivnice în opinia revizuentei, nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect şi a respins, pentru aceste motiv, cererea de revizuire.
Cât priveşte susţinerea recurentei-revizuente referitoare la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind imposibilitatea pronunţării în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători reţine că este necontestat faptul că "statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale", iar judecătorul naţional are obligaţia "de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (Hotărârea din 26 aprilie 2017 în cauza Dumitru Popescu împotriva României, pct. 103-104).
În circumstanţele prezentei cauze, criticile din recurs, corelative criticilor din revizuire, vizează existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă la nivelul aceleiaşi curţi de apel în ceea ce priveşte dezlegarea dată aceleiaşi probleme de drept - caracterul de act administrativ individual sau normativ al Planului urbanistic de detaliu.
Cu referire la o asemenea ipoteză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, în sine, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate teritorială", iar "rolul unei instanţe supreme este tocmai să soluţioneze aceste contradicţii" (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, pct. 37).
Numai că, divergenţele jurisprudenţiale nu pot fi soluţionate pe calea revizuirii pentru hotărâri definitive potrivnice, reglementată de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, ci doar prin mecanismele prevăzute de lege pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, respectiv recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă.
Pentru toate aceste considerente,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 2092 din 27 mai 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2021.