Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 02.09.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 99.441,46 lei reprezentând diferenţa dintre valoarea de 487.294,46 lei, parte din valoarea de 557.760 lei, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 1543/05.02.2009, întocmit de către expertul evaluator A în dosarul nr. xCC, şi valoarea de 387.853 lei stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 672 mp, str. (...), municipiul Alexandria, jud. Teleorman, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii debitului.
La data de 28.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor PFA A, B şi C având în vedere că PFA A a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B şi C sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.
La termenul din data de 04.05.2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă (fila 159).
La termenul din data de 07.09.2022, instanţa a respins excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului ca neîntemeiată (filele 165 şi urm.).
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 485/20.04.2023, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 247A din 28 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la data de 10 aprilie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269 - 271 C. proc. civ., precum şi ale art. 1241 C. civ., în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa art. 269 - 270 C. proc. civ., acestea bucurându-se de prezumţia de autenticitate şi validitate, până la proba contrară. În cauză, persoana care putea contesta înscrisurile era intimata-pârâtă, de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori, context în care instanţa de apel trebuia să ţină seama de înscrisurile care atestă valoarea prejudiciului.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, precum şi dispoziţiile art. 269 - 271 C. proc. civ., în condiţiile în care înscrisurile administrate au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals împotriva lor.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.
Principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., guvernează procesul civil, părţile putând determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual.
Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susţinută de recurentul-reclamant nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul disponibilităţii sau limitele devoluţiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate de părţi în apel.
Pe de o parte, deşi reţine că motivarea instanţei de apel s-a rezumat la a conchide că „statul reuneşte în proces, în raportul juridic propus analizei, ambele calităţi de creditor şi debitor”, întrucât „atunci când nu este vorba despre acţiuni desfăşurate în nume propriu sau în raporturi care să privească ANRP şi Ministerului Finanţelor în nume propriu, ca instituţii de sine stătătoare, ci despre drepturi născute din raporturi ivite între acestea ca reprezentanţi ai statului, pe de o parte şi terţi pe de altă parte (beneficiari ai unor despăgubiri supraevaluate sau autori ai raporturilor de evaluare greşit sau abuziv întocmite), fapta ilicită şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat se stabilesc între stat şi terţul autor al faptei ilicite sau între stat şi beneficiarul nelegitim” şi că „nu se poate accepta o desocotire în temei delictual între Ministerul Finanţelor ca reprezentant al statului şi ANRP, care a acţionat la rândul său în reprezentarea statului în acest domeniu, întrucât statul ar reuni atât calitatea de creditor, cât şi pe aceea de debitor în raportul juridic propus judecăţii”, recurentul face abstracţie de motivarea curţii de apel sub acest aspect, invocând criticile mai jos analizate, ce nu sunt fondate, în primul rând, din perspectiva faptului că nu se referă la argumentele reţinute de instanţa de apel.
Pe de altă parte, referitor la criticile de apel ce au vizat forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, se reţine că, potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 C. proc. civ.
Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul la cea care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.
Dintre înscrisurile administrate, doar Decizia nr. 5614/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi raportul de verificare a nr. 25394/26.04.2013 corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel că, în mod corect, instanţele de fond le-au valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.
Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.
De vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenţionate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă este legală. În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, înscrisurile autentice menţionate sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 556.907,97 lei.
În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţelor de fond, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ.
În considerarea celor expuse, se constată că instanţa de apel nu a încălcat nici principiul disponibilităţii, nici dispoziţiile art. 269 - 271 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant.
În cadrul memoriului de recurs, au fost indicate şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de casare, care vizează încălcarea normelor de drept material (de exemplu, aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept).
Deşi recurentul-reclamant a învederat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1171, art. 1173 şi art. 1241 C. civ., în dezvoltarea acestei critici a reluat argumentele prezentate în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost analizate supra. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susţină interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
De asemenea, şi ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată formal de către recurent, în cadrul indicării temeiurilor de drept ale criticilor din recurs, neformulându-se în mod concret niciun fel de argumentare care să se subsumeze acestui caz de casare, motiv pentru care aceasta nu poate fi primită.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurentul-reclamant, precum şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 247A din 28 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.