Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2022
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia recurată
Prin decizia civilă nr. 319 din 10 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca inadmisibile cererile de revizuire conexe formulate de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 320/R din 25 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul Sport Club Municipal Timişoara.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, A. a declarat recurs, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de revizuire.
Recurentul apreciază că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât cererea de revizuire îndeplineşte condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti invocate sunt definitive, sunt contradictorii şi sunt hotărâri judecătoreşti între care există tripla identitate reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
În subsidiar, arată că în cauză este aplicabil efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin urmare nu este necesară existenţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, analizată de Curtea de Apel Timişoara, învederează că în nicio fază procesuală această excepţie nu a fost invocată, deci nu a fost supusă analizei instanţei. De asemenea, arată că aspectele la care face referire instanţa de revizuire prin decizia pronunţată nu privesc soluţionarea vreunei excepţii de către instanţele de judecată inferioare, ce au analizat speţa dedusă judecăţii, ci vizează respingerea argumentelor invocate de recurent de-a lungul procesului.
Precizează că a susţinut neconcordanţa existentă între hotărârile pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara, ce a dus la încălcarea autorităţii de lucru judecat, însă consideră că aceste aspecte privesc chestiuni de fond, argumente analizate de către instanţa de judecată într-o altă manieră decât soluţionarea unei excepţii.
Consideră greşit raţionamentul instanţei de revizuire care califică respingerea argumentelor invocate de recurent cu privire la autoritatea de lucru judecat pozitivă a hotărârilor, drept soluţionarea unei excepţii, câtă vreme condiţia stipulată de legiuitor priveşte clar invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de al doilea proces. Reiterează că această excepţie nu a fost invocată, deci nu a fost soluţionată de-a lungul procesului.
În continuare, intimatul prezintă jurisprudenţa Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, în speţe similare, pentru a arăta soluţia instanţei indicate cu privire la abordarea rezonabilă pe care un nou club trebuie să o urmeze dacă creează impresia de a fi succesorul sportiv al unui vechi club, respectiv de a prelua nu numai drepturile unui astfel de club ci şi obligaţiile acestuia.
3. Apărările părţilor
Intimatul Sport Club Municipal Timişoara a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul precizează că în acest litigiu nu s-a reţinut că ar exista legătură între "Sport Club Municipal Timişoara" şi datoriile B. anterioare contractului nr. x din 06 noiembrie 2015 şi nici obligarea clubului sportiv la plata vreunor sume de bani.
Precizează că între intimată şi recurent nu a existat niciodată raport contractual. Arată că recurentul a încheiat contractul cu B., care a fost reziliat cu acordul părţilor, cu câteva luni anterior înfiinţării Clubului Sportiv "Sport Club Municipal Timişoara".
Intimatul afirmă că în cererea de recurs, precum şi în alte cereri, sunt mai multe inexactităţi, pe care le-a arătat prin întâmpinările formulate atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac.
Intimatul invocă excepţia nulităţii recursului susţinând că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Pentru toate motivele arătate pe larg în întâmpinare, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei nr. 319 din 10 februarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2002 ca fiind legală şi temeinică.
Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susţinerile din cererea de recurs.
De asemenea, face referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, arată că prin decizia nr. 1893 din 10 mai 2018 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a statuat că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impune condiţia ca persoana care opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu să fi avut calitatea de parte în acel litigiu iar hotărârea să fi fost pronunţată în favoarea sa.
Aduce la cunoştinţa instanţei de recurs o hotărâre a Tribunalul de Arbitraj Sportiv prin care s-a stabilit că succesiunea sportivă este bazată pe lex sportiva şi pe principiul specificităţii sportului, chiar dacă conduita noului club nu contravine niciunei prevederi legale din România. Astfel, prin Hotărârea Arbitrală a Tribunalului de Arbitraj Sportiv, referitoare la C. S.A. şi D., s-a stabilit că C., noul club înfiinţat în anul 2018 este succesorul C. S.A. înfiinţat în anul 1923 şi lichidat în 2017 şi a preluat toate datoriile acestuia din urmă.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Cu titlu prealabil, Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Sport Club Municipal Timişoara prin întâmpinare, în care se susţine că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.
Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
În baza acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului reţinând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ. iar criticile formulate privesc încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., referitor la neaplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unor hotărâri judecătoreşti definitive, critici încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situaţia în care prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
În ceea ce priveşte recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac ce permite remedierea acelor greşeli comise în activitatea de judecată care se înscriu în cazurile punctuale şi pentru motivele specifice admise de legiuitor, iar extinderea acestor cazuri şi motive nu se înscriu în voinţa expresă şi neîndoielnică a legiuitorului, îndepărtându-se de la principiul securităţii juridice întrucât deschide căi de desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti acolo unde legislatorul nu a făcut-o.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive, care evocă sau nu fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În speţă, Înalta Curte constată că demersul judiciar al recurentului-revizuent nu a fost determinat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti potrivnice în sensul dispoziţiilor legale mai sus amintite, ci de nemulţumirea acestuia faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, spre deosebire de soluţia pronunţată de aceeaşi instanţă într-o altă cauză similară.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, Curtea de Apel Timişoara, examinând recursul formulat de reclamantul A., a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 429/R din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018.
Se reţine că, în speţă, Curtea de Apel Timişoara a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-revizuent, prin care a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia procedurală de a lua act de cele statuate prin hotărârile tribunalului arbitral baschetbalistic, din perspectiva puterii de lucru judecat, dat şi ulterior a autorităţii de lucru judecat rezultată din aceleaşi hotărâri, recunoscute de instanţele din România şi care, cel puţin sub aspectul solidarităţii, ar fi produs efecte şi ar fi condus la admiterea acţiunii. În acest sens, Curtea a constatat că, spre deosebire de cele statuate de instanţa arbitrală, acţiunea a fost demarată de către recurent pe calea unei acţiuni întemeiate pe art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului şi pe art. 1350 C. civ. privitor la răspunderea contractuală în principal. De asemenea, în ceea ce priveşte preluarea datoriei de către intimat, s-a reţinut faptul că aceasta presupune existenţa unei convenţii, asumate de acestea şi din această perspectivă instanţa de control judiciar nu a reţinut ca fiind dovedită şi opozabilă intimatei.
Ca atare, în speţă, prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat pe calea revizuirii nu s-au ignorat cele statuate jurisdicţional anterior.
Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de revizuire, că posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
În speţă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa hotărârii judecătoreşti invocate ca fiind contrarie celei atacate cu revizuire. În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa învestită cu al doilea litigiu nu a dat eficienţă prezumţiei lucrului judecat, ar putea constitui, eventual, o greşeală de judecată, ce nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.
În consecinţă, nu intră în puterea de cenzură a instanţei învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanţă a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate. Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni", constantă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată de exemplu în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.
Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentului pentru a decide care este cea corectă, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. De aceea nu pot fi analizate nici criticile recurentului revizuent referitoare la modalitatea în care cea de-a doua instanţă s-a considerat învestită cu verificarea autorităţii de lucru judecat, respectiv pe cale de excepţie sau ca mijloc de probă, întrucât această analiză ar constitui o formă de control judiciar exercitată în afara cadrului legal.
Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Sport Club Municipal Timişoara.
Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 februarie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2022.