Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
I. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Lega nr. 303/2004), a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), i) şi t) teza I şi a II-a din Legea nr. 303/2004 şi a respins în rest acţiunea disciplinară, ca neîntemeiată.
În motivare, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I şi teza a II-a din Legea nr. 303/2004, secţia pentru judecători a considerat că situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză a condus la concluzia că pârâtul judecător a încălcat, cu ştiinţă, prevederile procesual penale vizând adoptarea, în şedinţă publică, a măsurilor privind judecarea cauzei în apel, ca urmare a deliberării în complet colegial, respectiv prevederile art. 283 alin. (2) şi art. 420 alin. (5) raportat la art. 98 lit. d) şi art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.
Astfel, la termenul de judecată din 10 ianuarie 2018, în dosarul x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, prin încălcarea prevederilor art. 283 alin. (2) din C. proc. pen., menţionate ca atare în încheierea de şedinţă, care sancţionează cu amendă judiciară de la 250 RON la 5.000 RON "lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate", pârâtul judecător a aplicat amenda judiciară în cuantum de 5.000 RON organului de poliţie, pentru neexecutarea mandatului de aducere a unui martor.
Deşi nu face parte din măsurile ce pot fi dispuse doar de preşedintele de complet pentru a asigura poliţia şedinţei de judecată, aplicarea respectivei amenzi judiciare a fost dispusă doar de pârâtul judecător, fără a delibera anterior cu celălalt membru al completului şi fără a apela la completul de divergenţă, în condiţiile în care judecătorul B. s-a opus în mod explicit şi motivat.
Mai mult, din conduita adoptată de pârâtul judecător reiese refuzul explicit al acestuia de a delibera în complet colegial, cu domnul judecător B., impunându-i colegului de complet să ia cuvântul "în ordine" şi acordându-i-l ultimul, după procurorul de şedinţă şi apărătorii inculpaţilor, punctul de vedere al celui de-al doilea membru al completului fiind consemnat la solicitarea expresă şi insistentă a acestuia.
De asemenea, la termenul de judecată din 28 februarie 2018, în dosarul x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, prin încălcarea art. 420 alin. (5) raportat la art. 98 lit. d) şi art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., referitoare la încuviinţarea probei cu înscrisuri de către instanţa de apel, deşi prezida un complet colegial, pârâtul judecător a pus în discuţie, din oficiu, precizând că iniţiativa îi aparţine, măsura suplimentării probatoriului în cauză, cu anumite înscrisuri ce urmau a fi solicitate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără să fi deliberat cu colegul sau de apel şi fără să precizeze ce anume date conţin înscrisurile respective şi pe cine privesc, înregistrarea audio şi transcrierea acesteia relevând aspectele anterior menţionate.
În privinţa laturii subiective, s-a apreciat că forma de vinovăţie a relei-credinţe a pârâtului în exercitarea funcţiei rezultă din modul în care a procedat şi scopul pentru care a înţeles să administreze proba cu înscrisuri, respectiv fără să se consulte anterior cu colegul său de complet şi fără să precizeze în mod clar pe cine privesc acele înscrisuri şi ce se tinde a fi dovedit cu ele, pentru a induce ideea că imparţialitatea celuilalt judecător din compunerea completului este afectată.
În ce priveşte fapta de a refuza să delibereze în complet colegial cu privire la aplicarea amenzii judiciare organului de poliţie pentru neexecutarea mandatului de aducere al unui martorului, secţia a reţinut forma de vinovăţie a gravei neglijenţe.
Sub acest aspect, s-a constatat că pârâtul judecător a susţinut în cadrul apărărilor sale că amendarea organului de poliţie pentru neîndeplinirea mandatului de aducere este una din măsurile ce pot fi dispuse doar de preşedintele de complet pentru a asigura poliţia şedinţei de judecată, susţinere care este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 284 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora amenda se aplică de "instanţa de judecată prin încheiere".
Prin urmare, pârâtul a nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, dispoziţiile art. 283 alin. (2) din C. proc. pen., aplicând amenda judiciară fără să fi deliberat anterior cu celălalt membru al completului referitor la luarea acestei măsuri, consecinţa acestei fapte fiind gravă, având în vedere că a fost încălcat principiul colegialităţii ce guvernează soluţionarea cauzelor în apel.
Câtă vreme răspunderea juridică a unei persoane este reglementată de principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare, principiu din care rezultă că nimeni nu poate fi sancţionat de două ori pentru aceeaşi faptă, cele două acţiuni anterior expuse nu se pot circumscrie şi conţinutului constitutiv al abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte fapta de a formula opinie concurentă în două dosare referitor la motivele pentru care au fost admise cererile de abţinere, s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, neexistând probe din care să rezulte că domnul judecător a încălcat secretul deliberării.
Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, s-a argumentat că faptele reţinute în sarcina pârâtului judecător, confirmate de probele administrate în cauză, se înscriu în sfera manifestărilor contrare demnităţii funcţiei pe care acesta o deţine, fiind de natură a afecta prestigiul justiţiei.
Astfel, prin atitudinea adoptată în dosarul nr. x/2015, în calitate de membru al completului de apel condus de colegul său, când, în contextul stabilirii următorului termen de judecată şi a numărului martorilor de audiat, şi-a exprimat în mod explicit şi public nemulţumirea cu privire la durata audierii unui martor, iar, după stabilirea unui singur martor de audiat la termenul următor şi a termenului de judecată, magistratul a părăsit sala de şedinţă, lăsându-l pe colegul său singur în sală, au fost încălcate normele de conduită ce se impun a fi respectate de către judecător în timpul şedinţei de judecată.
Această atitudine a avut un potenţial de afectare a prestigiului funcţiei de magistrat şi al justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege, în condiţiile în care obligaţia de rezervă a magistraţilor presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi reţinere.
De asemenea, modalitatea de interpelare a procurorului în şedinţa de judecată, de către judecătorul A., precum şi susţinerea unui dialog cu procurorul fără relevanţă juridică, ci doar cu intenţia de a evidenţia eventualele greşeli de drept material sau procesual ale procurorului se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
În ce priveşte atitudinea adoptată de pârât faţă de martorul audiat la termenul din 15 martie 2018, s-a reţinut că acesta nu a folosit expresii inadecvate ori de natură a leza demnitatea martorului, astfel încât, având în vedere şi circumstanţele care au generat dialogul în sala de şedinţă, faptul că pârâtul judecător a folosit un ton mai ridicat nu poate atrage în mod automat răspunderea disciplinară a acestuia, motiv pentru care nu va fi reţinută în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că vinovăţia pârâtului judecător în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei indirecte, este dovedită şi rezultă din modul în care acesta a înţeles să se comporte, în mod public, cu reprezentantul parchetului, precum şi cu colegul său de complet, iar urmarea produsă prin săvârşirea acestei abateri disciplinare constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.
Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, s-a constatat că pârâtul judecător a omis să se abţină de la soluţionarea cererilor de abţinere formulate de judecătorul B. la 2 şi 8 martie 2018, deşi avea această îndatorire.
Faptul că pârâtul judecător trebuia să se abţină rezultă din modul în care acesta a pus în discuţie în şedinţa publică din 28 februarie 2018, în dosarul nr. x/2014, ataşarea înscrisurilor provenind din dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modul eliptic de prezentare a acestora, accentuat prin refuzul de a da lămuririle solicitate de colegul său de complet de apel.
În al doilea rând, astfel cum reiese din chiar cererile de abţinere formulate la 2 martie 2018 în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, judecătorul B. s-a referit în motivarea acestora punctual la antepronunţarea judecătorului A., la conduita inadecvată a acestuia faţă de petent în unele şedinţe publice de judecată, precum şi la modul în care acesta a procedat în şedinţa din 28 februarie 2018 în dosarul nr. x/2014, de natură a acredita ideea lipsei sale de imparţialitate şi a face presiuni asupra sa, în vederea ajungerii la soluţia dorită, ataşând în susţinere sesizarea formulată la 2 martie 2018.
În cererile de abţinere formulate la 8 martie 2018, în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, judecătorul B. a invocat existenţa unui incident cu judecătorul A., de notorietate la nivelul instanţei, susţinând că acesta a fost declanşat de suspiciunea pârâtului cu privire la lipsa garanţiilor de independenţă şi imparţialitate ale petentului, aspecte care au fost sesizate conducerii instanţei, cu consecinţa afectării unei colaborări loiale, care să ajute la buna înfăptuire a actului de justiţie.
Prin urmare, pârâtul judecător, pus fiind în situaţia de a se pronunţa asupra unor motive de abţinere generate de propria conduită şi modalitate de exercitare a funcţiei de judecător, care îl vizau în mod direct şi indiferent de admisibilitatea şi/sau temeinicia ori netemeinicia acestora, avea obligaţia de a asigura o judecata obiectivă şi imparţială a cererilor de abţinere, iar singurul mijloc procedural prevăzut de lege era formularea unei declaraţii de abţinere, urmând ca instanţa de judecată să verifice situaţia concretă şi să stabilească, în condiţiile art. 64 din C. proc. pen., existenţa sau inexistenţa unei atingeri aduse imparţialităţii sau aparenţei de imparţialitate a magistratului respectiv.
Poziţia judecătorului chemat să judece o cauză trebuie să fie complet obiectivă, condiţie încălcată de pârâtul judecător A., atât timp cât tocmai aparenţa unei relaţii conflictuale dezvoltate şi obiectivate în şedinţele de judecată susmenţionate, culminând cu cea din 28 februarie 2018, cu judecătorul care s-a abţinut, a dat naştere unei îndoieli legitime cu privire la respectarea obligaţiei de imparţialitate.
Sub aspectul laturii subiective, vinovăţia pârâtului judecător A. în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei, este dovedită şi rezultă fără echivoc din faptul că, deşi acesta a determinat formularea cererilor de abţinere, nu numai că a participat la admiterea acestora în complete de divergenţă, ci a exprimat şi opinii concurente, respectiv separate, în motivarea cărora şi-a făcut apărări proprii faţă de aspectele invocate de petent, acceptând eventualitatea afectării aparenţei de imparţialitate, precum şi a încrederii cetăţenilor în actul de justiţie, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, iar urmarea produsă prin săvârşirea acestei abateri disciplinare constă în deteriorarea încrederii şi respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca serviciu public în apărarea ordinii de drept.
Împrejurarea că judecătorul B. a sesizat preşedintelui Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti aspectele invocate şi ulterior în cererile de abţinere din 2 martie 2018, iar organul colegial, în raport cu competenţele prevăzute de lege, nu a dispus vreo măsură concretă, nu este de natură a-l exonera de răspundere pe pârât, atât timp cât ambele sesizări au fost înaintate Inspecţiei Judiciare, pe cale administrativă, spre competentă soluţionare.
Totodată, Hotărârea nr. 53 din 14 martie 2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, emisă în baza Notei de fundamentare întocmită de vicepreşedintele instanţei responsabil cu activitatea secţiilor penale, nu a validat retroactiv participarea acestuia la soluţionarea cererilor de abţinere, iar dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza a doua din C. proc. pen. declară inadmisibilă doar recuzarea judecătorului sau a procurorului, astfel încât nu pot fi făcute distincţii acolo unde legea nu distinge, rezultând că obligaţia de abţinere subzistă şi atunci când asupra judecătorului chemat a soluţiona cererea de abţinere planează o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea îi este afectată.
De asemenea, apărarea potrivit căreia nici judecătorul B. nu ar fi înţeles să se abţină de la soluţionarea cererii de abţinere formulate de pârâtul judecător A. în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, fără a se fi sesizat din oficiu Inspecţia Judiciară, nu poate fi primită, având în vedere că instanţa disciplinară este sesizată în prezenta cauză cu faptele săvârşite de pârâtul judecător A..
Faptul că ulterior soluţionării cererilor de abţinere formulate de judecătorul B. au fost respinse atât cererea de recuzare a pârâtului formulată de procurorul de şedinţă în dosarul nr. x/2014, cât şi cererile de abţinere formulate de pârât în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, ca urmare a începerii cercetării disciplinare, nu are relevanţă, atâta timp cât cercetarea disciplinară are un alt obiect, respectiv încălcarea de către pârâtul judecător A. a obligaţiei de a se abţine de la soluţionarea unor cereri de abţinere, iar nu încălcarea obligaţiei de a se abţine de la fondul cauzei.
Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare pentru a constata existenţa acesteia, întrucât expresiile şi sintagmele folosite de pârâtul judecător în cuprinsul motivării opiniilor concurente şi care au fost evidenţiate de Inspecţia Judiciară nu au avut caracter defăimător, denigrator sau şicanator la adresa unor persoane sau instituţii, ci reprezintă modul special în care pârâtul judecător a înţeles să îşi argumenteze soluţia pronunţată în cauză, eventualele aprecieri "personale" considerate de Inspecţia Judiciară ca excedând motivării propriu-zise putând fi avute în vedere la momentul evaluării activităţii judecătorului.
Chiar dacă, la motivarea hotărârii, pârâtul judecător a utilizat pe alocuri un stil mai mult literar, prin folosirea termenilor cu sens figurat, acest fapt nu poate constitui prin el însuşi o abatere disciplinară, putând fi sancţionat de comisia de evaluare în procedura de evaluare a activităţii judecătorului.
De asemenea, instanţa disciplinară a reţinut că stilul de motivare a unei hotărâri judecătoreşti nu este prevăzut de niciun act normativ şi nu poate fi cenzurat în orice situaţie. Aşadar, nu poate fi reţinută susţinerea în sensul că pârâtul judecător, prin afirmaţiile din cuprinsul hotărârii, a afectat prestigiul justiţiei de vreme ce acestea nu au avut un caracter general, ci au fost formulate în contextul îndeplinirii atribuţiilor judiciare cu referire la un caz anume.
De asemenea, atitudinea şi conduita unui judecător care, cu ocazia analizării aspectelor invocate în cuprinsul unei cereri de abţinere cu a cărui judecată a fost învestit, utilizează anumite expresii în dezvoltarea argumentelor reţinute pentru înlăturarea aspectelor considerate netemeinice, nu lezează încrederea publicului în integritatea corpului judiciar.
II. Recursurile declarate împotriva hotărârii instanţei disciplinare
Recursul declarat de pârâtul A.
Pârâtul A. a declarat recurs în baza art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., împotriva Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019 şi încheierilor de şedinţă din 3 octombrie 2018, 17 octombrie 2018, 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 ianuarie 2019, 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019, pronunţate de secţia pentru judecători a CSM în dosarul nr. x/2018, solicitând admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii disciplinare, ca prescrisă, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei pentru rejudecarea în fond a acţiunii disciplinare, cu consecinţa respingerii acesteia, ca nefondată, sau trimiterea cauzei spre rejudecare la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), formulând criticile arătate în continuare.
Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 din C. proc. civ.
Hotărârea şi încheierile atacate au fost pronunţate cu încălcarea art. 396 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) şi (2) raportat la art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din C. proc. civ., aplicabile în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 a fost pronunţată după aproximativ 50 de zile de la închiderea dezbaterilor şi după 4 amânări de pronunţare dispuse prin încheierile din 16 ianuarie 2019, 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019, cu încălcarea art. 396 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de amânare fiind reprezentat de imposibilitatea ajungerii la o soluţie favorabilă reclamantei Inspecţia Judiciară din cauza divergenţelor de opinie dintre membrii secţiei pentru judecători în materie disciplinară şi particularităţilor cauzei.
După dezbaterile care au avut loc la 16 ianuarie 2019, dar înainte de adoptarea Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019, trei dintre membrii instanţei disciplinare au devenit incompatibili, întrucât, prin hotărârile adoptate în luna februarie 2019 de adunările generale ale judecătorilor Curţilor de Apel Braşov şi Piteşti, precum şi prin hotărârea adoptată la 5 martie 2019 de Adunarea generală a judecătorilor Tribunalului Cluj, s-a declanşat procedura de revocare din funcţia de membru al CSM a judecătorilor C., D. şi E., iar, potrivit art. 55 din Legea nr. 317/2004, această procedură presupune efectuarea unor verificări şi a unui raport de către Inspecţia Judiciară, care are calitatea de reclamant în dosarul nr. x/2018. În acelaşi sens, se invocă faptul că, la 1 martie 2019, persoanele respective au avut o întâlnire restrânsă cu inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. Astfel, cei trei membri ai secţiei pentru judecători în materie disciplinară se aflau, la data pronunţării Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019, în situaţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din C. proc. civ., imparţialitatea lor fiind afectată în condiţiile arătate.
Mai susţine recurentul că, pe tot parcursul judecării dosarului nr. x/2018, judecătorul F., care era suspus verificărilor prealabile şi cercetării disciplinare, s-a aflat în situaţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din C. proc. civ., dovadă fiind faptul că Inspecţia Judiciară l-a recuzat pe judecătorul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, motivat de faptul că magistratul făcea obiectul unor verificări efectuate de Inspecţia Judiciară.
Recurentul mai susţine că, întrucât este judecător la Curtea de Apel Bucureşti, judecătorul F. s-a aflat în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât era parte în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul acestei curţi de apel.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Încheierile de şedinţă din 3 şi 17 octombrie 2018, prin care s-au respins excepţiile invocate cu privire la nelegalitatea cercetării disciplinare, şi Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 şi încheierile din 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 şi 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019 sunt lovite de nulitate absoluta datorita nerespectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii prevăzute de art. 6 din Convenţie, art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 6 şi 7 din C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare.
Prin hotărârea şi încheierile atacate, secţia pentru judecători în materie disciplinară a dispus măsuri şi a soluţionat acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară privind pretinse abateri disciplinare săvârşite în exercitarea funcţiei de judecător în cauza nr. 2283/3/2015, aflată încă, la momentul respectiv, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în care ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii (SRI) au fost trimişi în judecată de către Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), cu sprijinul de specialitate al SRI, în condiţiile în care, prin protocoalele încheiate cu SRI, CSM şi Inspecţia Judiciară s-au angajat să coopereze în scopul înlăturării faptelor care pot afecta înfăptuirea justiţiei şi în scopul prevenirii şi combaterii abaterilor disciplinare ale magistraţilor.
Prin încheierea protocoalelor respective cu încălcarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Legii nr. 182/2002 privind informaţiile secret de stat, Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi art. 7 alin. (1) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, CSM şi Inspecţia Judiciară au permis SRI să se angajeze în identificarea, prevenirea şi combaterea abaterilor disciplinare ale magistraţilor, astfel încât nu mai puteau realiza o cercetare disciplinară şi o judecată independentă şi imparţială cu privire la modul în care a judecat cauza nr. 2283/3/2015.
Prin prisma protocoalelor menţionate, recurentul critică încheierea din 17 octombrie 2018, prin care au fost respinse excepţiile cu privire la nulitatea cercetării disciplinare pentru încălcarea principiilor imparţialităţii şi repartizării aleatorii prevăzute de art. 47 şi art. 68 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, întrucât înlocuirea inspectorului judiciar G., căruia i-a fost repartizată aleatoriu lucrarea, pentru motivul că este finul unui avocat al unui inculpat dintr-un dosar aflat în instrumentarea recurentului, nu este susţinută de niciun înscris. Astfel, încălcând principiul repartizării aleatorii, inspectorul-şef, semnatar al protocolului încheiat cu SRI, a desemnat în cauza disciplinară pe inspector judiciar H., care a derulat o cercetare disciplinară cu rea-credinţă, fără respectarea principiilor legalităţii şi imparţialităţii, cu scopul de a-l înlătura din cauza nr. 2283/3/2015, în care era implicat SRI. Totodată, se susţine că inspectorul judiciar şi inspectorul-şef au dat dovadă de rea-credinţă, întrucât au solicitat CSM, la 15 iunie 2018, să dispună suspendarea sa din funcţie, anterior efectuării primului act de cercetare disciplinară la 21 iunie 2018, cu încălcarea art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, conform cărora în cadrul cercetării disciplinare sunt stabilite faptele şi împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei şi să se verifice apărările judecătorului cercetat. În acest context, recurentul afirmă că inspectorul judiciar şi inspectorul-şef aveau deja opinia formată, astfel încât actele de cercetare disciplinară au fost efectuate cu rea-credinţă, în numai 3 zile lucrătoare consecutive, având doar caracter formal şi pro causa, fiind menite să asigure admiterea cererii de suspendare şi înlăturarea sa de la judecata cauzei nr. 2283/3/2015.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Prin încheierea din 17 octombrie 2018, a fost respinsă, fără motivare, excepţia nulităţii cercetării disciplinare determinată de încălcarea de către inspectorul judiciar a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, întrucât inspectorul judiciar nu a cercetat aspectele sesizate cu privire la activitatea judecătorului B. despre care, în memoriile depuse în lucrarea nr. x/2018, se afirmă că reprezintă abateri disciplinare în legătură cu abaterile ce formează obiectul prezentei cauze.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare ocrotit de art. 6 raportat la art. 22 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţie. Sub acest aspect, se arată că hotărârea se bazează, într-o manieră semnificativă, pe procesul-verbal de ascultare a numitului I., fost judecător, care nu a perceput personal evenimentele, nu a depus jurământ, nu a fost audiat de secţia pentru judecători în materie disciplinară, iar pârâtul nu a avut posibilitatea de a-i adresa nemijlocit întrebări, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 319 alin. (1) şi (9), art. 321 alin. (3), art. 323 şi art. 324 din C. proc. civ. şi dreptul la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil ocrotit de art. 6 din Convenţie.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 şi încheierile atacate încalcă dispoziţiile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenţie şi la Decizia nr. 33/2018 a Curţii Constituţionale, întrucât au fost motivate de Biroul grefa secţiilor din cadrul CSM. În susţinere, se invocă jurisprudenţa CEDO în cauzele Mellors împotriva Regatului Unit, P.K. împotriva Finlandei, Cutean împotriva României şi Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Hotărârea şi încheierile atacate au fost date cu încălcarea dispoziţiilor art. 85 din C. proc. civ., întrucât, din dosarul nr. x/2018, lipseşte dovada calităţii de reprezentant al reclamantei Inspecţia Judiciară, neexistând nicio împuternicire dată de inspectorul-şef inspectorului judiciar H. pentru a susţine acţiunea disciplinară în faţa secţiei. Astfel, în mod nelegal, prin încheierea din 17 ianuarie 2019, a fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul susţine şi că inspectorul-şef a fost numit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, supusă controlului Curţii Constituţionale.
În dezvoltarea criticilor din recurs, prin concluziile scrise, înregistrate la dosar la 10 februarie 2022, recurentul A. invocă nulitatea Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019 şi a încheierilor de şedinţă din 3, 17 şi 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 şi 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018, pentru nelegala reprezentare a reclamantei Inspecţia Judiciară.
Se arată că, având în vedere Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2018 privind numirea interimară a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nu se mai pot aplica, fiind contrare dreptului Uniunii Europene, iar toate actele emise de inspectorul-şef (Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare ori actele de numire în funcţie a unor inspectori selectaţi în acest temei, inclusiv inspectorul-şef) în perioada interimatului (05.09.2018-14.05.2019) sunt nule.
Pentru aceste argumente, recurentul solicită să se constate că, în perioada exercitării interimatului funcţiei în temeiul O.U.G. nr. 77/2018, inspectorul-şef nu putea reprezenta legal Inspecţia Judiciară la termenele din dosarul nr. x/2018, iar nulitatea Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019 este determinată şi de nulitatea rezoluţiei de clasare nr. x/2018/28.09.2018 avizată de inspectorul-şef în perioada interimatului.
Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, care prevede că aplicarea sancţiunii disciplinare nu se poate face mai târziu de 6 luni de la data săvârşiri faptei. În acest sens, recurentul arată că faptele imputate au fost săvârşite la 14 noiembrie 2017, 10 ianuarie 2018, 28 februarie 2018 şi 15 martie 2018, iar sancţiunea disciplinară a fost aplicată prin hotărârea pronunţată la 6 martie 2019, cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii, dispoziţie aplicabilă în condiţiile în care legislaţia specială privind răspunderea magistraţilor nu prevede un termen maxim sau un termen de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare. Sub acest aspect, se arată că, în cauza nr. 36889/18, CEDO a întrebat România dacă se poate considera că legislaţia internă nu a prevăzut o perioadă de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, întrucât, în caz afirmativ, principiul securităţii juridice şi art. 6 par. 1 din Convenţie, nu poate fi considerat respectat (mutatis mutandis, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei nr. 21722/11). Dacă s-ar accepta ideea că legislaţia nu a prevăzut o perioadă de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, ar însemna că răspunderea disciplinară a magistraţilor este imprescriptibilă, cu încălcarea principiul securităţii juridice şi art. 6 par. 1 din Convenţie, în condiţiile în care CEDO a reţinut prescriptibilitatea răspunderii disciplinare a magistraţilor prin Hotărârea Volkov împotriva Ucraina (par. 135-137), în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 71/1999 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia secţiei de contencios administrativ şi fiscal nr. 1107 din 1 martie 2012).
Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 a fost dată cu încălcarea puterii de lucru judecat a unor încheieri definitive pronunţate în cauzele penale nr. 39243/3/2014, nr. 2283/3/2015 şi nr. 2257/2/2017 ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care au fost respinse cererile de abţinere pe care le-a formulat şi s-a constatat că, în privinţa sa, nu există niciun caz de incompatibilitate, astfel că nu avea obligaţia de a se abţine. În acelaşi sens, recurentul susţine că, în condiţiile în care, la 2 martie 2018, judecătorul B. formulase o petiţie adresată Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, nici prin Nota din 14 martie 2018 a vicepreşedintelui Curţii de Apel Bucureşti care răspunde de secţiile penale şi nici prin Hotărârea nr. 53 din 14 martie 2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nu a fost semnalată în privinţa sa o situaţie incompatibilitate, rea-credinţă sau vreun pericol pe care l-ar fi reprezentat pentru actul de justiţie.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004
Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 şi art. 64 şi art. 66 alin. (1) din C. proc. pen.
Contrar celor reţinute în hotărârea atacată, în sensul art. 66 alin. (1) din C. proc. pen., incompatibilitatea trebuie să vizeze soluţionarea cauzei (rezolvarea chestiunilor privitoare la existenţa faptei penale, a vinovăţiei sau a nevinovăţiei făptuitorului), iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia, incompatibilitatea fiind definită ca imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004
Instanţa disciplinară a reţinut în mod nelegal săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi din Legea nr. 303/2004. Chestiunea pusă în discuţie la termenul din 28 februarie 2018 în cauza nr. 39243/3/2014 este identică celei puse în discuţie de reclamanta Inspecţia Judiciară în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, în care l-a recuzat pe judecătorul cauzei, pentru motivul că imparţialitatea îi este afectată deoarece face obiectul unor verificări efectuate de Inspecţia Judiciară care era, în acelaşi timp, parte în procesul cu care judecătorul recuzat era învestit.
Contrar celor reţinute de instanţa disciplinară, nu este întrunită latura obiectivă a abaterii disciplinare, întrucât, în calitate de preşedinte de complet, avea, potrivit art. 357 şi art. 374 din C. proc. pen., dreptul de a pune în discuţia părţilor orice chestiune, inclusiv pe aceea reprezentată de necesitatea suplimentarii probatoriului. De asemenea, contrar celor reţinute în hotărârea atacată, recurentul argumentează că nu a încălcat art. 420 alin. (5) raportat la art. 98 lit. d) şi art. 97 alin. (2) din C. proc. pen., privind deliberarea în complet colegial, întrucât, aşa cum reiese din înregistrarea şi transcrierea şedinţei de judecată din 28 februarie 2018 în dosarul nr. x/2014, l-a întrebat pe judecătorul B. dacă este de acord cu suplimentarea probei cu înscrisuri în sensul ataşării minutei încheierii nr. 128 din 26 februarie 2018, pronunţată de secţia penala a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, iar acesta a fost de acord. Alegaţia că, la 28 februarie 2018, judecătorul B. nu cunoştea încheierea menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care fusese desfiinţată Ordonanţa nr. 85/P/2017 din 11 iulie 2017, nu poate fi reţinută, nefiind dovedită. În plus, se afirmă că ordonanţa îi fusese comunicată judecătorului B. de către parchet, iar soluţia instanţei supreme era de notorietate în mediul juridic, fiind publicată pe portalul instanţei încă din 26 februarie 2018. Din declaraţia judecătoarei J., rezultă că nu recurentul a fost incompatibil, nedemn sau de rea-credinţă în cauza nr. 39243/3/2014, ci chiar judecătorul B..
Prin punerea în discuţie a necesităţii suplimentării probatoriului, recurentul argumentează că nu a fost de rea-credinţă, întrucât se impunea ca participanţii procesuali să cunoască situaţia în care se afla judecătorul B., starea sa de incompatibilitate era evidentă, iar măsura pusă în discuţie a fost apreciată utilă de avocaţii părţilor şi de procuror.
Înregistrarea şi transcrierea şedinţei de judecată dovedesc faptul că nu a folosit vreun termen jignitor, nu a făcut aprecieri cu privire la vinovăţia vreunei persoane şi nu a acţionat cu rea-credinţă.
În susţinere, recurentul formulează critici cu privire la conduita judecătorului B. şi subliniază faptul că, prin încheierea din 15 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de procuror împotriva sa, cerere întemeiată pe aspectele menţionate în declaraţia de abţinere formulată de judecătorul B., iar, prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunţată în acelaşi dosar, a fost respinsă cererea sa de abţinere, apreciindu-se că nu a avut o conduită lipsită de imparţialitate.
În ceea ce priveşte faptul că, la termenul din 10 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2015, în calitate de preşedinte de complet, a aplicat amenda judiciară poliţiştilor care nu executaseră mandatul de aducere a unui martor, recurentul arată că, dacă încheierea prin care a fost aplicată amenda judiciară ar fi fost nelegală, ar fi fost atacată de reprezentantul DNA, care avea obligaţia să vegheze la respectarea legii în faza de judecată.
Contrar celor reţinute în hotărârea atacată, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, întrucât prin aplicarea amenzii judiciare nu au fost nesocotite din culpa, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept procesual, magistratul exercitând atribuţiile preşedintelui de complet prevăzute de art. 357 alin. (1) şi art. 359 alin. (1) din C. proc. pen.
Se arată că, întrucât nu fusese executat mandatul de aducere a martorului citat pentru termenul din 10 ianuarie 2018, procurorul DNA a solicitat aplicarea amenzii judiciare pentru organul de poliţie care nu l-a pus în executare, conform art. 283 alin. (1) lit. b) şi art. 283 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., iar judecătorul a dispus aplicarea amenzii, conform art. 357 alin. (1) şi art. 359 alin. (1) din C. proc. pen.
Recurentul critică opoziţia şi conduita judecătorului B. faţă de măsura dispusă, susţinând că este contrară legii şi a avut doar scopul de a-i submina autoritatea în conducerea şedinţei de judecată.
Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
Prin hotărârea recurată în mod nelegal s-a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 cu privire la presupusa fapta de trânti uşa, comisă la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015.
Printr-o primă critică, se arată că nu există nicio menţiune în rezoluţia de efectuare a cercetării disciplinare cu privire la fapta imputată, astfel că este nelegală exercitarea acţiunii disciplinare şi sancţiunea aplicată.
Printr-o a doua critică, se susţine că nu au fost audiaţi martori care să confirme acuzaţia că, la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, şi-ar fi exprimat explicit nemulţumirea faţă de durata de peste 4 ore, în care judecătorul B. a audiat un singur martor şi că ar fi părăsit sala înainte de terminarea şedinţei de judecată, trântind uşa. Din înregistrarea şedinţei de judecată, rezultă că nu a avut vreo atitudine nedemnă, iar explicaţiile date au fost însuşite de judecătorul B., care a dispus măsuri în consecinţă pentru termenul următor, din decembrie 2017.
Printr-o altă critică se arată că nu există vreo persoana care să confirme faptul că l-a văzut trântind uşa.
În context, recurentul formulează critici cu privire la conduita judecătorului B. în alte situaţii, cât şi cu privire la şedinţa de judecată din 14 noiembrie 2017.
Cu privire la fapta constând în conduita faţă de procurorul de şedinţă, recurentul argumentează că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aproba prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012, întrucât această faptă nu este menţionată în sesizările adresate Inspecţiei Judiciare de petentul B., iar inspectorul judiciar nu a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu cu privire la această faptă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
În cadrul unei a doua critici, se afirmă că, în ceea ce priveşte fapta din 15 martie 2018, hotărârea recurată a fost cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 67 alin. (4) şi (5) din C. proc. pen.. Sub acest aspect, recurentul susţine că şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 67 alin. (4) şi (5) din C. proc. pen., întrucât procurorul nu a arătat niciun motiv de recuzare, astfel că judecătorul a fost nevoit să întrebe motivele şi termenul formulării cererii de recuzare. Totodată, se arată că, prin încheierea din 15 martie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de procuror. În context, recurentul formulează acuzaţii cu privire la faptul că judecătorul B. a formulat cu rea-credinţă cererea de abţinere din 2 martie 2018, în dosarul nr. x/2014.
În cadrul unei alte critici, recurentul susţine că hotărârea recurată este contradictorie. În acest sens, se susţine că, deşi acţiunea disciplinară a fost exercitată şi pentru modul în care l-a abordat pe martor, în aceeaşi şedinţă din 15 martie 2018, în dosarul nr. x/2014, s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, deşi faţă de martorul respectiv a folosit acelaşi ton şi aceleaşi cuvinte neofensatoare folosite şi faţă de procurorul de şedinţă, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Sub aspectul laturii subiective, în mod greşit s-a reţinut că fapta imputată a fost săvârşită cu intenţie, prevăzând rezultatul faptei, respectiv afectarea încrederii participanţilor la proces în actul de justiţie. Contrar celor reţinute de instanţa disciplinară, recurentul susţine că a consolidat încrederea în actul de justiţie, întrucât reprezentanţii mass-media au apreciat pozitiv atitudinea sa şi l-au criticat pe judecătorul B., iar procurorul de şedinţă, inculpaţii şi avocaţii nu l-au recuzat şi au afirmat că au încredere în el.
În concluzie, recurentul susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 99 lit. c), i) sau t) din Legea nr. 303/2004, dovadă fiind faptul că în ultimii 2 ani a fost recuzat o singură dată, nu a avut nicio restanţă în ultimii 5 ani, valoarea sa profesională este incontestabilă, fiind singurul procuror din România care a devenit judecător în urma unui examen organizat la nivel naţional în 2008, la care s-a clasat pe prima poziţie, şi a obţinut numai calificativul "foarte bine" la evaluările profesionale.
Recursul declarat de reclamanta Inspecţia Judiciară
Inspecţia Judiciară a solicitat admiterea recursului declarat de Inspecţia Judiciară, casarea Hotărârii 9J din 6 martie 2019 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a C.S.M. şi reţinerea spre rejudecare a acţiunii disciplinare, în limitele stabilite de art. 501 din C. proc. civ., iar, în rejudecare, admiterea acţiunii disciplinare exercitate împotriva domnului judecător A., de la Curtea de Apel Bucureşti şi pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, astfel cum aceasta a fost reţinută în acţiune, cu consecinţa reindividualizării sancţiunii disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni mai aspre, din cele prevăzute de art. 100 din actul normativ anterior menţionat, raportat şi la faptele care se circumscriu acestei abateri disciplinare, precum şi la conduita pe care acesta a manifestat-o pe parcursul soluţionării acţiunii disciplinare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs, s-a arătat că printr-o motivare ce vine în contradicţie cu considerentele de fapt şi de drept reţinute în argumentarea soluţiei de admitere a acţiunii disciplinare în privinţa abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi lit. t) teza întâi din Legea nr. 303/2004, secţia a apreciat în mod greşit că expresiile, sintagmele folosite de pârâtul judecător în cuprinsul motivării opiniilor concurente nu ar fi avut caracter defăimător, denigrator sau şicanator la adresa unor persoane sau instituţii şi că judecătorul nu ar fi afectat prestigiul justiţiei de vreme ce aceste afirmaţii nu au avut un caracter general, ci au fost formulate în contextul îndeplinirii atribuţiilor jurisdicţionale cu referire la un caz anume.
Pe cale de consecinţă, s-a considerat că hotărârea a fost dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa disciplinară ignorând, pe de o parte, că obiectul judecăţii l-a constituit, în cauză, numai fapta culpabilă, respectiv conduita magistratului în contextul îndeplinirii obligaţiei legale de redactare a hotărârilor judecătoreşti, aspect ce nu putea fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de acesta, iar pe de altă parte, că nu s-a avut în vedere considerentele logico-juridice ce au fundamentat opiniile concurente, respectiv separate exprimate de judecătorul pârât, ci anumite expresii folosite de acesta, care au evidenţiat încălcarea obligaţiilor specifice funcţiei, în modalitatea care să îi atragă răspunderea disciplinară potrivit textului legal susmenţionat.
III. Excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată
Recurentul A. a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată (dosar nr. x/2019, filele x) raportat la nerespectarea art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, solicitând sesizarea CJUE, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrebări care derivă din nelegalitatea, invocată pe cale de excepţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 179 din 20 decembrie 2018, nr. 2 din 3 ianuarie 2019 şi nr. 4 din 3 ianuarie 2019.
Se susţine că nelegalitatea hotărârilor respectivă derivă, conform principiului de drept qoud nullum est, nullum producit effectum, din nelegalitatea, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a Hotărârilor secţiei pentru judecători a CSM nr. 1367/2018 şi nr. 1535/2018, adoptate cu încălcarea competenţelor CSM, cu imixtiunea acestei autorităţi în activitatea instanţei supreme şi cu încălcarea art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, conform cărora completurile de 5 judecători sunt compuse din judecători specializaţi, hotărârile fiind nule, întrucât au fost adoptate pentru aducerea la îndeplinire a Deciziei nr. 385/2018 a Curţii Constituţionale, dată cu exces de putere, prin încălcarea competenţei instanţei de contencios constituţional şi cu încălcarea independenţei judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât a dispus tragerea la sorţi a tuturor membrilor completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018.
Pentru aceste argumente, recurentul-pârât susţine că este legală şi temeinică Hotărârea anterioară, nr. 89/2018, a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că "dispoziţiile art. 32 Legea nr. 304/2004 (...) cu referire la activitatea Completelor de 5 Judecători, (...) sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite la începutul fiecărui an şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019".
IV. Considerentele Înaltei Curţi
În ceea ce priveşte excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată
Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de recurentul-pârât A., Înalta Curte constată că este neîntemeiată pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, recurentul-pârât susţine că nelegalitatea compunerii completului de judecată derivă din nelegalitatea, invocată în temeiul art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 179 din 20 decembrie 2018 (prin care au fost stabilite măsuri pentru organizarea tragerii la sorţi a completurilor de 5 judecători pentru anul 2019), nr. 2 din 3 ianuarie 2019 (prin care au fost stabilite compunerea şi listele de permanenţă ale completurilor de 5 judecători pentru anul 2019, rezultate în urma tragerii la sorţi din 3 ianuarie 2019) şi nr. 4 din 3 ianuarie 2019 (prin care au fost stabilite reguli de funcţionare a completurilor de 5 judecători pentru anul 2019 în compunerea rezultată în urma tragerii la sorţi din 3 ianuarie 2019).
Se argumentează de către recurentul-pârât că nelegalitatea hotărârilor menţionate ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum, consecinţa nelegalităţii Hotărârilor secţiei pentru judecători a CSM nr. 1367/2018 şi nr. 1535/2018, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, determinată de adoptarea cu exces de putere, cu încălcarea competenţei legale şi a independenţei judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018, prin care s-a stabilit că "revine Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, în baza prerogativelor sale constituţionale şi legale [art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii], obligaţia de a identifica soluţiile la nivel de principiu cu privire la legala compunere a completurilor de judecată şi de a asigura punerea lor în aplicare" (par. 196).
Potrivit raţionamentului propus de recurentul-pârât în succesiunea excepţiilor de nelegalitate invocate, nelegalitatea actelor administrative criticate ar deriva din nelegalitatea unei decizii a Curţii Constituţionale, ceea ce ar însemna că, finalmente, în soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată, instanţa ar urma să analizeze, pe calea excepţiilor de nelegalitate invocate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unei decizii a instanţei de contencios constituţional.
Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale (...) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", iar, în prezent, în sistemul român de drept nu este recunoscută niciuneia dintre puterile statului competenţa de a analiza conformitatea unei hotărâri a instanţei de contencios constituţional, conformitate care se raportează exclusiv la legislaţia constituţională, garantul supremaţiei Constituţiei fiind, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională.
Pentru considerentele expuse, constatând faptul că, aşa cum se arată inclusiv în raţionamentul expus de recurentul-pârât, hotărârile criticate ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost adoptate în temeiul şi pentru punerea în aplicare a hotărârilor criticate ale secţiei pentru judecători a CSM, care, la rândul lor, au fost adoptate în temeiul şi pentru punerea în aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018, va fi respinsă excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul A.
Referitor la critica vizând încălcarea art. 396 alin. (1) din C. proc. civ., formulată în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se reţine că, potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, prevederile din lege care reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile Completului de 5 judecători nr. 266/2017, pct. 66; nr. 271/2017, pct. 45; nr. 293/2017, pct. 19; nr. 5/2018, pct. 49; nr. 71/2019) s-a reţinut că hotărârile pronunţate de CSM, în îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ca instanţe extrajudiciare, într-o procedură administrativ-jurisdicţională, sunt acte administrativ-jurisdicţionale, iar nu hotărâri judecătoreşti în sensul dispoziţiilor C. proc. civ., aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007, nr. 788/2007).
În consecinţă, hotărârea recurată, nefiind o hotărâre judecătorească, nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din C. proc. civ.
În context, însă, se mai reţine că amânarea pronunţării criticată de recurent nu reflectă existenţa unor încălcări ale normelor de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii, nici sub aspectul nulităţii condiţionate, nefiind relevată în cauză nicio vătămare suferită de recurent, şi nici sub aspectul nulităţii necondiţionate, în sensul art. 175 - 176 din C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., în susţinerea căruia se invocă incompatibilitatea unora dintre membrii secţiei pentru judecători în materie disciplinară, este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Criticile întemeiate pe faptul că trei dintre membrii instanţei disciplinare s-au aflat în situaţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din C. proc. civ. din cauza demarării, la nivelul anumitor instanţe în perioada ianuarie- martie 2019, a procedurilor de revocare din funcţia de membru al CSM, nu sunt de natură să demonstreze afectarea imparţialităţii în judecarea cauzei disciplinare, ci reprezintă simple alegaţii nesusţinute de dovezi care să demonstreze în mod real existenţa unor elemente care să dea naştere în mod rezonabil şi întemeiat unor îndoieli cu privire la imparţialitatea lor. Pentru aceleaşi argumente nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la participarea persoanelor respective la un eveniment la care a participat şi inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. Alegaţiile recurentului constituie presupuneri nedovedite care se sprijină exclusiv pe coroborarea unor elemente disparate, care nu au nici măcar o legătură tangenţială cu acţiunea disciplinară aflată pe rol.
Susţinerile recurentului în sensul că judecătorul F. s-ar fi aflat în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă este parte într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător, nu pot fi primite, având în vedere că dosarul x/2017 invocat de recurent, a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - instanţă în cadrul căreia pârâtul este judecător - la 13 martie 2019, ulterior pronunţării Hotărârii 9J din 6 martie 2019. Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la situaţiile de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 din C. proc. civ. în care s-ar fi aflat acelaşi membru al secţiei pentru judecători în materie disciplinară, întrucât acestea reprezintă deducţii raportate la situaţii de fapt sau analogii cu împrejurări care nu se verifică în cauză, astfel că nu se poate reţine lipsa de imparţialitate sau de aparenţă de imparţialitate în sensul dispoziţiilor menţionate.
Criticile invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la protocoalele încheiate de Inspecţia Judiciară şi CSM cu SRI nu pot fi primite, întrucât raţionamentul propus de recurent este bazat pe simple supoziţii nefundamentate, în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză nu relevă niciun element care să poată conduce la concluzia că actele în discuţie ar fi interferat cu cercetarea, exercitarea ori soluţionarea acţiunii disciplinare.
În consecinţă, nu sunt identificate, în sensul propus de recurent, încălcări ale principiilor legalităţii şi imparţialităţii prevăzute de art. 6 din Convenţie, art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 6 şi 7 din C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, care să constituie cauze de nulitate a încheierilor de şedinţă din 3 şi 17 octombrie 2018, 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 şi 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019 ori a Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019.
Criticile recurentului referitoare la încheierea din 17 octombrie 2018, prin care au fost respinse excepţiile invocate cu privire la nelegalitatea cercetării disciplinare, sunt nefondate, neputând fi primite susţinerile privind nulitatea cercetării disciplinare, ca urmare a înlocuirii inspectorului judiciar G. cu inspectorul judiciar H..
Aşa cum rezultă din fişa de repartizare, lucrarea nr. 1851/IJ/DIJ/2018 a fost repartizată la 9 martie 2018 inspectorului judiciar G., care, la 15 martie 2018, în temeiul art. 73 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 317/2004 şi art. 47 alin. (7) lit. c) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, a solicitat ca lucrarea să fie redistribuită unui alt inspector judiciar, motivat de existenţa unei relaţii tradiţionale naş-fin cu apărătorul unuia dintre inculpaţii din dosarul nr. x/2014 în legătură cu care se derula cercetarea disciplinară . Prin rezoluţia din 16 martie 2018, directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru judecători a admis cererea formulată de inspector judiciar G. şi, în temeiul art. 49 alin. (2) din acelaşi Regulament, a dispus redistribuirea lucrării, lucrarea fiind redistribuită la aceeaşi dată inspectorului judiciar H. .
Cererea de redistribuire formulată de inspectorul judiciar G. este o solicitare motivată, în sensul art. 73 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 317/2004, conform căruia "Redistribuirea lucrărilor repartizate aleatoriu inspectorilor judiciari se poate face numai în următoarele cazuri (...): solicitare motivată a inspectorului judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea", care justifică măsura de redistribuire aleatorie a lucrării în temeiul art. 47 alin. (7) lit. c) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, conform căruia "Redistribuirea lucrărilor repartizate aleatoriu inspectorilor judiciari poate fi efectuată în următoarele cazuri: în cazul solicitării motivate a inspectorului judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea". Solicitarea menţionată a fost întemeiată pe existenţa unei relaţii personale de natură a da naştere, în percepţia unui observator rezonabil, unor suspiciuni de lipsă a aparenţei de imparţialitate în contextul dat, astfel că, raportat la dispoziţiile menţionate, sunt lipsite de fundament susţinerile recurentului referitoare la încălcarea principiilor imparţialităţii şi repartizării aleatorii, în condiţiile în care procedura de repartizare aleatorie şi de redistribuire a lucrării este caracterizată de transparenţa operaţiunilor efectuate şi a motivelor care au stat la baza acestora, cu respectarea cadrului legal şi în scopul eliminării "oricărei suspiciuni cu privire la o pretinsă lipsă de imparţialitate a inspectorului judiciar".
Alegaţiile recurentului referitoare la formularea cu rea-credinţă de către inspectorul judiciar şi inspectorul-şef a cererii de suspendare din funcţie anterior efectuării primului act de cercetare disciplinară, cu încălcarea art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, nu pot fi primite.
Este adevărat că, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei", cu ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor magistratului cercetat şi cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de C. proc. civ.
Însă, dreptul pe care art. 52 din Legea nr. 317/2004 îl conferă inspectorului judiciar de a propune CSM suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, este circumstanţiat de aprecierea riscului potenţial vizând desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare ori atingerea gravă a prestigiului justiţiei, nefiind condiţionat de derularea ori rezultatul procedurilor reglementate de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Pe de o parte, se reţine că exercitarea de către inspectorul judiciar a dreptului de sesizare conferit de art. 52 din Legea nr. 317/2004 nu constituie o dovadă a relei-credinţe, în lipsa altor elemente care să reflecte o conduită de o asemenea natură, iar, pe de altă parte, conform aceloraşi dispoziţii, măsura de suspendare din funcţie se dispune de către CSM, nefiind la latitudinea inspectorului judiciar ori a inspectorului-şef.
Relativ la susţinerile, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurentul critică nemotivarea soluţiei de respingere, prin încheierea din 17 octombrie 2018, a excepţiei nulităţii cercetării disciplinare determinată de încălcarea de către inspectorul judiciar H. a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prin faptul că nu a cercetat aspectele sesizate cu privire la activitatea judecătorului B., se reţine că prezenta procedură disciplinară are ca obiect faptele imputate recurentului din perspectiva răspunderii disciplinare, secţia pentru judecători în materie disciplinară nefiind învestită prin acţiunea disciplinară şi neavând, astfel, competenţa de a analiza, sub aspectul condiţiilor de antrenare a răspunderii disciplinare, acte sau fapte ale altor magistraţi decât magistratul vizat de procedura disciplinară în derulare.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurentului referitoare la Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 pentru nerespectarea dreptului la apărare, prin încălcarea dispoziţiilor art. 319 alin. (1) şi (9), art. 321 alin. (3), art. 323 şi art. 324 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate pentru considerentele arătate în continuare.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că dispoziţiile art. 319 din C. proc. civ., referitoare la depunerea jurământului de către martor, nu sunt aplicabile în faza administrativă a verificărilor prealabile şi cercetării disciplinare desfăşurate în faţa Inspecţiei Judiciare, astfel că procesele-verbale de ascultare întocmite în această etapă, cum este şi cazul procesului-verbal de ascultare a martorului I., la care face referire recurentul, nu au valoarea unor declaraţii de martor în sensul C. proc. civ.. În acelaşi sens, s-a reţinut că norma de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 se referă la procedura administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor CSM, aşa cum se prevede expres în cuprinsul alin. (1) al aceluiaşi articol, iar nu la faza verificărilor prealabile şi cercetării disciplinare desfăşurate în faţa Inspecţiei Judiciare, iar procesul-verbal de ascultare întocmit de inspectorul judiciară sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Regulamentul lucrărilor de inspecţie, constituie o probă admisibilă în procedura disciplinară. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Deciziile nr. 21 din 1 februarie 2021 şi nr. 251 din 28 iunie 2021).
În condiţiile în care procesele-verbale de ascultare a martorilor în faza administrativă a procedurii disciplinare desfăşurată de Inspecţia Judiciară nu reprezintă declaraţii de martor în sensul C. proc. civ., nu pot fi primite criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor din C. proc. civ. indicate de recurent.
Criticile din recurs invocate în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. referitoare la faptul că hotărârea şi încheierile recurate au fost redactate de Biroul Grefa Secţiilor din cadrul CSM, cu încălcarea art. 426 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenţie şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018, sunt nefondate.
În virtutea normei de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, conform cărora dispoziţiile din această lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., "în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta", contrar susţinerilor recurentului, se reţine că prevederile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul ori de către asistentul judiciar sau magistratul-asistent, atunci când unul dintre aceştia intră în compunerea completului de judecată, nu sunt compatibile cu dispoziţiile referitoare la procedura disciplinară cuprinse în Legea nr. 317/2004.
Aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile Completului de 5 judecători nr. 266/2017, pct. 66; nr. 271/2017, pct. 45; nr. 293/2017, pct. 19; nr. 5/2018, pct. 49; nr. 71/2019), hotărârea prin care CSM soluţionează acţiunea disciplinară nu este o hotărâre judecătorească în sensul C. proc. civ.
Fiind în prezenţa unui act administrativ-jurisdicţional supus dispoziţiilor cu caracter special ale Legii nr. 317/2004 şi reglementărilor infralegislative emise în temeiul şi aplicarea legislaţiei primare, sunt incidente prevederile exprese ale art. 47 alin. (7) şi art. 62 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1073/2018, conform cărora "Hotărârile secţiei pentru judecători prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează de Biroul grefa secţiilor".
În acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cristalizată în raport cu reglementarea identică anterioară, reprezentată de art. 13 alin. (8) şi art. 34 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 326/2005 (Deciziile Completului de 5 judecători nr. 335/2017, nr. 5/2018, nr. 163/2018, nr. 173/2018, nr. 176/2018, nr. 26/2019, nr. 190/2020).
Critica recurentului invocată în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizând încălcarea dispoziţiilor art. 85 din C. proc. civ., este neîntemeiată.
În condiţiile în care art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede expres că "acţiunea disciplinară este susţinută în faţa secţiilor de către unul dintre inspectorii judiciari care a exercitat-o", ne aflăm în prezenţa unei împuterniciri ex lege, astfel că nu se ridică problema lipsei calităţii de reprezentant, având în vedere că inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea disciplinară este cel care a susţinut acţiunea disciplinară în faţa CSM.
Criticile recurentului vizând nulitatea hotărârii, a încheierilor de şedinţă din 3, 17 şi 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 şi 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019 şi a recursului Inspecţiei Judiciare în considerarea Hotărârii CJUE din 18 mai 2021, subsumate aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite pentru considerentele arătate în continuare.
Prin Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, răspunzând întrebării referitoare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, CJUE a declarat că:
"Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi."
În considerentele deciziei, la care face referire şi recurentul, CJUE a reţinut că:
"199. (…) perspectiva iniţierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esenţial ca organul competent să efectueze cercetările şi să exercite acţiunea disciplinară să acţioneze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv şi imparţial şi în acest scop să fie la adăpost de orice influenţă exterioară.
200. Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcţiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influenţă determinantă asupra activităţii acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcţii trebuie să fie concepute (…) astfel încât să nu poată da naştere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor organului menţionat ca instrument de presiune asupra activităţii judiciare sau de control politic al acestei activităţi.
(…)
205. Mai exact, o reglementare naţională poate genera îndoieli precum cele menţionate la punctul 200 din prezenta hotărâre atunci când are ca efect, fie şi cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcţiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare şi de a exercita acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor şi a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional."
În acelaşi timp, însă, CJUE a reţinut şi că:
"202. (…) simplul fapt că membrii cu funcţii de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare şi de a exercita acţiunea disciplinară în privinţa judecătorilor şi a procurorilor sunt numiţi de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naştere unor îndoieli precum cele menţionate la punctul 200 din prezenta hotărâre. 203. Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte dispoziţiile naţionale care prevăd că interimatul unei funcţii de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situaţia vacantării acestei funcţii ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcţii în condiţiile legii".
Contrar susţinerilor recurentului, CJUE nu a concluzionat în sensul că O.U.G. nr. 77/2018 contravine dreptului Uniunii Europene, ci a subliniat la pct. 201 al deciziei că "articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speţă determinată, ci numai să se pronunţe cu privire la interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii" şi "în cadrul cooperării judiciare create prin articolul 267 TFUE, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanţei naţionale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispoziţiile acestuia".
Astfel, considerentele Hotărârii din 18 mai 2021, citate anterior, reprezintă "elemente de interpretare a dreptului Uniunii Europene" oferite de CJUE, iar nu aprecieri concrete cu privire la conformitatea ori neconformitatea O.U.G. nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene.
Sub acest aspect, CJUE precizează că expres că revine instanţei naţionale să aprecieze, cu ajutorul elementelor de interpretare oferite de Curte, dacă reglementarea internă este conformă sau contrară dreptului Uniunii Europene. Astfel, CJUE afirmă în mod ritos că "201. Revine în cele din urmă instanţei de trimitere sarcina de a se pronunţa cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop (…)".
În concluzie, cu ajutorul "instrumentelor de interpretare" oferite de CJUE, revine instanţei să aprecieze dacă modul în care, cu referire concretă la prezenta cauză disciplinară, inspectorul-şef a exercitat interimatul funcţiei în temeiul O.U.G. nr. 77/2018 reliefează existenţa unor elemente de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorului sau de control politic al acestei activităţi.
Or, recurentul nu prezintă astfel de elemente, ci se rezumă la susţinerea că nulitatea actelor procedurii disciplinare derivă din neconformitatea O.U.G. nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, deşi, aşa cum s-a arătat în precedent, CJUE nu a reţinut o asemenea neconformitate.
Totodată, realizând propria apreciere, Înalta Curte nu identifică, în cauza dedusă judecăţii, elemente care să conducă la concluzia că actele întocmite de inspectorul-şef în exercitarea interimatului funcţiei ar fi reprezentat un instrument de presiune sau de control politic asupra activităţii judecătorului.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile referitoare la Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 vizând nerespectarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii nu pot fi primite.
Aşa cum s-a reţinut şi anterior în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul de 5 judecători, Deciziile nr. 266/2017, nr. 336/2017, nr. 173/2018, nr. 26/2019, nr. 190/2020), profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcţie, în privinţa căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente ipso facto prevederile din Codul muncii, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă că statutul judecătorilor şi procurorilor se completează cu dispoziţiile din legislaţia muncii.
Referitor la problema prescripţiei răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul de 5 judecători, Decizia nr. 336/2017) s-a reţinut, pe de o parte, că în Decizia Curţii Constituţionale nr. 71/1999, invocată de recurent în prezenta cauză, s-a menţionat că termenele de prescripţie a răspunderii disciplinare "constituie, pe de o parte, o măsură de protecţie a angajaţilor faţă de aplicarea arbitrară a unui regim sancţionator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă", iar, pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenele de prescripţie servesc mai multor scopuri importante, şi anume să asigure securitatea şi finalitatea juridică, să protejeze potenţialii pârâţi de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat şi să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996-IV). Termenele de prescripţie constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce priveşte infracţiunile penale, disciplinare sau de altă natură (Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei, Cererea nr. x, par. 137).
În sensul jurisprudenţei anterioare a Completului de 5 judecători, şi în prezenta cauză se reţine că, având în vedere statutul special al judecătorilor şi procurorilor, reglementat în mod distinct, printr-o lege care conţine prevederi exprese în materie, nu se poate reţine aplicabilitatea, în completare sau prin analogie, a dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 252 din Codul muncii.
Pentru considerentele anterioare referitoare la inaplicabilitatea prevederilor Codului muncii, în cauză nu prezintă relevanţă nici Decizia nr. 1107 din 1 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de recurent, care se referă la termenul de prescripţie în materia răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici.
Referitor la prescripţia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, în acord cu jurisprudenţa anterioară a Completului de 5 judecători (Decizia nr. 266/2017), se reţine că art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 reglementează termenul în care poate fi exercitată acţiunea disciplinară, şi anume: 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii faptei, astfel că nu sunt fondate susţinerile recurentului în sensul că legislaţia internă nu ar reglementa prescripţia acestei răspunderi disciplinare.
Criticile formulate de recurent în susţinere motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. în sensul că Hotărârea nr. 9J din 6 martie 2019 a fost dată cu încălcarea puterii de lucru judecat a unor încheierilor pronunţate în cauzele penale nr. 39243/3/2014, nr. 2283/3/2015 şi nr. 2257/2/2017 ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care au fost respinse cererile de abţinere pe care le-a formulat, sunt nefondate.
Este adevărat că, prin încheierea din 19 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, şi prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014 (lucrarea nr. 1851/IJ/2018, filele x), au fost respinse cererile de abţinere pe care judecătorul A. le-a formulat în dosarele respective.
Potrivit încheierilor menţionate, pârâtul judecător a formulat cererile de abţinere motivat de faptul că Inspecţia Judiciară desfăşoară o cercetare disciplinară în privinţa sa "în legătură cu modul în care şi-a exercitat atribuţiile de judecător", iar instanţa a reţinut că "împrejurarea că în prezenta cauză se desfăşoară o presupusă cercetare efectuată de către Inspecţia Judiciară nu este de natură prin ea însăşi a genera existenţa unei stări de incompatibilitate a judecătorului în sensul prevederilor art. 64 din C. proc. pen..", precum şi că "nu există niciun indiciu în sensul că afirmata cercetare disciplinară (...) ar avea legătură cu vreuna dintre măsurile procesuale dispuse în exercitarea atribuţiilor de serviciu în prezenta cauză".
Este de observat că motivul de abţinere invocat de pârâtul judecător a vizat derularea unei cercetări disciplinare în privinţa sa, iar incompatibilitatea sa a fost analizată prin raportare la imparţialitatea în judecarea fondului celor două cauze, iar nu în ceea ce priveşte situaţia imputată de Inspecţia Judiciară şi reţinută de instanţa disciplinară în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 referitoare la participarea la soluţionarea cererii de abţinere formulate de judecătorul B. în considerarea unor împrejurări care îl vizau pe pârâtul A.. Cu alte cuvinte, atunci când a pronunţat încheierile de care se prevalează recurentul, instanţa nu a analizat imparţialitatea judecătorului de a participa la soluţionarea cererilor de abţinere formulate de judecătorul B., ci s-a pronunţat cu privire la imparţialitatea judecătorului de a participa la judecarea pe fond a dosarelor respective prin raportare la cercetarea disciplinară care îl viza.
De asemenea, nici criticile formulate prin raportare la încheierea din 15 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (lucrarea nr. 3989/IJ/2018, fila x) nu pot fi primite, întrucât vizează cererea de abţinere formulată de pârâtul A. cu privire la soluţionarea cererii de recuzare a judecătorului I., astfel că nu prezintă nicio relevanţă asupra faptei imputate pârâtului din perspectiva abaterii reglementate de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, este edificator faptul că, prin încheierea respectivă, instanţa a analizat imparţialitatea judecătorului A. în cu totul alte circumstanţe decât cele care formează obiectul prezentei proceduri disciplinare, reţinând următoarele:
"Faptul că domnul judecător a participat la judecarea cauzei nr. 52586/3/2011* şi a pronunţat decizia 393 din 14.03.2017, contestată în prezenta procedură, în care s-a formulat şi cerere de recuzare, nu poate avea înrâurire asupra modalităţii de soluţionare a cererii de recuzare, cât timp domnul judecător nu este chemat să hotărască asupra contestaţiei în anulare, ci să aprecieze asupra imparţialităţii unui judecător din completul ce soluţionează contestaţia în anulare".
Nici susţinerile întemeiate pe Hotărârea nr. 53 din 14 martie 2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi nota care a stat la baza acesteia nu pot primi relevanţa propusă de recurent.
Aşa cum rezultă din conţinutul hotărârii respective (lucrarea 3989/IJ/1838/DIJ/2018, filele x), Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a analizat sesizarea doamnei judecător K. cu privire la desemnarea sa în compunerea completului de judecată "C2A continuitate" învestit cu soluţionarea cererii de abţinere formulate de judecătorul B. în dosarul nr. x/2014, fără nicio legătură cu o eventuală incompatibilitate a judecătorului A. de a participa la soluţionarea cererii de abţinere formulate de judecătorul B..
De altfel, art. 68 alin. (3) din C. proc. pen. prevede expres faptul că "abţinerea (…) judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată", astfel că în privinţa incompatibilităţii judecătorului competenţa de apreciere nu aparţine colegiului de conducere al instanţei pentru a se putea considera că o hotărâre a colegiului ar putea avea relevanţă sub acest aspect.
Abaterea reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004
Conform art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii".
În ceea ce priveşte această abatere disciplinară, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 5 alin. (2) lit. b) şi d) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi în considerarea normelor de conduită, etică şi probitate prevăzute de Codului de conduită judiciară, intitulat şi Principiile de la Bangalore, de Avizul nr. x din data de 19.11.2002 emis de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi de Declaraţia privind etica judiciară de la Londra, din 2010, în acord cu instanţa disciplinară, se reţine că magistratului îi sunt impuse obligaţia de a avea un comportament corect, demn şi rezervat, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, obligaţia de a se abţine de la orice comportament lipsit de tact şi delicateţe, precum şi îndatorirea de a asigura respectarea bunelor maniere şi aparenţa respectării acestora în îndeplinirea tuturor activităţilor pe care le desfăşoară.
Sub aspectul laturii obiective a abaterii analizate, faptele imputate pârâtului prin acţiunea disciplinară rezidă în următoarele comportamente: în dosarul nr. x/2015, la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017, în condiţiile în care şedinţa era prezidată de judecătorul B., pârâtul A. şi-a exprimat în mod explicit şi public nemulţumirea cu privire la durata audierii unui martor, iar, ulterior menţionării de către preşedintele completului a termenului de judecată următor, a părăsit sala de şedinţă, moment marcat de un scrâşnet puternic de scaun pe podea şi de zgomotul provenit de la trântirea cu putere a uşii sălii de şedinţă, preşedintele completului rămânând în sală împreună cu grefierul de şedinţa şi cu participanţii procesuali; dialogurile purtate cu reprezentantul Ministerului Public şi cu unul dintre martori în dosarul nr. x/2014.
Conduita pârâtului judecător, constând în exteriorizarea în timpul şedinţei de judecată, în mod vizibil şi agresiv, a nemulţumirii faţă de modul în care colegul de complet a prezidat lucrările în dosarul nr. x/2015, părăsind ulterior sala de şedinţă înainte de închiderea şedinţei şi trântind uşa, într-o modalitate care denotă desconsiderare faţă de solemnitatea actului de judecată, atât în relaţia cu personalul instanţei, cât şi cu participanţii la judecată, nu poate fi caracterizată decât ca reprezentând o atitudine nedemnă în sensul dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Aceleiaşi atitudini neconforme i se circumscrie şi dialogul purtat cu reprezentantul Ministerului Public, care reflectă în mod evident nemulţumirea faţă de împrejurarea că în privinţa sa a fost formulată o cerere de recuzare, pârâtul insistând pe un ton ridicat asupra lipsurilor cererii de recuzare într-o manieră de reproş adresată procurorului, deşi atitudinea aşteptată de la magistrat este aceea de a da dovadă de demnitate, rezervă şi respectare a bunelor maniere.
În privinţa faptei imputate pârâtului judecător constând în dialogul purtat cu martorul din dosarul nr. x/2015, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, întrucât conduita magistratului în timpul interpelării martorului, deşi nu corespunde celor mai înalte standarde de comportament specifice magistraturii, se apreciază că nu a depăşit o intensitate şi nu a avut un conţinut care să îmbrace forma unei atitudini neconforme în sensul răspunderii disciplinare.
Atitudinea manifestă a pârâtului judecător, conturată de conduitele neconforme reţinute în conţinutul laturii obiective a abaterii disciplinare, atitudine care s-a îndepărtat semnificativ de la standardele de comportament aşteptat în mod rezonabil de la un magistrat aflat în exercitarea funcţiei de autoritate, a avut un impact negativ asupra imaginii persoanei judecătorului şi a justiţiei în general, consecinţă percepută de participanţii la şedinţa de judecată, care au semnalat-o în mod repetat preşedintelui de secţie, aşa cum rezultă din declaraţia martorului I., preşedintele secţiei I penale (lucrarea nr. 1851/IJ/DIJ/2018, fila x). Contrar susţinerilor recurentului-pârât, conduita sa este confirmată şi de aspectele menţionate în referatele întocmite de grefierii L. şi M. (lucrarea nr. 1851/IJ/DIJ/2018, filele x).
Chiar dacă s-ar considera că atitudinea pârâtului judecător ar putea fi cauzată de relaţia cu colegul de complet, o astfel de explicaţie nu justifică în nicio situaţie manifestarea unor atitudini nedemne şi, în contextul standardelor de conduită, etică şi probitate impuse magistraţilor, nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare.
Sub acest aspect, este împărtăşită aprecierea instanţei disciplinare în sensul că, independent de variate circumstanţe personale sau contextuale, judecătorul este dator să aibă şi să promoveze o conduită de natură a promova şi a impune tuturor participanţilor la actul de justiţie respect şi demnitate în manifestări.
Sub aspectul laturii subiective, circumstanţele de fapt demonstrează vinovăţia sub forma intenţiei indirecte, întrucât, prin modul în care a înţeles să se comporte, în mod public, cu reprezentantul parchetului şi colegul său de complet, atitudinea psihică a pârâtului a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.
De asemenea, în deplin acord cu instanţa disciplinară, Înalta Curte reţine că urmarea produsă prin săvârşirea faptelor reţinute în sarcina pârâtului constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.
Criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la faptul că în sesizare şi în rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare nu s-a făcut nicio referire cu privire la fapta ce îi sunt imputate cu privire la modul în care a părăsit sala de şedinţă la termenul din 14 noiembrie 2017 ori cu privire la conduita faţă de procurorul de şedinţă, nu pot fi primite, pentru considerentele arătate în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situaţie în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condiţiile art. 10 alin. (6)."
Or, în hotărârea recurată, întemeiat s-a reţinut că, prin Rezoluţia din 8 iunie 2018 din lucrarea nr. x/2018 (lucrarea nr. 1851/IJ/2018, filele x), s-a dispus începerea cercetării disciplinare faţă de judecătorul A. sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) şi t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel că, faptele respective, constatată în cursul cercetării disciplinare, vizează încălcarea aceloraşi dispoziţii legale şi regulamentare, din perspectiva abaterii prevăzute de art. 99 lit. c) din lege, menţionate în rezoluţie, nefiind incidentă ipoteza "altor încălcări ale normelor" care să impună întocmirea unui proces-verbal de sesizare din oficiu.
În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la faptul că hotărârea recurată, în privinţa faptei constând în atitudinea faţă de procurorul de şedinţă reţinută în conţinutul abaterii prevăzute de art. 1it. c) din Legea nr. 303/2004, a fost dată cu încălcarea art. 67 alin. (4) şi (5) din C. proc. pen., în condiţiile în care cererea de recuzare a fost respinsă ulterior, se reţine că pârâtului i se impută atitudinea neconformă pe care a manifestat-o faţă de procuror, fără nicio legătură cu dispoziţiile procedurale incidente ori cu soluţia dată cererii de recuzare.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004
Conform art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa (...)".
Sub aspectul situaţiei de fapt, se reţine aspectele arătate în continuare.
Judecătorul B. a formulat cerere de abţinere în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015, în susţinerea cărora a arătat, în esenţă, că judecătorul A. s-a antepronunţat, iar, prin măsurile dispuse în dosar şi prin conduita lipsită de respect şi bună-credinţă, încearcă să acrediteze ideea lipsei sale de imparţialitate şi face presiuni asupra sa în vederea ajungerii la soluţia dorită.
Prin rezoluţiile preşedintelui de secţie, aplicate pe fiecare din cererile de abţinere, a fost stabilită compunerea completului de judecată format din judecătorii A. şi N., iar, ulterior, constatându-se intervenită divergenţa de opinii cu privire la soluţionarea cererilor de abţinere, completul de judecată a fost întregit cu judecător O., prevăzut în planificarea de permanenţă pentru data de 7 martie 2018.
Cererile de abţinere au fost admise, în majoritate, prin încheierile din 7 martie 2018, în baza art. 6 par. 1 din Convenţie, art. 68 alin. (2) şi (5) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu motivarea că soluţia se impune "pentru a garanta părţilor dreptul la un proces echitabil ocrotit de art. 6 par. 1 din C. E.D.O. şi a înlătura suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată", doamna judecător N. formulând opinie separată, în sensul respingerii cererilor de abţinere, ca neîntemeiate.
În fiecare din cele două dosare, recurentul-pârât a formulat opinie concurentă, potrivit art. 426 alin. (2) teza a doua raportat la art. 2 alin. (2) din C. proc. pen., al cărei conţinut este redate în integralitate în cuprinsul hotărârii recurate.
La 8 martie 2018, judecătorul B. a formulat cereri de abţinere şi în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016, cu o motivare similară cererilor formulate anterior, susţinând că, în relaţia sa cu judecătorul A., s-a ivit un incident care este de notorietate la nivelul instanţei, declanşat de suspiciunea judecătorului A. cu privire la lipsa garanţiilor de independenţă şi imparţialitate din partea sa, aspecte sesizate conducerii, fiind evident că între cei doi judecători nu mai poate exista o colaborare loială, care să ajute la buna înfăptuire a actului de justiţie.
Prin rezoluţie a preşedintelui de secţie a fost stabilită compunerea completului în vederea soluţionării celor două cereri de abţinere, format din judecătorii A. şi K., iar, la 9 martie 2018, constatându-se intervenită divergenţa cu privire la soluţionarea cererilor, completul a fost întregit cu judecător P..
Ambele cereri de abţinere au fost respinse la 9 martie 2018, în majoritate, în temeiul art. 68 alin. (5) şi (7) din C. proc. pen., judecătorul A. formulând opinie separată, în sensul admiterii cererilor de abţinere.
Sub aspectul laturii obiective, ceea ce se impută pârâtului judecător este faptul că nu s-a abţinut de la soluţionarea cererilor de abţinere formulate de judecător B. având în vedere aspectele invocate de judecătorul B. în motivarea cererilor de abţinere referitoare la acţiunile judecătorului A..
În deplin acord cu instanţa disciplinară, se reţine că, circumscris laturii obiective a abaterii disciplinare, judecătorul A. nu a respectat îndatorirea ce îi revenea de a se abţine de la judecarea cererilor de abţinere formulate de judecătorul B., care vizau propria sa conduită şi modalitate de exercitare a funcţiei de judecător, astfel că avea obligaţia de a asigura o judecată obiectivă şi imparţială a cererilor respective, prin formularea, la rândul său, a unor declaraţii de abţinere. Astfel, prin nerespectarea obligaţiei de a se abţine, judecătorul A., participând la soluţionarea cererilor de abţinere, s-a plasat într-o poziţie lipsită de obiectivitate, întrucât, din cauza faptului că cel puţin aparenţa unei relaţii tensionate şi conflictuale cu magistratul care formulase cererile au dat naştere unei îndoieli legitime cu privire la respectarea obligaţiei de imparţialitate.
Sub aspectul laturii subiective, în deplin acord cu instanţa disciplinară, se reţine că pârâtul judecător a săvârşit fapta cu intenţie directă, întrucât nu numai că a participat la admiterea cererilor de abţinere în complete de divergenţă, ci a exprimat şi opinii concurente, respectiv, separate, în motivarea cărora a formulat apărări proprii faţă de aspectele invocate de petent, acceptând eventualitatea afectării aparenţei de imparţialitate.
Susţinerile recurentului, invocate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care este criticată reţinerea în sarcina sa a abaterii prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, cu motivarea că art. 64 şi art. 66 alin. (1) din C. proc. pen. se interpretează în sensul că situaţia de incompatibilitate este apreciată în raport cu soluţionarea cauzei, iar nu în raport cu participarea la soluţionarea unei cereri de abţinere, sunt nefondate.
Contrar susţinerilor recurentului, imparţialitatea se referă la orice cerere cu care este învestit judecătorul, indiferent dacă aceasta priveşte fondul cauzei ori este o cerere incidentală, cum este, în speţă, cererea de abţinere. A accepta teoria propusă de recurent echivalează, ad absurdum, cu acceptarea faptului că judecătorul poate soluţiona cererea de recuzare formulată împotriva sa, întrucât o asemenea cerere nu vizează fondul procesului penal, ci este o cerere incidentală.
În prezenta procedură disciplinară, în sensul jurisprudenţei CEDO, sintetizată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 217/2020 (par. 15), se apreciază, în acord cu instanţa disciplinară, că pârâtul judecător se afla într-o situaţie incompatibilitate, fiind dator să se abţină de la judecarea cererii de abţinere formulate de colegul de complet tocmai în considerarea unor motive în legătură cu relaţia şi interacţiunile dintre ei.
Participând la soluţionarea cererii de abţinere, pârâtul judecător s-a aflat în situaţia de a aprecia cu privire la motive care îl vizau în mod direct, situaţie care, independent de conduita sa personală, în urma unei analize obiective dă naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate.
Cu alte cuvinte, fiind pus în situaţia de a aprecia cu privire la motive care îl vizau în mod direct, pârâtul a devenit judecătorul propriei cauze, contrar principiului de drept nemo debet esse iudex in causa sua, "principiu reflectat în dreptul anglo-saxon încă din 1610 [a se vedea Cauza Dr. Bonham, 1610, Court of Common Pleas, Anglia]" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019, par. 107).
Susţinerile prin care recurentul-pârât formulează critici cu privire la faptul că nu au fost analizate din perspectivă disciplinară conduita şi acţiunile ori demersurile judecătorului B. nu demonstrează netemeinicia aspectelor reţinute de instanţa disciplinară ori a celor expuse în precedent.
Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004
Prin acţiunea disciplinară se impută, iar, prin hotărârea recurată, s-a reţinut în sarcina pârâtului judecător săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) cu referire la art. 991 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:
"Art. 99. - Constituie abateri disciplinare:
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Art. 991. - (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
În practica anterioară a Completului de 5 judecători, în ceea ce priveşte abaterea constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, s-a reţinut că din punctul de vedere al laturii obiective, este necesar ca magistratul să adopte o decizie în afara oricăror prevederi procesuale pentru care nu se poate găsi o justificare, iar, sub aspectul laturii subiective, este necesar să se constate că magistratul a realizat o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări, ceea ce echivalează cu lipsa de onestitate în exercitarea profesiei (Decizia nr. 110 din 134 mai 2019).
În ceea ce priveşte "exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă", în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile nr. 48 din 27 februarie 2017, nr. 130 din 24 aprilie 2017 şi nr. 173 din 5 octombrie 2020), s-a reţinut că această abatere presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii: (i) în exercitarea funcţiei, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) din C. civ.), cât şi penală (art. 16 alin. (4) din C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuţie, forma de vinovăţie impusă de lege este neglijenţa gravă (culpa lata), în sensul că şi omul cel mai puţin avizat, cu un minim de diligenţă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecinţe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.
Sub aspectul situaţiei de fapt, se reţine că, în dosarul penal nr. x/2014, aflat pe rolul completului compus din judecătorii A. şi B., la termenul din 28 februarie 2018, judecătorul A. a pus în discuţia părţilor, fără a se consulta în prealabil cu judecătorul B., suplimentarea probatoriului, prin administrarea probei cu înscrisuri constând în încheierea nr. 128 din 26 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2017, prin care a fost desfiinţată, în parte Ordonanţa nr. 85/P/2017 de clasare a plângerii formulate de judecător Q. cu privire la săvârşirea anumitor infracţiuni de către judecătorul B., şi s-a dispus trimiterea dosarului la parchet în vederea completării urmăririi penale. Necesitatea administrării probei respective a fost pusă în discuţie de judecătorul A. pentru a fi evaluată atât personal, cât şi din perspectiva părţilor cauzei, independenţa şi imparţialitatea judecătorului B.. În acest context, pârâtul a acordat cuvântul avocaţilor, inculpatului şi procurorului, iar, în ultimul rând, a acordat cuvântul celuilalt membru al completului, judecătorul B.. Înregistrarea şedinţei de judecată relevă faptul că judecătorul A. s-a adresat celuilalt membru al completului de judecată, pe un ton ridicat, iritat, atunci când aceasta a solicitat lămuriri cu privire la natura înscrisurilor a căror administrare a fost pusă în discuţie.
Totodată, sub aspectul elementului material al laturii obiective a abaterii disciplinare, se reţine că, în dosarul penal nr. x/2015, aflat pe rolul completului compus din judecătorii A. şi B., la termenul din 10 ianuarie 2018, judecătorul A., care prezida şedinţa de judecată, a aplicat măsura amenzii judiciare organului de poliţie, care nu pusese în executare mandatul de aducere a unui martor, fără a delibera cu celălalt membru al completului, căruia i-a acordat cuvântul, după ce a acordat cuvântul procurorului de şedinţă şi apărătorilor inculpaţilor.
Prin modalitatea în care a procedat în cele două cauze, pârâtul judecător a încălcat cu ştiinţă prevederile procesuale referitoare la deliberare în complet colegial, dispunând măsuri care nu erau de competenţa exclusivă a preşedintelui de complet, fără a delibera anterior cu celălalt membru al completului şi fără a apela la completul de divergenţă, în condiţiile în care judecătorul B. s-a opus în mod explicit şi motivat, fiind evident refuzul explicit al pârâtului de a delibera în complet colegial.
Criticile şi susţinerile din recurs referitoare la acţiunile şi la pretinsa incompatibilitate a judecătorului B. nu sunt de natură să confere o conotaţie de natură a justifica modul în care pârâtul judecător şi-a exercitat atribuţiile profesionale cu încălcarea obligaţiei de a delibera în complet colegial asupra chestiunilor supuse deliberării.
Sub aspectul laturii subiective, în acord cu instanţa disciplinară, se reţine că, în ceea ce priveşte punerea în discuţie şi admiterea probei constând în încheierea nr. 128 din 26 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2017, pârâtul judecător a acţionat cu rea-credinţă, deoarece, pe de o pare, cu bună-ştiinţă nu a deliberat cu celălalt membru al completului, iar, pe de altă parte, a urmărit să inducă participanţilor la proces ideea că ar fi afectată imparţialitatea judecătorului B., dovadă în sensul celor arătate fiind faptul că nu a precizat nici la ce se referă înscrisurile propuse în probaţiune şi nici teza probatorie, mai mult decât atât, negând încercarea colegului de complet de a lămuri aceste aspecte prin referirea la faptul că înscrisurile ar avea legătură cu judecătorul Q.. Intenţia pârâtului este reliefată de declaraţia sa expresă în sensul că necesitatea suplimentării probatoriului a fost propusă pentru ca, atât personal, cât şi participanţii la proces să îşi spună "părerea cu privire la calitatea de instanţă independentă şi imparţială cerută de art. 6 din Convenţie" şi "dacă această cauză are sau nu vreo influenţă asupra vreunuia din membrii acestui complet de judecată", opinia sa fiind în sensul că "membrii completului de judecată nu au voie să fie în vreo relaţie de dependenţă sau interes nici cu apărarea, nici cu acuzarea". Aspectele reţinute sunt confirmate de concluziile procurorului de şedinţă, care a arătat că "nu ştie absolut nimic despre ordonanţa în discuţie sau despre ce este vorba" şi "nu se opune numai de curiozitate, ca să vadă despre ce este vorba şi îşi va expune punctul de vedere (...)" ulterior.
În ceea ce priveşte fapta pârâtului de a refuza să delibereze în complet colegial cu privire la aplicarea amenzii judiciare, apreciind că această măsură poate fi dispusă în mod exclusiv de către preşedintele completului, în acord cu instanţa disciplinară se reţine forma de vinovăţie a gravei neglijenţe, întrucât judecătorul şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi reveneau în calitate de preşedinte, cu încălcarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din C. proc. pen., conform cărora, în cazul completului colegial, "amenda se aplică (...) de instanţa de judecată, prin încheiere", nesocotind din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil dispoziţiile procedurale care îi impuneau obligaţia de a delibera cu celălalt membru al completului cu privire la măsura dispusă, cu nesocotirea gravă a principiului colegialităţii completului de judecată.
În contextul expus, modul în care pârâtul a procedat reflectă, pe de o parte, în ceea ce priveşte reaua-credinţă, interpretarea şi aplicarea prevederilor de drept procesual referitoare la deliberarea în complet colegial în mod voit distorsionat şi lipsit de onestitate, iar, pe de altă parte, în ceea ce priveşte grava neglijenţă, nesocotirea în mod evident, neîndoielnic şi fără justificare a aceloraşi normelor onerative de drept procesual, cu consecinţe grave asupra actului de justiţie.
Pentru aceste considerente, în acord cu instanţa disciplinară, se reţine întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) cu referire la art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004.
Susţinerile recurentului, în sensul că aplicarea amenzii judiciare este în competenţa exclusivă a preşedintelui de complet conform art. 357 alin. (1) şi art. 359 alin. (1) din C. proc. pen., sunt nefondate.
Se constată că dispoziţiile art. 357 alin. (1) din C. proc. pen. prevăd că "Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului", iar cele ale art. 359 alin. (1) din acelaşi Cod prevăd că "Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop".
Or, în sensul celor arătate anterior, pârâtului i se impută încălcarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din C. proc. pen., conform cărora amenda se aplică de instanţa de judecată, prin încheiere, reprezentând o atribuţie dată în competenţa completului, care, chiar potrivit art. 359 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., excedează atribuţiile date exclusiv în competenţa preşedintelui completului.
Pe de altă parte, se observă că dispoziţiile art. 359 alin. (1) din C. proc. pen. nu au nicio incidenţă cu privire la ipoteza reglementată de art. 284 alin. (1) din acelaşi Cod, ipoteză de altfel ignorată de recurentul-pârât în cadrul susţinerilor din recurs.
Nici susţinerile recurentului referitoare la faptul că reprezentantul Ministerului Public nu a atacat măsura amenzii judiciare nu infirmă concluzia instanţei disciplinare cu privire la abaterea disciplinară reţinută în sarcina pârâtului, întrucât în cauză nu se ridică problema legalităţii ori temeiniciei măsurii amenzii judiciare, ci încălcarea de către judecător a dispoziţiilor referitoare la deliberarea în complet colegial.
Raportat la considerentele anterioare, în cadrul cărora s-a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, nu pot primi relevanţă susţinerile prin care recurentul-pârât formulează critici cu privire la opoziţia formulată de colegul de complet cu privire la măsura amenzii judiciare.
În acord cu instanţa disciplinară, Înalta Curte reţine că faptele reţinute în conţinutul abaterilor reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu pot fi reţinute şi din perspectiva abaterilor prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din aceeaşi lege.
În contextul considerentelor expuse, soluţia şi argumentele instanţei disciplinare în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), lit. i) şi lit. t) din Legea nr. 303/2004 sunt la adăpost de orice critică, iar apărările recurentului referitoare la aprecierea pozitivă de care s-a bucurat din partea reprezentanţilor mass-media, la criticile pe care aceştia le-ar fi avut faţă de colegul său de complet, la faptul că nu a fost recuzat de procuror ori de către inculpaţi sau cele referitoare la activitatea şi competenţa sa profesională nu sunt apte să demonstreze contrariul ori netemeinicia aspectelor reţinute de secţia pentru judecători în materie disciplinară.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei Inspecţia Judiciară
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004
Conform art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat".
În ceea ce priveşte această abatere, legiuitorul a urmărit sancţionarea utilizării unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.
Din perspectiva abaterii disciplinare, prin acţiunea disciplinară, recurentului-pârât i se impută maniera în care a motivat opiniile concurente, respectiv opiniile separate formulate cu privire la cererile de abţinere formulate de judecătorul PF, prin utilizarea de expresii şi sintagme cu caracter defăimător şi denigrator care au avut drept consecinţă decredibilizarea judecătorului care s-a abţinut, şi anume: prezentarea în mod trunchiat a unor date din dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; concluzia necesităţii admiterii cererii de abţinere a judecătorului B., pentru ca dosarul să fie soluţionat de o instanţa independentă şi imparţială, compusă din judecători care nu au raporturi de dependenţă sau interes cu apărarea sau cu acuzarea, susţinută de Ministerul Public, fără a fi identificate şi reflectate obiectiv în activitatea judecătorului care s-a abţinut urmarea produsă şi relaţia de cauzalitate dintre cele două elemente; răspunsul la aspectele invocate în cuprinsul cererii de abţinere prin aprecieri pur personale şi judecăţi de valoare cu privire la activitatea profesională a judecătorului care formulase cererile de abţinere.
Contrar susţinerilor din recursul Inspecţiei Judiciare, instanţa disciplinară a apreciat întemeiat că motivarea de către recurentul-pârât A. a opiniilor concurente şi separate nu conţine expresii ori sintagme inadecvate ori contrare raţionamentului juridic, ci reprezintă modalitatea particulară în care judecătorul a înţeles să argumenteze, prin aprecieri personale, convingerea pe care şi-a format-o cu privire la soluţia pe care o susţine cu privire la cererile de abţinere. Însă, modalitatea personală în care pârâtul a înţeles să motiveze opiniile concurente şi separate nu este de natură, în sensul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.
De altfel, se apreciază că modul personal în care judecătorul A. a înţeles să formuleze şi să motiveze opiniile concurente şi separate în discuţie a fost determinat tocmai de relaţia tensionată şi conflictuală în care se afla cu judecătorul B., realitate de notorietate la nivelul instanţei şi percepută ca atare de către participanţii la şedinţele de judecată, nefiind însă de natură a contura existenţa laturii obiective a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
Pentru aceste considerente, nu pot fi primite criticile formulate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat pe fond acţiunea disciplinară şi apărările formulate, se constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia, pretinsele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei fiind contrazise de conţinutul hotărârii secţiei pentru judecători în materie disciplinară, în care se regăsesc considerentele ce susţin soluţia, cu referire punctuală la aspectele invocate în acţiunea disciplinară, ca şi argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, motivarea fiind logică şi coerentă.
În consecinţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte, în acord cu instanţa disciplinară, apreciază că este justificată aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni" pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina pârâtului judecător, sancţiune considerată a fi adecvată pentru atingerea scopului punitiv şi preventiv al procedurii disciplinare derulate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nelegalei compuneri a completului, invocată de recurentul A..
Respinge recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019 şi a încheierilor de şedinţă din 3 octombrie 2018, 17 octombrie 2018, 24 octombrie 2018, 28 noiembrie 2018, 16 ianuarie 2019, 22 ianuarie 2019, 18 februarie 2019 şi 4 martie 2019, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 9J din 6 martie 2019, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2022.