Asupra cauzei de față, reține următoarele:
I. Circumstanțele litigiului:
Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Suceava la 14 decembrie 2016 sub nr. x/314/2016, reclamanta Casa Judeţeană de pensii Suceava a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A, B, C, D, decedată-prin moştenitorii acesteia, legatarii sau donatarii acesteia, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
obligarea pârâţilor la plata în solidar a prejudiciului cauzat în sumă de 189 906, 7276 RON , plus dobânzile aferente, până la recuperarea integrală a prejudiciului;
obligarea pârâţilor la plata în solidar a dobânzilor aferente prejudiciului cauzat în sumă de 1 003 783, 2724 RON, până la recuperarea integrală a prejudiciului;
obligarea în solidar a pârâţilor C şi D, prin moştenitori acesteia, legatari sau donatari ai acesteia la plata prejudiciului în sumă de 1 003 783, 2724 lei cu pârâţii A şi B, care au fost obligaţi la plată în solidar prin sentinţa penală nr.71 din 29.01.2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22.11.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
Primul ciclu procesual
Sentinţa pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 984 din 22 octombrie 2019, Tribunalul Suceava a respins excepţia inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondate. A admis cererea şi a obligat pârâtele E şi C să plătească în solidar cu pârâtul A suma de 23.063 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.01.2002-01.03.2002 şi dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 01.04.2002 şi până la achitarea integrală a debitului.
A obligat pârâtele E şi C să plătească în solidar cu pârâţii A şi B suma de 980.720,2724 lei prejudiciu reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.03.2002-31.05.2003 şi dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 1.06.2003 şi până la achitarea integrală a debitului.
A obligat pârâţii A, B, E şi C să plătească în solidar suma de 189.906,73 lei prejudiciu reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.06.2003-31.12.2003 şi dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 1.01.2004 şi până la achitarea integrală a debitului.
A obligat pârâţii în solidar să plătească reclamantei suma de 5.916 lei cheltuieli de judecată.
Decizia pronunţată în apel:
Prin decizia civilă nr.181 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/314/2016*, s-au admis apelurile declarate de pârâţii C, E şi A împotriva sentinţei nr. 984 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă – în dosarul nr. x/314/2016, intimaţi fiind pârâtul B şi reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Suceava.
S-a anulat sentinţa civilă nr. 984 din 22.10.2019 a Tribunalului Suceava şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Decizia pronunţată în recurs:
Prin decizia nr. 108 din 25 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/1/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Suceava, împotriva deciziei nr. 181 din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava — Secţia I civilă în dosarul nr. x/314/2016*.
Al doilea ciclu procesual
Decizia pronunţată de tribunal în rejudecare:
Prin sentința civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, instanța a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată. A respins excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată.
A admis, în parte, acţiunea având ca obiect „pretenţii” formulată de reclamanta Casa Judeţeană de pensii Suceava, faţă de pârâţii B, A şi C.
A obligat pe pârâta C să plătească reclamantei, în solidar cu pârâtul A, care a fost obligat prin sentinţa penală nr.71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr. 657/A/2016, a Curţii de Apel Târgu Mureş, suma de 23.063 lei, reprezentând daune materiale şi obligă pârâţii C şi A, în solidar la plata către reclamantă a dobânzii fiscale aferentă acestei sume, începând cu 1 aprilie 2002 şi până la achitarea integrală a debitului.
A obligat pe pârâta C să plătească reclamantei, în solidar cu pârâţii A şi B, care au fost obligaţi prin sentinţa penală nr. 71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr. 657/A/2016, a Curţii de Apel Târgu Mureş în solidar, suma de 980.720,2724 lei, reprezentând daune materiale şi obligă pârâţii C, A şi B, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzii fiscale aferentă acestei sume, începând cu 1 iunie 2003 şi până la achitarea integrală a debitului.
A respins, în rest, acţiunea, faţă de pârâţii C, A şi B, ca nefondată.
A respins acţiunea, faţă de pârâta E, ca nefondată.
A obligat pe pârâţii C, A şi B să plătească în solidar reclamantei, suma de 5.916 lei, cheltuieli de judecată.
Decizia pronunţată în apel:
Prin decizia civilă nr. 421 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Suceava –Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta reclamantă Casa Judeţeană de Pensii Suceava împotriva sentinței civile nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, în contradictoriu cu pârâții-apelanți A, B şi C, și intimată fiind pârâta E, a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta C, a admis apelurile formulate de pârâţii B şi A, a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Suceava, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând pretinsul prejudiciu în sumă de 189.906,72 de lei şi s-a respins ca fiind prescris capătul de cerere vizând pretinsul prejudiciu în sumă de 189.906,72 de lei. A dispus obligarea pârâtei C să plătească reclamantei suma de 5.916 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din faţa primei instanțe și a fost înlăturată obligaţia pârâţilor A şi B la plata cheltuielilor de judecată din faţa primei instanţe, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare acestei decizii.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 421 din 20 aprilie 2023 a Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă au declarat recurs reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Suceava şi pârâta C.
Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție:
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casație și Justiție – Secţia I civilă la 5 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x. Prin rezoluţia din 11 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Prin recursul declarat, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Suceava a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, să fie respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând prejudiciul în suma de 189 906,72 lei, reţinută, în mod nelegal, de instanţa de apel şi să se admită, în tot, acţiunea.
Printr-o primă critică, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr.167/1958, art. 27 alin. (2) şi art. 28 C. proc. pen., art. 998 - 999 şi art. 1003 C. civ. (vechi), admiţând apelurile declarate de pârâţii A şi B.
Prin decizia civilă nr.181 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava, s-a statuat că „în privinţa prejudiciului cauzat prin faptele ce au făcut obiectul dosarului penal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect respinsă având în vedere ca dreptul reclamantei la introducerea acţiunii la instanţa civilă s-a născut la data pronunţării deciziei penale nr.657/A/22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care s-a dispus definitiv în sensul lăsării nesoluţionate a laturii civile privind pe C şi prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 8 din Decretul nr.l67/1958.”
Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste dezlegări de drept sunt obligatorii, decizia menţionată ramând definitivă.
Aceleaşi argumente se impuneau a fi reţinute şi de instanţa de apel la pronunţarea deciziei 421 din 20 aprilie 2023 pentru respingea excepţiei prescripţiei, invocată de pârâţi, referitor la prejudiciul de 189 906, 72 lei, cauzat de faptele care nu au fost analizate în dosarul penal. Instanţa de apel trebuia să analizeze faptul că, deşi prin decizia penală s-a arătat că acele fapte exced sesizării instanţei, recurenta s-a constituit parte civilă şi cu prejudiciul de 189 906,72 lei, astfel cum s-a reţinut în sentinţa penală nr.71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, motiv pentru care nu putea să acţioneze separat în faţa instanţei civile.
A mai criticat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă prin hotărârea definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.” Conform dispoziţiilor art. 28 alin. (l), teza I noul C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
A precizat că, în conformitate cu art. 22 vechiul C. proc. pen., hotărârea definitiva a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, a criticat că dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr.167/1958 au fost interpretate greşit, întrucât răspunderea civilă delictuală se prescrie în termen de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Instanţa de apel trebuia să reţină că momentul din care curge termenul de prescripţie a dreptului păgubitului de a solicita despăgubiri este cel de când s-a pronunţat decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Tîrgu Mureş, definitivă.
Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel nu a analizat că aceasta s-a constituit parte civilă în procesul penal, ceea ce înseamnă promovarea acţiunii civile în procesul penal şi implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripţiei, conform art. 16 alin. (l) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Ceea ce este relevant în cauză, este lipsa pasivităţii părţii vătămate, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal.
Din această perspectivă a mai arătat că, abia la momentul pronunţării deciziei penale nr.657/A din 22 noiembrie 2016 de către Curtea de Apel Târgu Mureş, prin care a fost lăsată nesoluționată latura civilă, a putut promova prezenta acţiune civilă.
Or, raportat la momentul pronunţării deciziei penale nr.657/A din 22 noiembrie 2016 şi data sesizării instanţei civile, cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, fapt pentru care se impune înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanţa de apel.
Recurenta a mai susţinut că în ipoteza constituirii ca parte civilă în cadrul procesului penal, până la soluţionarea acţiunii penale, acţiunea civilă va fi suspendată, conform principiului „penalul ţine în loc civilul”.
Printr-un alt motiv de recurs a criticat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 şi art. 1003 C. civ. (vechi), art. 27 alin. (2), art. 28 C. proc. pen., raportat la probatoriul administrat.
În dezvoltarea acestor critici a arătat că instanţele de fond au interpretat în mod greşit dispoziţiile legale menţionate, reţinând că nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale: fapta ilicită, un prejudiciu cert, vinovăţia pârâţilor şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins.
Recurenta-reclamantă a precizat că a anexat la dosarul de fond expertiza contabilă de specialitate, întocmită în faza de cercetare penală, de către expertul F. Totodată, prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual, s-a concluzionat prin raportul de expertiză că prejudiciul în sumă de 189 906,72 lei, produs prin faptele pârâţilor, este evidenţiat în contul debitori din evidenţa contabilă a reclamantei, aspecte care nu au fost analizate la pronunţarea sentinţei apelate.
Referitor la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, a dovedit că pârâtul A şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, încălcând prevederile art. 117 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, iar prin aceasta a cauzat o pagubă în patrimoniul Casei Judeţene de Pensii Suceava, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa penală nr.71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
Referitor la pârâtul B, s-a reţinut în esenţă că, în perioada 2002-2003, nu şi-a îndeplinit o parte importantă din atribuţiile sale de serviciu şi prin aceasta, deşi nu a urmărit producerea prejudiciului în patrimoniul Casei Judeţene de Pensii Suceava, a acceptat producerea lui, ceea ce caracterizează intenţia indirectă.
Referitor la pârâta C, s-a reţinut că avea obligaţia printre altele, de a elibera biletele de tratament pe baza actelor şi documentelor solicitantului conform Normelor şi prevederilor CNPAS, de a întocmi documentaţia pentru achitarea contribuţiei pentru biletele de tratament restante şi de a răspunde pentru exactitatea şi legalitatea tuturor operaţiunilor şi lucrărilor pe care le execută. Prin sentinţele penale pronunţate, s-a reţinut că faptele pârâtei, astfel cum au fost recunoscute şi probate prin materialul probator aflat la dosarul penal al cauzei, arată îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către aceasta, ceea ce a condus la producerea unui prejudiciu patrimonial Casei Judeţene de Pensii Suceava.
Instanţa penală reţine că pârâta C este responsabilă, în solidar cu pârâţii A şi B, de producerea prejudiciului cauzat prin emiterea biletelor de tratament fără a avea anexate toate documentele necesare, deficienţe în calculul contribuţiilor datorate de beneficiari, emiterea unor bilete duble sau triple pentru anumite persoane.
Referitor la pârâta D s-a reţinut că vinovăţia sa rezultă din faptul că, având atribuţii de a înregistra cererile pentru bilete de tratament, a acceptat cu această ocazie înregistrarea unor cereri care nu aveau anexată recomandarea medicală, fapt ce rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză şi care a contribuit la emiterea în mod nelegal a unui număr mare de bilete de tratament, generând prejudiciul ce a rezultat în urma expertizei efectuate în cauză.
Raportat la aceste argumente, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat faptul că a dovedit prin expertiza efectuată în prezenta cauză că pârâţii i-au produs un prejudiciu total de 1.193.690 lei.
A fost stabilit şi reţinut prin sentinţele penale pronunţate, că producerea acestui prejudiciu de 1.193.690 lei, este urmare a modului defectuos în care pârâţii şi-au îndeplinit atribuţiile. Instanţa penală a reţinut că prejudiciul stabilit de expert este în sumă de 1 193 690 lei, expertiza verificând documentele din perioada 01.01.2002-31.12.2003. Astfel în calculul prejudiciului stabilit de expert a fost inclusă şi contravaloarea celor 234 bilete (lista G), emise în perioada iulie-noiembrie 2003, care excedează perioadei infracţionale cercetate, respectiv perioada 01.01.2002-31.05.2003.
În consecinţă, instanţa penală a luat în considerare doar prejudiciul corespondent perioadei 01.01.2002-31.05.2003, perioadă cercetată în cauza penală.
Cu privire la diferenţa de prejudiciu stabilit (189.906,7276 lei) dintre cel constatat de expert (1.193.690 lei) şi cel reţinut în procesul penal (1.003.783,2724 lei), instanţa penală nu s-a putut pronunţa, motivat de faptul că prejudiciul cauzat reclamantei, prin faptele pârâţilor este în afara perioadei infracţionale cercetate, respectiv prejudiciu aferent perioadei 01.06.2003-31.12.2003.
Prin rapoartele de expertiză contabilă întocmite s-a stabilit fără echivoc faptul că prin faptele pârâţilor s-a produs în patrimoniul său un prejudiciu în sumă de 189.906,72 lei, constând în contravaloarea celor 234 bilete (lista G), emise fără documente legale în perioada iulie-noiembrie 2003.
Printr-o ultimă critică a susţinut că se impune admiterea recursului şi cu referire la pârâta E, motivat de faptul că instanţa de apel nu a analizat apelul cu privire la aceasta, fiind incidente dispoziţiile art. 1114 alin. (2) noul C. civ., dispoziţii care nu au fost analizate de instanţa de apel.
În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin recursul declarat, pârâta C a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârilor pronunţate de către instanţele de fond şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului, formulând următoarele critici:
Decizia curții de apel nesocotește art. 9 alin. (2), art. 22 pct. 6 C. proc. civ. raportate la dispoziţiile art. 3 Decretul Lege nr. 167/1958, a art. 84 alin. (1) şi art. 85 din Legea nr. 188/1999, a art. 998 - 999 C. civ. 1864.
Contrar celor statuate prin decizia atacată, instanţa de fond, învestită cu soluţionarea cauzei după pronunţarea deciziei de casare cu trimitere era obligată să examineze excepţiile invocate de pârâtă şi cu privire la pretinsul prejudiciu derivat din cauza penală finalizată prin decizia nr. 657/A din 27 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş, neexistând în decizia de casare vreo rezolvare expresă a acestor excepţii.
Atât sentinţa civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, decizie pronunţată în fond, cât şi decizia nr. 421 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de apel Suceava sunt date cu încălcarea deciziei de casare nr. 191 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava, cauza soluţionându-se fără o cercetare a fondului şi prin încălcarea normelor de drept substanţial în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii cererii.
Sub un prim aspect, arată că prin decizia civilă nr. 191 din 4 martie 2021 Curtea de Apel Suceava, casând în totalitate sentinţa civilă nr. 984 din 22 octombrie 2019 a Tribunalului Suceava, cu consecinţa trimiterii cauzei în rejudecare, a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţa de trimitere, examinarea excepţiilor invocate - respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune precum şi cea a inadmisibilităţii acţiunii în raport de aceleaşi pretenţii. De asemenea, instanța a mai reținut că se impune reanalizarea îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale, prin raportare la dispoziţiile art. 998 C. civ., în vigoare la data comiterii presupuselor fapte ilicite.
Acţiunea a fost motivată prin aceea că, deşi prin sentinţa penală nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc a fost încetat procesul penal împotriva pârâtei, ca urmare a intervenirii prescripţiei şi, deşi latura civilă a cauzei a fost soluţionată definitiv prin obligarea în solidar a pârâţilor A şi B la plata sumei de 980.720,27 lei, s-ar impune să fie angajată şi răspunderea patrimonială civilă a pârâtei C pentru această sumă.
Recurenta-pârâtă susţine că a invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune precum şi cea a inadmisibilităţii, excepţii respinse, în mod nelegal, de către instanţa de apel şi în al doilea ciclu procesual, pe care înţelege să le reitereze în faţa instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă susţine că, faţă de data producerii daunei presupus a fi comisă prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, dată reclamată de însăşi C.J.P. Suceava în acţiunea introductivă, respectiv perioada iulie - noiembrie 2003, precum şi de decizia Î.C.C.J. nr. 1 din 17.02.2014, în cauză este împlinit termenul de prescripţie al dreptului subiectiv la acţiune, termen reglementat de dispoziţiile Decretului Lege nr. 167/1958.
De asemenea, a criticat că este greşit şi modul de soluţionare a acestei excepţii raportat la capătul de cerere care vizează obligarea sa, în solidar cu pârâţii A şi B, la plata sumei de 1.003.783,27 lei, reprezentând debitul stabilit definitiv prin sentinţa penală nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 657/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
În dezvoltarea acestei critici, susţine că, faţă de dispoziţiile art. 1 şi următoarele din Decretul Lege nr.167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost executat în termenul stabilit de lege, fiind astfel definită prescripţia ca stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958.
Acelaşi termen de prescripţie, de trei ani, este stabilit şi de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit cu care repararea pagubelor aduse unei autorităţi sau instituţii publice se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la data constatării pagubei.
Având în vedere data naşterii dreptului reclamantei la acţiune în răspundere civilă delictuală, respectiv data la care aceasta s-a constituit parte civilă în dosarul penal şi data promovării cererii de chemare în judecată, în cauză a intervenit prescripţia dreptului de a solicita obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Recurenta-pârâtă apreciază că nu se poate susţine că a intervenit o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, nefiind incidente dispoziţiile art. 13, art. 14 sau art. 16 din Decretul Lege nr. 167/1958, având în vedere faptul că reclamanta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, sentinţă prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de aceasta şi s-a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei. Reclamanta nu a înţeles să exercite acţiunea civilă pentru recuperarea prejudiciului în termenul legal de prescripţie care a început să curgă de la data întocmirii procesului verbal nr. 15419 de către C.N.P.A.S. Bucureşti.
Faţă de aceste argumente, a susţinut că în cauză operează sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la momentul în care s-a produs prejudiciul, aceasta avea calitatea de funcţionar public, fiind angajată a Casei Judeţene de Pensii Suceava.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, iar conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată. Potrivit art. 85 alin. (3), dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Astfel, prin dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici au fost reglementate condiţiile şi procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal pentru prejudiciile provocate, cu vinovăţie, instituţiilor sau autorităţilor publice în care îşi desfăşoară activitatea. Fiind vorba despre o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcţionarilor publici, nu există un drept de opţiune între incidenţa acestei norme şi cele cu caracter general care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Prin urmare, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a emis un ordin sau o dispoziţie de imputare în sarcina funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau a instituţiei publice în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, acţiunea prin care se solicită angajarea răspunderii acestuia în temeiul art. 998 -999 C. civ. este inadmisibilă.
În acelaşi sens, este eronată trimiterea pe care reclamanta o face la dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 - 1380 noul C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este generată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite. În aceste condiţii, reclamanta trebuia să invoce în drept, ca temei al acţiunii sale dispoziţiile art. 998 - 999; C. civ., dispoziţii care reglementau răspunderea civilă delictuală în anul 2003, an în care s-ar fi produs presupusele fapte cauzatoare de prejudiciu. Însă, câtă vreme pârâta avea calitatea de funcţionar public la acea dată, răspunderea sa patrimonială nu putea fi antrenată decât în condiţiile prevăzute de. art. 85 din Legea nr. 188/1999, o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. fiind inadmisibilă.
Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul soluției date pe fondul dreptului pretins.
În dezvoltarea acestei critici, arată că se impunea ca reclamanta, în cererea introductivă, şi instanţa, în motivarea hotărârii, să identifice, în concret, care sunt faptele care i se impută, prejudiciul efectiv produs prin fiecare faptă în parte, precum şi legătura de cauzalitate existentă între faptă şi prejudiciu, raportându-se, în mod nelegal, la deciziile penale pronunțate.
În acest sens, învederează că potrivit art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei faptei ilicite, context în care, curtea de apel nu era îndrituită să rețină în motivare, considerente ale hotărârii penale cu privire la existența prejudiciului produs şi nici de vinovăţie.
În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
III. Apărările formulate în cauză:
La 10 octombrie 2023, H, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului intimat-pârât A, a adus la cunoștință instanţei că acesta a decedat la 26 iulie 2023, anexând certificatul de deces.
Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare la 19 octombrie 2023, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. A menţionat că susţine admiterea recursului declarat de pârâta C, întrucât în cauză operează pe deplin prescripţia dreptului material la acţiune.
Recurenta-reclamantă Casa Judeţeană de Pensii Suceava a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta C, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată, întrucât nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
H, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului intimat-pârât A, a comunicat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză.
IV. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 februarie 2024 au fost admise în principiu recursurile și a stabilit termen la 09 aprilie 2024, când instanța, constatând intervenit decesul intimatului-pârât A la 26 iulie 2023, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei, până la introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia.
La termenul de judecată acordat la 29 octombrie 2024, instanța în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ., a repus cauza pe rol, constatând că la dosar există înscrisuri din care rezultă calitatea de succesibil a lui I, şi având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor.
V. Soluția și considerentele Înaltei Curți
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă împotriva pârâtei C pentru repararea, în solidar cu pârâții A şi B, a prejudiciului material produs ca urmare a modului defectuos în care aceştia şi-au îndeplinit atribuţiile ce le reveneau în calitate de funcționari în cadrul Casei Județene de pensii Suceava, precum şi plata dobânzilor aferente în conformitate cu prevederile art. 180 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
În concret, circumstanțele de fapt care au declanşat prezenta acţiune, astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, au fost următoarele:
Prin sentinţa penală nr.71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Tîrgu Mureş, a fost admisă acţiunea civilă formulată de Casa Judeţeană de Pensii Suceava şi s-a dispus obligarea pârâţilor A şi B la plata, în solidar, a sumei de 980.720, 2724 lei, cu titlu de daune materiale, către Casa Judeţeană de Pensii Suceava.
În ceea ce priveşte pe pârâtul A, acesta a fost obligat şi la plata sumei de 23.063 lei, cu titlu de daune materiale, către Casa Judeţeană de Pensii Suceava.
În pronunțarea acestor soluții, instanța penală a reţinut că din examinarea documentelor aferente perioadei 01.01.2002-31.12.2003, totalul prejudiciului stabilit de expert este de 1.193.690 lei, în calculul prejudiciului fiind inclusă şi contravaloarea celor 234 bilete („lista G”), emise în perioada iulie-noiembrie 2003, care excede perioadei infracţionale analizate, respectiv perioada 01.01.2002-31.05.2003.
În consecinţă, instanţa penală a apreciat că, raportat la activitatea infracțională dedusă judecății prin actul de sesizare al instanței, prejudiciul suferit de reclamantă este în cuantum de 1.003.783, 2724 lei.
Prin urmare, cu privire la diferenţa de prejudiciu, în cuantum de 189.906,7276 lei- dintre cel constatat de expert, în cuantum de 1.193.690 lei, şi cel reţinut de instanţa penală, în cuantum de 1.003.783,2724 lei, instanţa penală nu s-a putut pronunţa, motivat de faptul că reprezintă un prejudiciu cauzat în afara perioadei infracţionale cercetate în dosarul penal nr. x/258/2010, respectiv aferent perioadei 01.06.2003- 31.12.2003.
În baza dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., instanțele penale au lăsat nesoluţionată acțiunea civilă promovată împotriva pârâtelor D şi C, motivat de faptul că pentru pârâta D, a încetat procesul penal ca urmare a decesului acesteia, iar pentru pârâta C, a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În vederea recuperării diferenței de prejudiciu, în cuantum de 189,906.72 lei, a dobânzilor aferente întregului prejudiciu în cuantum de 1.003.783,2724 lei, respectiv pentru obligarea pârâtelor D şi C, în solidar cu inculpaţii pârâţi A şi B, la plata prejudiciului menţionat, reclamanta s-a adresa instanței civile prin promovarea prezentei acțiuni.
Prin cererea de recurs, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă critică, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie în ce priveşte obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru diferenţa de prejudiciu în cuantum de 189,906.72 lei.
În concret, recurenta-reclamantă pretinde că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în ce priveşte răspunderea civilă delictuală este 22 noiembrie 2016, acela al pronunţării deciziei penale nr. 657 de Curtea de Apel Târgu Mureş, iar nu 28 februarie 2005, data întocmirii referatului nr. 12094 de către auditorul intern.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, săvârşite în perioada 01.06.2003-31.12.2003, și de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, devin incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 („prescripțiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora „Prescripția dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
Prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, în speță, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel la care reclamanta a fost încunoștințată, prin raportul de audit intern nr. 12094 întocmit la 28 februarie 2005, despre existența prejudiciului și despre persoanele responsabile de acesta, instanța de apel considerând că acesta este momentul la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, conform dispozițiilor legale mai sus citate.
Declarând prezentul recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. din perspectiva în care aceasta s-a constituit parte civilă în dosarul penal cu privire la prejudiciul de 189.906,72 lei, iar instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă cu privire la această pretenție. De asemenea, a mai arătat că se impunea ca instanța de apel să respecte dezlegările date de curtea de apel, în primul ciclu procesual, în privința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 1.003.783,2724 lei, prin raportare la faptul că dreptul reclamantei la introducerea acțiunii civile s-a născut la data pronunțării deciziei penale nr. 657 de către Curtea de Apel Târgu Mureș, respectiv la 22 noiembrie 2016
În ceea ce privește aceste critici, Înalta Curte constată că reclamanta ignoră, în mod nepermis, împrejurarea că raționamentul juridic al curții de apel din primul ciclu procesual, care a stat la baza respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului în cuantum de 1.003.783,2724 lei, nu poate fi aplicat tale quale capătului de cererea privind obligarea pârâților la plata diferenţei de 189.906,72 lei, având în vedere că, deși aceste sume izvorăsc din aceeași faptă ilicită, comportă un regim diferit al curgerii termenului de prescripție prin raportare la soluția pe care instanța penală a pronunțat-o în privința acestora.
Conform dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., „Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.”
Din interpretarea logică-gramaticală a normei redate, rezultă că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în dosarul penal, se poate adresa instanței civile pentru recuperarea prejudiciului în ipoteza în care instanța penală a constatat că se impune lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.
În cauza pedinte, se reține că prin decizia nr. 181 din 04 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, cu privire la cererea reclamantei pentru recuperarea diferenţei de prejudiciu în cuantum de 189.906,7276 lei, instanța penală nu a apreciat că se impune să fie lăsată ca nesoluționată, această cerere, ci a constatat că prejudiciul reclamat excede perioadei cercetate în dosarul penal, și ca atare nu se poate pronunța în privința acesteia.
Contrar susținerilor recurente-reclamante, împrejurarea că instanța penală a apreciat că nu a fost legal învestită cu cercetarea faptelor care au condus la producerea prejudiciului în cuantum de 189.906,7276 lei, nu poate echivala cu lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile, având în vedere că potrivit normelor de procedură penală, această soluție nu poate interveni decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 25 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen., condiție care în speță, nu e întrunită.
Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în forma în vigoare la momentul derulării procesului penal, prevedea, în mod expres, condițiile în care instanța penală poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă - în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) teza întâi, , , , şi , precum şi în cazul prevăzut de art. 486 - ipoteza în care instanța penală constată că prejudiciul care face obiectul acțiunii civile nu a făcut obiect cercetării penale nefiind menționată printre aceste situații.
Pentru aceste considerente, critica referitoare la interpretarea greșită a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. urmează a fi înlăturată.
Nefondată este și critica referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, ca fiind reprezentat de data emiterii raportului de audit intern nr. 12094 - 28 februarie 2005.
În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă consideră că simpla constituire a sa ca parte civilă în dosarul penal pentru suma de 189.906,72 a reprezentat o cauză care a împiedicat-o să promoveze o acțiune în materie civilă pentru acoperirea prejudiciului, încunoștințare sa în legătură cu întocmirea raportului de audit intern la 28 februarie 2005 neavând semnificații în planul curgerii termenului de prescripție, câtă vreme cuantumul prejudiciului a fost determinat în cadrul procesului penal, cu ocazia efectuării unei expertize contabile.
Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte subliniază faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instituie două momente alternative ce corespund necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.
În speţă, prevalându-se de data pronunțării hotărârii definitive de condamnare a pârâților în procesul penal, recurenta-reclamantă susține că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranșate definitiv doar prin pronunțarea hotărârii de condamnare, iar promovarea unei acțiuni civile pentru recuperarea aceluiași prejudiciu pentru care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu este permisă.
Susținerea recurentei nu îşi găsește, însă, temei în dispoziţia legală mai sus citată, care nu condiționează exerciţiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăției făptuitorului, a existenței și a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Așadar, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță hotărârea definitivă de condamnare a pârâților pentru infracțiunile ce le-au fost reținute în sarcină în procesul penal, de vreme ce, prejudiciul reclamat în cuantum de 189.906,72 lei nu a fost rezultatul activității infracționale cercetate în procesul penal, ca atare, izvorul obligației pârâților de plată a despăgubirilor nu a făcut obiect de dezlegare prin hotărârea judecătorească penală.
Câtă vreme prescripția extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-și recupera paguba și la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunțării hotărârii de condamnare în procesul penal, în care instanța penală nu a fost legal învestită cu o cercetare asupra faptelor penale care au generat prejudiciul reclamat în cuantum de 189.906,72 lei, este lipsită de relevanță, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.
Cum textul art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede, în mod expres, că termenul de prescripţie va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a dispus întocmirea raportului de audit intern nr. 12094 și a aflat de faptele care au generat acest prejudiciu și de persoanele care sunt cercetate pentru săvârșirea acestora.
În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).
Aceste considerente sunt susținute și de dezlegările cu valoare de principiu conținute în decizia privind soluţionarea recursului în interesul legii nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a reținut că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă decizia de condamnare, paguba fiind preexistentă acesteia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce îi reveneau, prerogative la care, în prezenta cauză, reclamanta a și apelat prin raportul de audit întocmit la 28 februarie 2005, din momentul în care a avut la dispoziție informațiile în legătură cu existența pagubei aduse patrimoniului Casei Județene de Pensii Suceava.
Contrar susținerilor recurentei conform cărora constituirea ca parte civilă în dosarul penal a reprezentat un impediment pentru demararea acțiunii civile pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei, Înalta Curte reține, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a acționa, încă din anul 2005, când a fost încunoștințată cu privire la toate aspectele esențiale care au generat paguba în patrimoniul său și când, a hotărât, totuși nu întreprindă niciun demers în vederea recuperării prejudiciului.
Împrejurarea că reclamanta a înțeles să se constituie parte civilă în procesul penal pentru recuperarea acestui și cu privire la care instanța penală a constatat că este rezultatul unor fapte în privința cărora nu a fost legal sesizată, excedând perioadei infracționale cercetate- nu poate constitui un element în funcție de care poate fi identificat începutul termenului de prescripţie extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilități fiind în vădită contradicție cu norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul lege nr.167/1958.
A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv.
Prin urmare, constituirea recurentei-reclamante ca parte civilă în cursul procesului penal nu a produs efect asupra cursului termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei. Simplul demers al reclamantei, de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal pentru recuperarea acestei sume nu a produs eo ipso efecte asupra curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu, fiind rezultatul unor fapte ilicite aferente unei perioade, cu care instanța penală nu a fost învestită.
În acest sens, în cuprinsul art. 19 alin. (1) C. proc. pen. legiuitorul a stabilit că „Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale”, de unde reiese, cu evidență, că prejudiciul trebuie să decurgă din activitatea infracțională cercetată de instanța penală, condiție care în speță nu este întrunită.
Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la paguba și persoana răspunzătoare de aceasta, stabilite în sens judiciar, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului și a existenței și întinderii prejudiciului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască făptuitorul și existența pagubei.
Alegerea și promovarea unui demers judiciar care nu i-a asigurat realizarea dreptului prin recuperarea prejudiciului pretins, nu o îndreptățește pe recurentă să se prevaleze de incidența unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă, momentul obiectiv al începutului cursului prescripției este cel la care reclamanta a fost informată în legătură cu raportul de audit intern, 28 februarie 2005.
În raport de aceste considerente, susținerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii momentului care marchează începutul termenului prescripției extinctive vor fi înlăturate ca nefondate, soluția instanței de apel fiind legală din această perspectivă.
Invocând principiul „penalul ţine în loc civilul”, recurenta a mai arătat că noțiunile de prejudiciu și faptă ilicită sunt interdependente în speță, prejudiciul fiind o componentă a laturii obiective a infracțiunii de „neglijenţă în serviciu”, prevăzută de art. 249 vechiul C. pen. Cum instanța era învestită cu recuperarea prejudiciului ca urmare a ilicitului penal, recurenta consideră că acțiunea civilă era suspendată și, deci, nu putea fi promovată până la soluționarea procesului penal, operând, deci, și o suspendare a cursului prescripției.
Este adevărat că, potrivit legii de procedură penală, acțiunea civilă în repararea pagubei rezultate din săvârșirea unei fapte ilicite, în ipoteza în care fapta constituie infracţiune, poate fi exercitată, fie pe cale separată în faţa instanţelor civile (art. 27 C. proc. pen. actual, art. 19 vechiul C. proc. pen.), fie în cadrul procesului penal, prin constituirea ca parte civilă (art. 19 și 20 C. proc. pen. actual, art. 15 C. proc. pen. anterior).
Art. 27 alin. (1) noul C. proc. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. În acest caz, potrivit aliniatului 7 al aceluiași articol, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
Conform art. 19 vechiul C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Pe de altă parte, potrivit art. 413 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ., instanța (civilă) poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
Toate aceste dispoziții legale reglementează cazuri de suspendare a judecății acțiunii civile, când aceasta este formulată separat de procesul penal, dar mai înainte de soluționarea definitivă a acestuia. Or, în speță, nu a existat o astfel de situație, acțiunea civilă în recuperarea prejudiciului rezultat din faptele săvârșite de inculpați fiind promovată după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare în procesul penal. Prin urmare, judecarea dosarului penal nu a afectat în niciun fel judecarea acțiunii civile și, cu atât mai puțin, nici termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în repararea pagubei, în sensul că acesta nu a fost nici întrerupt, nici suspendat, ci a curs în continuare, de la momentul la care reclamanta a luat cunoștință de existența lui.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este una corectă, câtă vreme acțiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar a fost promovată ulterior soluționării definitive a dosarului penal.
În continuare, recurenta susține că instanţa de apel a aplicat greșit prevederile din materia răspunderii civile delictuale în ceea ce privește recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei, respectiv a prevederilor art. 998-art. 999 și art. 1003 C. civ.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt neavenite în contextul în care curtea de apel, urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului menţionat, soluție, de altfel corectă, așa cum s-a statuat prin considerentele anterioare, nu a mai efectuat o analiză a întrunirii condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților.
Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia din perspectiva neanalizării apelului exercitat de pârâta E cu privire la aplicarea prevederilor art. 1114 alin. (2) Noul C. civ.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că învestită cu apelurile formulate de pârâţii C, E şi A împotriva sentinţei civile nr. 984 din 22 octombrie 2019 a Tribunalului Suceava, Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 181 din 04 martie 2021, printre altele, a reţinut că prima instanţă a ignorat şi nu a cercetat apărările formulate de pârâta E în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 1114 alin. (2) C. civ., conform cărora moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile şi patrimoniul succesoral. Drept urmare, instanţa de apel a anulat sentinţa civilă nr. 984 din 22 octombrie 2019 a Tribunalului Suceava şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe
Soluţia instanţei de apel a fost validată de Înalta Curte care, prin decizia civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2022, a respins, ca nefondat, recursul exercitat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 181 din 04 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, reţinând, în esenţă, în ceea ce privește neanalizarea apărărilor formulate de pârâta E în legătură cu incidenţa prevederilor art. 1114 alin. (2) C. civ., că aceasta este nefondată întrucât, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, incidența acestor dispoziții legale nu a fost invocată pentru prima dată în apel, ci prin întâmpinarea depusă la prima instanță care însă, a omis să se pronunțe asupra acesteia.
În rejudecarea, Tribunalul Suceava, Secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a reținut că nu se justifică obligarea pârâtei E la plata, în solidar cu ceilalți pârâți, a sumei de 1.003.783,27 lei, în calitate de moștenitoare a pârâtei D, având în vedere că potrivit certificatului de legatar nr. 108/2014 după defunctă a rămas un apartament care a fost supus executării silite în totalitate pentru datoriile defunctei, și drepturile dintr-un contract de leasing cu privire la un autoturism, din patrimoniul defunctei nemairămânând niciun activ patrimonial. De asemenea, a reținut că aceste aspecte nu au fost contestate sau combătute de către reclamantă.
Or, raportat la atitudinea procesuală a reclamantei care nu a înțeles să combată în vreun fel reținerile tribunalului în privința respingerii cererii de obligare a pârâtei E la plata, în solidar alături de ceilalți pârâți, a sumei menţionate, neanalizarea acestei chestiuni de către instanța de apel, în rejudecare, nu demonstrează un viciu de nelegalitate care să atragă casarea, așa cum se solicită.
Examinând recursul exercitat de pârâta C, Înalta Curte reține următoarele:
Este de menţionat că, deşi recurenta-pârâtă nu a invocat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci numai motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., totuşi, unele dintre argumente se subsumează acestui motiv de casare.
Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o presupusă nerespectare a celor statuate, în mod obligatoriu, prin decizia Curții de apel Suceava nr. 181 din 04 martie 2021, relativ la reexaminarea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității, precum și a condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte constată că nu subzistă criticile formulate prin raportare la textul de lege indicat prin care „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”.
Plecând de la aceste dispoziţii legale, se constată că, în primul ciclu procesual, Curtea de apel Suceava, prin decizia civilă nr. 181 din 04 martie 2021, a admis apelurile exercitate de pârâții C, E și A împotriva sentinței civile nr. 984 din 22 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Suceava Secția I civilă, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
În considerentele deciziei civile nr. 181 din 04 martie 2021, curtea de apel a reţinut, în esență, că prima instanță nu a analizat excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune în recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei cauzat prin faptele care nu au făcut obiectul dosarului penal, așa cum s-a statuat prin decizia penală nr. 657 din 27 noiembrie 2016 a Curții de apel Târgu Mureș, și nici apărările pârâtei E în ceea ce privește incidența prevederilor art. 1114 alin. (2) C. civ. și condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 998 C. civ., pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin faptele săvârșite în perioada 01 iunie 2003-31 decembrie 2003.
În privința soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru recuperarea prejudiciului rezultat în urma activității infracționale desfășurate în perioada care a făcut obiectul cercetării penale, curtea de apel a reținut că soluția este una corectă, prin raportare la prevederile art. 77 și art. 78, coroborate cu cele ale art. 103 din Legea nr. 188/1999, având în vedere că nu există o dispoziție specială în ceea ce privește modalitatea de recuperare a pagubei cauzate prin săvârșirea unei infracțiuni, în situația în care a existat o constituire de parte civilă în dosarul penal, iar prin hotărârea definitivă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, devenind incidente dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin faptele ilicite care au făcut obiectul dosarului penal, curtea de apel a statuat că, în mod legal, aceasta a fost respinsă având în vedere că dreptul reclamantei la introducerea acțiunii la instanța civilă s-a născut la data pronunțării deciziei penale nr. 657 din 22 noiembrie 2016 de către Curtea de Apel Târgu Mureș prin care s-a dispus, în mod definitiv, lăsarea nesoluționată a acțiunii civile privind pe C, prin raportare la prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și ale art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958.
Soluția curții de apel a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2022.
Ca atare, având în vedere că soluția de trimitere, spre rejudecare, a fost dispusă în apel de Curtea de Apel Suceava, Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 181 din 04 martie 2021, reiese că eventualele critici cu privire la nerespectarea de către prima instanță a îndrumărilor dispuse de către curtea de apel se impuneau a fi invocate prin apelul promovat împotriva sentinței civile nr. 1758 din 13 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Suceava Secția I civilă, instanța de recurs având competența recunoscută de legiuitor pentru verificarea exclusiv a legalității deciziei recurate, așa cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Or, o examinare, în acest stadiu procesual, a respectării de către instanța de trimitere, respectiv de către tribunal, a celor dispuse de curtea de apel prin decizia de casare, ar nesocoti dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu poate fi acceptat.
Din această perspectivă, critica recurentei-pârâte privitoare la pretinsa încălcare a deciziei de casare care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.
În continuare, recurenta-pârâtă critică decizia curții de apel din perspectiva dezlegării pe care a dat-o curtea de apel, în rejudecare, excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile de drept comun, reglementate prin art. 998 C. civ., în contextul în care, în opinia sa, există norme speciale regăsite în cuprinsul Legii nr. 188/1999 ( art. 84, art. 85 alin. (1) art. 85 alin. (3) ) care se aplică prioritar, și care prevăd emiterea unui ordin de către conducătorul autorității sau a instituției publice de imputare în sarcina funcționarului public, condiție care în speță nu este întrunită, context în care acțiunea pendinte este inadmisibilă.
Înalta Curte constată că această apărare a primit o dezlegare, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 181 din 04 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.
Astfel, prin decizia civilă nr. 181 din 04 martie 2021, Curtea de Apel Suceava a reţinut că, în mod corect, prin sentinţa primei instanţe, excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă, motivându-se în esenţă că, atât timp cât instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă, faţă de dispoziţiile art. 27 C. proc. pen., excepţia inadmisibilităţii este nefondată, dispoziţiile Legii nr. 188/1999 invocate în cauză referindu-se la calea administrativă de recuperare a prejudiciului în situaţia în care acest prejudiciu nu este urmare a unei infracţiuni. Aceste considerente sunt pe deplin valabile însă numai în privinţa prejudiciului cauzat prin faptele ce au făcut obiectul judecăţii în dosarul penal. (...).
Prin urmare, această chestiune nu mai poate fi repusă în discuție, cum de altfel, în mod corect, a constatat și curtea de apel prin decizia recurată.
Pentru aceleași considerente, și critica referitoare la pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material de a obține oligarea pârâtei C la plata despăgubirilor pentru faptele ce au făcut obiect de analiză a instanței penale, urmează să primească aceeași dezlegare având în vedere că, prin decizia curții de apel din primul ciclu procesual, rămasă definitivă prin respingerea recursului exercitat împotriva acesteia de către recurenta reclamantă, având a răspunde excepției prescripției capătului de cerere având ca obiect obligarea recurentei pârâte C, în solidar cu intimații pârâți A și B la plata sumei de 1,003,783.27 lei, a statuat că, în mod legal, prima instanță a respins excepția prescripției, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii la instanța civilă începând să curgă la data pronunțării deciziei penale nr. 657 din 22 noiembrie 2016 de către Curtea de Apel Târgu Mureș prin care s-a dispus, în mod definitiv, lăsarea nesoluționată a acțiunii civile privind pe C, în acord cu prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și ale art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958.
Recurenta pârâtă a mai susținut că, în mod greșit, reclamanta a făcut trimitere la prevederile art. 1349 și art. 1357-1380 C. civ., în cauză, fiind incidente dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999, și deci acțiunea fiind inadmisibilă.
Înalta Curte reține că aceste critici au primit deja dezlegare din partea instanței de recurs cu ocazia analizei criticii privitoare la excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală promovate împotriva recurentei pârâte- funcționar public- în temeiul prevederilor din Codul civil, urmând a fi avute în vedere aceleași considerente anterior expuse.
O altă critică, invocată de recurenta-pârât prin memoriul de recurs, a vizat aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale din perspectiva în care, nici prin cererea dedusă judecății și nici prin hotărârea judecătorească, nu au fost decelate faptele ilicite imputate, prejudiciul efectiv produs de fiecare faptă în parte și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, aceasta prevalându-se, în mod nelegal, de cele statuate prin decizia penală referitoare la existența vinovăției și a prejudiciului.
În continuare, a opinat în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției pentru săvârșirea faptei ilicite. Ca atare, instanța de apel nu putea să își însușească motivarea instanței penale cu privire la identificarea prejudiciului și vinovăția în producerea prejudiciului, aceste chestiuni căzând în sarcina reclamantei căreia îi incumba obligaţia de a indica, în concret, faptele ilicite, momentul săvârșirii acestora, prejudiciul produs de fiecare dintre fapte și existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
În esenţă, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă critică reținerea de către curtea de apel, în mod nelegal, a autorității de lucru judecat a hotărârii penale, aspect ce poate fi subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că prevederile care reglementează autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în procesul civil se regăsește în dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., prin care „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.”
Susţinerea recurentei-pârâte este eronată întrucât nesocoteşte considerentele justificative ale hotărârii penale de încetare a procesului penal, care a constatat că se impune lăsarea, ca nesoluţionată, a acţiunii civile ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
În acest sens, instanţa penală a reţinut, evaluând probele administrate în procedura penală, că prin declarațiile date, inculpata C a recunoscut că a eliberat bilete de tratament fără a exista pe cererea corespunzătoare, rezoluția de aprobare a directorului Casei de pensii sau a eliberat bilete unor persoane care nu erau înscrise pe cereri. Totodată, s-a mai reținut că potrivit fișei postului, inculpata avea obligația între altele, de a elibera bilete de tratament pe baza actelor și documentelor justificative conform Normelor Metodologice și prevederilor CNPAS și a Regulamentului de operațiunilor Casei județene de Pensii, de a întocmi documentația pentru achitarea contribuției pentru biletele restante și de a răspunde pentru exactitatea și legalitatea tuturor operațiunilor și lucrărilor pe care le execută, instanța penală constatând că materialul probator existent la dosarul cauzei dovedesc îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, ceea ce a condus la producerea prejudiciului în patrimoniul Casei județene de Pensii, aceasta fiind răspunzătoare în solidar, cu coinculpații A și B de producerea întregului prejudiciu de 1.003.783,2724 lei, cauzat de faptele ilicite alea acesteia.
O astfel de analiză a instanţei penale se impune cu autoritate de lucru judecat în faţa jurisdicţiei civile învestite ulterior cu judecata aceleiași acţiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune, în mod necesar, evaluarea aceluiaşi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor.
Aşadar, încetarea procesului penal dispusă de instanţa penală pe temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. a fost justificată de împlinirea termenului de prescripție care reglementează angajarea răspunderii penale pentru fapta de neglijență în serviciu care s-a reținut în sarcina pârâtei C, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi reţinut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau ilicit.
Este vorba, deci, de raportul dintre cele două jurisdicţii – penală şi civilă – şi modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat din penal asupra aspectelor care nu mai pot fi contestate sau reevaluate ulterior, în procedura judiciară civilă.
În acest sens, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., când a constatat că dezlegările hotărârii penale care au statuat asupra existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o se impun cu autoritate de lucru judecat instanţei civile, chemate să evalueze, în privinţa aceloraşi fapte şi aceluiaşi rezultat păgubitor, existenţa relaţiei de cauzalitate.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de încetare a procesului penal doar în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (situaţii când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluţionată şi pe de altă parte, forma vinovăţiei din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai uşoară culpă).
A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanţa civilă, cu statuările sale asupra existenţei sau inexistenţei faptei ilicite.
Este situaţia din speţă întrucât, astfel cum s-a arătat, soluţia de încetare a procesului penal s-a fundamentat pe împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.
Această statuare însă se repercutează în sfera jurisdicţiei civile care, învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privinţa aceloraşi fapte producătoare ale aceluiaşi rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al inexistenței faptei și a persoanei care a săvârșit – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, instanţa penală.
Susţinerea recurentei pârâte conform căreia reclamantei dar și instanței de judecată, le incumba obligația de a indica, în mod expres şi concret, faptele ilicite pentru care a fost angajată răspunderea sa delictuală, este una eronată.
În realitate, recurenta susține, într-o manieră neprocedurală, că instanţa civilă ar fi trebuit să realizeze o analiză a tuturor condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 998 C. civ.
Este indubitabil că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, obiectul şi limitele acestuia fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), iar cererile trebuie să cuprindă, în mod necesar, sub sancţiunea nulităţii, obiectul (prestaţiile deduse judecăţii), precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază (art. 196 C. proc. civ., cu ref. la art. 194 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ.).
Faţă de aceste dispoziţii procedurale, prin a căror respectare poate avea loc o legală învestire a instanţei, susţinerea recurentei-pârâte conform căreia, în speţă, ar fi trebuit să se realizeze o analiză a întregii stări de fapt care a generat prejudiciul reclamat, este una fără temei legal şi cu nesocotirea rigorilor procedurale menţionate.
În speţă, instanţele de fond s-au raportat, în mod corect, în analiza lor, la acţiunile ilicite ale pârâtei, aşa cum au fost ele descrise prin cererea de chemare în judecată, constituind ca atare cauza acţiunii.
Or, identificând conduitele ilicite ca fiind aceleaşi cu cele care constituiseră obiect al judecăţii penale, au reţinut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat.
Aceasta întrucât învestirea legală nu s-a putut realiza decât potrivit elementelor cererii de chemare în judecată, iar nu prin identificarea în concret a faptelor care se impută acesteia, și prejudiciul produs de fiecare dintre aceste fapte, pentru a vedea ce nu intră sub efectul autorităţii de lucru judecat şi a face astfel obiectul unei judecăţi civile separate.
Potrivit cererii de chemare în judecată (redactată, în prezentarea motivelor de fapt şi de drept, cu trimiteri la conţinutul unor acte procedurale penale) reclamanta a circumstanţiat pretenţiile şi cauza acţiunii, făcând referire, în ce priveşte acţiunile ilicite, tocmai la ceea ce a reţinut instanţa penală – adică, la fapta pârâtei de a fi eliberat bilete de tratament fără documente justificative, de a nu fi procedat în mod corect la calculul contribuțiilor datorate de beneficiari, respectiv la emiterea unor bilete duble sau triple în favoarea unor anumite persoane, cu nesocotirea prevederilor legale, cea ce a condus la producerea prejudiciului în patrimoniul său.
Prin motivele de recurs, la care recurenta pârâtă a făcut trimitere s-a criticat şi modalitatea în care a fost dezlegată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care viza, inclusiv, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzilor aferente prejudiciului cauzat, ce urmau a fi recuperate în temeiul art. 180 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
Înalta Curte constată că dezlegarea tribunalului, validată de curtea de apel prin decizia ce face obiectul prezentei căi de atac, asupra acestei cereri este una nelegală, ceea ce determină reținerea caracterului fondat al recursului acesteia și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Astfel, deşi prin criticile formulate în cererea de apel, recurenta C a criticat modalitatea de aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la întreaga acţiune dedusă judecăţii, inclusiv din perspectiva modului de acordare a daunelor interese, instanţa de apel a analizat doar din perspectiva prejudiciului solicitat de cale separată în cuantum de 189.906,72 lei, deşi raţionamentul juridic era similar şi pentru dobânda aferentă, solicitată în temeiul art. 180 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
Aceste daune interese, nefiind solicitate în cauza penală, reprezintă o pretenţie nouă, independentă de litigiul anterior, astfel că în analiza textului legal invocat, urmează a se înlătura ipoteza că dobânzile ce constituie obiectul acţiunii de faţă pot fi solicitate de la momentul la care a fost săvârşit prejudiciul.
Potrivit art. 1088 C. civ. de la 1864: „(1) La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. (2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Conform art. 1079 alin. (2) C. civ. de la 1864, ,,debitorul este de drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă”.
În cazul dobânzii legale care reprezintă daune-interese moratorii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data scadenţei dreptului principal.
Daunele moratorii solicitate prin acţiunea pendinte fiind drepturi de creanţă, acţiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de din Decretul nr. 167/1958, republicat.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii, nici în Decretul , republicat, şi nici în din 1864 nu există o prevedere expresă, însă doctrina și jurisprudența au fost constante în a aprecia că în cazul obligaţiilor băneşti, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru plata dobânzilor moratorii, care constituie pretenţii accesorii, nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală, ci de data la care acestea (dobânzile) devin exigibile, adică de la data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, ci el se dobândeşte, "zi cu zi" (pro rata temporis), cum prevede din Decretul nr. 167/1958, republicat, C. civ. din 1864 raportat la din acelaşi act normativ.
În consecinţă, în cazul dobânzilor, dreptul la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zile de întârziere şi se prescrie după trecerea unui termen de trei ani. Dobânda se acumulează şi devine exigibilă, "zi cu zi", pe măsura trecerii timpului în care creanţa principală trebuia să fie plătită.
Termenul de trei ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de trei ani. Aşadar, data dobândirii dobânzilor este sfârşitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile.
Din analiza obiectului cererii deduse judecății, rezultă că acestea se referă, ca pretenţie principală, la obligarea pârâtei C la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a faptelor ilicite ale pârâților, până la achitarea în întregime a debitului.
Ținând cont de faptul că dobânzile se dobândesc zi cu zi, fiind vorba despre prestaţii succesive, astfel că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data naşterii fiecărei prestaţii, instanţa de apel, cu încălcarea din Decretul nr. 167/1958, a menţinut obligarea pârâtei C la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor materiale, începând cu 01.04.2002 şi până la achitarea integrală a debitului de 23.063 lei, respectiv începând cu 01.06.2003 şi până la achitarea integrală a debitului în cuantum de 980.720,2724 lei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta C împotriva deciziei civile nr. 421/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel a apelului formulat de aceasta și va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
În rejudecare, instanţa de apel va ţine cont de problemele în drept dezlegate prin prezenta decizie, în conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Suceava împotriva deciziei civile nr. 421/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă.
Admite recursul formulat de pârâta C împotriva deciziei civile nr. 421/2023 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă.
Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului formulat de pârâta C, aceleiași curți de apel.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.