Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi, la data de 16 mai 2019, sub nr. x/233/2019, reclamanţii A și B au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Galați prin Primar și Inspectoratul Școlar Județean Galați, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâților la desființarea, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestora, a construcțiilor amplasate pe terenul proprietatea reclamanților situat în Galați, str. (...), respectiv a „sălii de festivităţi” a Liceului C Galaţi, a construcţiei cu destinaţia teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului, precum şi a gardului metalic, inscripţionat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...).
În cazul în care pârâții nu vor respecta termenul de desființare a construcțiilor, reclamanții au solicitat: să fie autorizați să efectueze demersurile necesare desființării, pe cheltuiala pârâţilor; evacuarea pârâților de pe terenul proprietatea reclamanților, în suprafață totală de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), teren ocupat fără drept.
Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamanților, în suprafață de 1.288 m.p., situat în Galați, str. (...), după cum urmează: 212.520 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, aferentă perioadei 7 iunie 2018 – 7 mai 2019; 19.320 lei/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 1.288 m.p. ocupată de construcțiile pârâţilor, începând cu data pronunțării hotărârii până la momentul eliberării efective a terenului și lăsării acestuia în deplină proprietate, liber de orice sarcini.
Reclamanţii au formulat cerere de mărire a câtimii obiectului capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, solicitând plata sumei de 439.208 lei, pentru perioada 22 ianuarie 2021 – 6 decembrie 2022, rezultând o sumă totală de 1.049.720 lei, aferentă perioadei 7 iunie 2018 – 6 decembrie 2022.
Prin sentinţa civilă nr. 2102 din data de 8 iulie 2020, Judecătoria Galați a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia I civilă, la data de 14 iulie 2020, sub nr. x/233/2019.
La primul termen de judecată în faţa Tribunalului Galaţi, Secţia I civilă, la data de 25 septembrie 2020, reclamanţii au mărit câtimea obiectului capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, pentru perioada 30 octombrie 2019 – 25 septembrie 2020, la suma de 213.164 lei şi au depus o convenţie încheiată cu privire la desfiinţarea porţii metalice de la intrarea în imobilul de pe str. (...), arătând că, astfel, acest capăt de cerere rămâne fără obiect.
Prin Încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2020, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Liceul C şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi şi a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu aceştia, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, în primul ciclu procesual
Prin sentința civilă nr. 477 din data de 16 martie 2021, Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă a admis în parte acțiunea, l-a obligat pe pârâtul Minicipiul Galaţi să desfiinţeze, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, construcţiile amplasate pe terenul proprietatea reclamanţilor, situat în Galaţi, str. (...), respectiv a sălii de festivităţi a Liceului C Galaţi, a construcţiei cu destinaţia teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului.
A respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind desființarea, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala pârâtului, a gardului metalic, inscripţionat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...), şi a autorizat, în situaţia în care pârâtul nu va respecta termenul mai sus menţionat de desfiinţare a construcţiilor, pe reclamanţi să efectueze demersurile necesare în vederea desfiinţării construcţiilor, pe cheltuiala pârâtului.
A dispus evacuarea pârâtului de pe terenul proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă totală de 1.288 m.p., situat în Galaţi, str. (...), teren ocupat de sală de festivităţi, teren de sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi magazie.
Totodată, l-a obligat pe pârât către reclamanţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.288 m.p., situat în Galaţi, (...), ocupat de construcţii, în cuantum de 610.512 lei, pentru perioada 7 iunie 2018 – 21 ianuarie 2021, şi a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.288 m.p., situat în Galaţi, (...), ocupat de construcţii, în cuantum de 19.320 lei/luna, începând cu data pronunţării hotărârii, respectiv, 16 martie 2021 şi până la eliberarea efectivă a terenului.
L-a obligat pe pârât către reclamanţi la plata sumei de 18.211 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 179/A din data de 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Galați împotriva sentinţei civile nr. 477 din data de 16 martie 2021, pronunţate de Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 237 din data de 7 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/233/2019*, Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă: a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâtul Liceul C Galaţi, prin reprezentant legal, Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A şi B; l-a obligat pe pârâtul Municipiul Galaţi să desfiinţeze, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, construcţiile amplasate pe terenul proprietatea reclamanţilor situat în Galaţi, str. (...), respectiv a sălii de festivităţi a Liceului C Galaţi, a construcţiei cu destinaţia teren de sport, a zonei de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi a magaziei folosite de personalul administrativ al liceului; a respins ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind desfiinţarea, în termen de 90 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe cheltuiala pârâtului, a gardului metalic, înscripţionat cu denumirea Liceului C, construit la intrarea din str. (...); i-a autorizat pe reclamanţi, în situatia în care pârâtul nu va respecta termenul mai sus menţionat de desfiinţare a construcţiilor, să efectueze demersurile necesare în vederea desfiinţării construcţiilor, pe cheltuiala pârâtului; a dispus evacuarea pârâtului de pe terenul proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă totală de 1.288 m.p., situat în Galaţi, str. (...), teren ocupat de sală de festivităţi, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi magazie; l-a obligat pe pârât către reclamanţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.288 m.p., situat în Galaţi, str. (...), ocupat de sală de festivităţi, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului împrejmuită cu gard şi magazie, în cuantum de 1.049.720 lei, pentru perioada 7 iunie 2018 – 6 decembrie 2022, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, calculate de la data de 7 iunie 2018 până la desfiinţarea construcţiilor şi lăsarea terenului liber de orice sarcini; l-a obligat pe pârât către reclamanţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.288 m.p., situat în Galaţi, str. (...), ocupat de sală de festivităţi, teren sport, zonă de depozitare a gunoiului imprejmuită cu gard şi magazie, în cuantum de 28.336 lei/luna, începând cu data pronunţării hotărârii, respectiv, 7 martie 2023 şi până la eliberarea efectivă a terenului, sume actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală; l-a obligat pe pârât către reclamanţi la plata sumei de 22.602 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 204/A din data de 14 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/233/2019*, Curtea de Apel Galaţi, Secția I civilă a dispus sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor pct. 37 Titlul I din Legea nr. 247/2005 raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 produc efect retroactiv.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 237 din data de 7 martie 2023 pronunţate de Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A şi B.
II. Calea de atac exercitată în cauză
II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
Împotriva deciziei civile nr. 204/A din data de 14 noiembrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/233/2019* de Curtea de Apel Galaţi, Secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Galaţi.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, sub nr. x/233/2019*, la data de 7 aprilie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. x.
II.2. Motivele de recurs
Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea apelului cu consecinţa respingerii pretenţiilor îndreptate împotriva sa ca nefondate.
Recurentul-pârât a susţinut că decizia atacată este nelegală, având în vedere că prin aceasta au fost încălcate principiile neretroactivităţii actelor normative şi tempus regit actum, iar, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
În dezvoltarea primei critici formulate, recurentul-pârât a arătat că potrivit principiului neretroactivităţii actelor normative, reglementat de Constituția României în art. 15 alin. (2), legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
A menţionat că, în forma inițială, art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 prevedea o interdicție cu privire la retrocedarea imobilelor solicitate de foștii proprietari, în sensul că, în cazul în care o unitate de învăţământ ocupa imobilul solicitat a fi retrocedat, foştii proprietari primeau măsuri reparatorii, imobilele nefiind restituite în natură, însă, ulterior, acest text de lege a fost modificat.
Recurentul-pârât a subliniat că, în speţă, aşa cum a arătat şi a dovedit, lucrările au fost finalizate la data de 3 martie 2005, când forma iniţială a art. 16 din Legea nr. 10/2001 era în vigoare, imobilele ocupate de instituţiile de învăţământ nefăcând obiectul restituirii în natură.
A precizat că modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a fost realizată la data de 22 iulie 2005 (prin Legea nr. 247/2005), la peste patru luni de la finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor instituţiei de învăţământ.
Prin urmare, a apreciat că aplicarea Legii nr. 247/2005 unor situaţii juridice anterioare datei intrării sale în vigoare reprezintă o încălcare a principiului constituţional reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, o încălcare a neretroactivităţii legii.
Faţă de cele anterior arătate, a susţinut că instanţa a pronunţat o hotărâre care încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, aplicând în mod retroactiv dispoziţiile unor acte normative.
Totodată, a arătat că, pentru aceleaşi motive, invocă excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 247/2005 raportat la art. 16 din Legea nr. 10/2001 referitor la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în măsura în care modificările aduse produc efecte retroactiv.
Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a susţinut încălcarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia raporturile juridice dintre părţi trebuie analizate şi interpretate în temeiul actelor normative în vigoare la momentul naşterii, modificării sau stingerii lor.
Sub acest aspect a menţionat că, la momentul edificării construcţiilor, forma art. 16 din Legea nr. 10/2001 prevedea doar măsuri reparatorii pentru foştii proprietari ai imobilelor în care funcţionau instituţii de învăţământ, ceea ce, în opinia sa, înseamnă că acestea erau prevederile legale ce se aplicau la acel moment.
A apreciat că este nedrept să fie sancţionat în temeiul unor acte normative care urmau să intre în vigoare, pe care nu le-a cunoscut şi pe care nu le putea respecta, acestea neproducând efecte juridice înainte de intrarea lor în vigoare.
Totodată, recurentul-pârât, prin ultima critică formulată, a susţinut şi că instanţa de fond nu a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în circumstanţele în care intimaţii-reclamanţi au susţinut incidenţa dreptului civil şi a răspunderii civile delictuale, antamate de aceştia în momentul invocării lipsei de folosinţă.
Din această perspectivă, în esenţă, a pretins că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia vizând vinovăţia, iar întinderea prejudiciului nu a fost dovedită, ci doar afirmată, instanţa de fond pronunţând o hotărâre care s-a fundamentat exclusiv pe susţinerile părţilor adverse.
De asemenea, a apreciat şi că nu poate fi reţinută nici existenţa faptei ilicite, câtă vreme legislaţia în vigoare la acel moment a fost pe deplin respectată, şi, ca atare, nici a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, neputându-se dispune obligarea unei persoane la plata unor despăgubiri atât timp cât nu se poate dovedi că fapta sa ilicită a produs prejudiciul pentru care acestea au fost pretinse.
Prin urmare, recurentul-pârât a subliniat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale şi nici nu se poate reţine că a fost de rea-credinţă, având în vedere faptul că, la data edificării construcţiei, era proprietarul terenului.
În opinia recurentului-pârât, ceea ce putea dispune instanţa, în măsura în care se solicita de către intimaţii-reclamanţi, ar fi fost obligarea proprietarului terenului să plătească potrivit art. 494 C. civ. de la 1864.
II.3. Apărările formulate în cauză
II.3.1. Întâmpinarea
În termen legal, intimaţii-reclamanţi A şi B au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii recurate, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea excepţie nulităţii recursului, intimaţii-reclamanţi au pretins că, deşi recurentul-pârât a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta urmăreşte o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situaţia de fapt a cauzei şi o reapreciere a probatoriului administrat în cauză.
În subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, intimaţii-reclamanţi au afirmat că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţa dedusă judecăţii.
Cu referire la primele două motive de recurs, intimaţii-reclamanţi au arătat că acestea sunt identice cu primele două motive de apel, iar curtea de apel, constatând că, prin acestea, se critică de fapt greșita reținere a situației de fapt de către instanţa de fond, respectiv a caracterului de constructor de rea-credință a Municipiului Galați, a procedat la reanalizarea probatoriul administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente speței, concluzionând că, din înscrisurile aflate la dosar și din susținerile necontestate ale părților, reiese că în prezent sunt proprietarii imobilului teren situat în Galați, str. (...), în suprafață totală de 2.842 m.p., teren dobândit prin 4 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 14 februarie 2014 – 7 iunie 2018 cu D.
Au subliniat că lucrările de reabilitare și construcții noi au debutat la data de 30.06.2001 (conform procesului-verbal de începere a lucrărilor nr. 3975), deci ulterior notificării imobilului (3 mai 2001) și s-au finalizat la data de 3 martie 2005 (conform procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor nr. 1566), deci anterior restituirii în natură, pe cale judecătorească, a imobilului (6 octombrie 2006).
În opinia intimaţilor-reclamanţi, instanța de apel a reţinut în mod corect că, la momentul formulării notificării de către E (prima notificare la data de 11 martie 1991, iar la data de 3 mai 2001 notificarea în baza Legii nr. 10/2001) terenul în discuţie nu era afectat în întregime unității de învăţământ, ci doar cel ocupat de construcțiile deja existente și folosite la acel moment de liceu și aleile de acces.
Ca atare, au susţinut că recurentul-pârât, cunoscând faptul că imobilul este notificat, nu ar fi trebuit să demareze şi să continue proiectul de edificare a sălii de festivități și a celorlalte construcții, înainte de finalizarea notificării.
De asemenea, intimaţii-reclamanţi au considerat că instanţa de apel a apreciat în mod corect că partea adversă nu se poate prevala cu succes de forma inițială a art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica acțiunea de edificare construcții noi pe terenul notificat, cu atât mai mult cu cât art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare încă din 8 februarie 2001) prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz judiciare, generate de această lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locuțiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Au precizat că terenul în discuție fusese notificat nu doar în anul 2001, ci încă din anul 1991, iar notificatoarea s-a opus expres oricăror lucrări noi pe acest teren, purtând o corespondență intensă și vehementă cu autoritățile, inclusiv cu recurentul-pârât, prin primărie.
Astfel, intimaţii-reclamanţi au considerat că existența unor notificări și solicitări în legătură cu acel teren, formulate în baza legilor speciale ale retrocedării bunurilor preluate abuziv de regimul comunist, făcea ca respectivele bunuri să fie „indisponibilizate” până la soluționarea notificării.
De asemenea, au susţinut că atitudinea recurentului-pârât de a demara acţiunea de autorizare şi, apoi, de a realiza şi finaliza construcţiile pe terenul notificat, înainte de soluţionarea definitivă a notificării şi în ciuda opoziţiei constante a notificatoarei, care a evidenţiat solicitarea de restituire a bunului în natură şi opoziţia la modificarea situaţiei terenului prin edificarea de noi construcţii, atesta răsturnarea prezumției de bună-credință.
Intimaţii-reclamanţi au apreciat şi că reaua-credinţă a părţii adverse rezultă şi din împrejurarea că aceasta a respins autoarei E cererea de restituire în natură a imobilului, deşi cererea era întemeiată şi dovedită, tergiversând astfel rezolvarea cererii de restituire şi edificând în mod abuziv construcţii pe teren, începând cu luna iulie 2001.
Au afirmat intimaţii-reclamanţi că, în speţă, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului neretroactivităţii legii, nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, respectiv aceea a unui imobil preexistent la data adoptării legii care să fie ocupat de o instituţie de învăţământ.
Pentru aceleaşi argumente, au considerat că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de recurs.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât, în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, intimaţii-reclamanţi, pe de o parte, au arătat că partea adversă, subsumat acestui motiv de recurs, nu a făcut altceva decât să redea consideraţii teoretice ce vizează răspunderea civilă delictuală, iar, pe de altă parte, au subliniat că instanţa de apel a analizat fiecare condiţie în parte şi a arătat motivat de ce toate cele patru condiţii sunt îndeplinite.
În plus, au apreciat că nu poate fi reţinută buna-credinţă a recurentului-pârât, având în vedere situaţia de fapt şi de drept ce rezultă din înscrisuri şi, de asemenea, având în vedere că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 494 C. civ., trebuie să prevaleze interesele proprietarului terenului, indiferent dacă cel care a construit este de bună-credinţă sau de rea-credinţă, întrucât textul de lege a fost edictat tocmai pentru protejarea proprietarului terenului, această interpretare fiind în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
II.3.2. Răspunsul la întâmpinare
Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 8 iulie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare, urmând să analizeze cu prioritate excepţia nulităţii recursului.
II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
Prealabil, în ceea ce priveşte menţiunea din cererea de recurs prin care recurentul-pârât a arătat că invocă excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că nu este învestită cu o solicitare de sesizare a Curţii Constituţionale, în contextul în care recurentul-pârât a reluat în cererea de recurs, în mod identic, conţinutul cererii de apel, prin care invocase aceeaşi excepţie, cu privire la care deja instanţa de apel, prin decizia recurată, a hotărât sesizarea instanţei de contencios constituţional.
În condiţiile art. 248 alin. (1) şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În speţă, verificând cererea de recurs, se constată că, deşi criticile formulate au fost subsumate de către recurentul-pârât motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel, recurentul-pârât ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective sunt nefondate.
Astfel, prin primele două motive de recurs, recurentul-pârât a susţinut nesocotirea principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului tempus regit actum, formulând susţineri identice cu cele supuse analizei prin cererea de apel.
Or, instanţa de apel a analizat aceste critici îndreptate împotriva sentinţei tribunalului şi a constatat caracterul lor nefondat, reţinând, în raport cu probele administrate, că nu poate fi primită teza recurentului-pârât în sensul că atitudinea şi acţiunile sale trebuie raportate exclusiv la actele normative în vigoare la momentul edificării construcţiilor pe terenul notificat, întrucât dreptul la soluţionarea notificării şi dreptul la retrocedare este un drept stabilit de lege, care este supus unei evaluări administrative şi, după caz, şi jurisdicţionale pentru a fi valorificat, astfel că situaţia juridică creată de valorificarea dreptului este una de natură legală, iar nu una de natură voluntară.
Prin urmare, reţinând şi prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare încă din 8 februarie 2001), instanţa de apel a apreciat că recurentul-pârât nu se poate prevala cu succes de forma iniţială a art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica acţiunea de edificare construcţii noi pe terenul notificat şi, în plus, a considerat că acesta nu se poate apăra prin mijlocirea bunei-credinţe şi invocarea aparenţei în drept a păstrării terenului notificat în patrimoniul său, câtă vreme simpla existenţă a notificării imobilului atrăgea interdicţia încheierii de acte juridice în legătură cu acest imobil.
Reţinând că legea nouă este aplicabilă situațiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare, precum şi împrejurarea că notificarea din februarie 2001 nu primise încă o rezolvare la momentul începerii construcţiilor noi – situaţia juridică a imobilului nu era încă definitivată, ci în curs de realizare –, curtea de apel a constatat că presupunerea recurentului-pârât că vor fi aplicate dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acel moment, deşi firească, nu exclude situaţia apariţiei modificărilor legislative ale acelui text de lege, iar aceste noi modificări să fie aplicabile şi speţei.
Ca atare, a apreciat că, în speţă, tribunalul a făcut o corectă aplicare şi interpretare a principiilor de drept privitoare la aplicarea în timp a legii civile, în raport de circumstanţele concrete ale speţei, primele două motive de apel fiind nefondate.
În plus, instanţa de apel a considerat că nu trebuie omis faptul că în speţă, existenţa noilor construcţii pe terenul notificat a putut fi avută în vedere de instanţele judecătoreşti şi în litigiul din dosarul nr. x/44/2005, litigiu în care s-a decis cu putere de lucru judecat obligaţia recurentului-pârât de a restitui în natură imobilul situat în Galaţi, str. (...) în suprafaţă de 3.651 m.p. teren (...), concomitent cu obligaţia părţii adverse de a păstra pe o durată de 3 ani afectaţiunea corpului A cu o suprafaţă construită de 216 m.p. (construcţie veche).
Totodată, a arătat că buna-credinţă, în situaţia reglementată de art. 494 C. civ., este dată de cunoaşterea ori necunoaşterea faptului că se edifică pe terenul altuia, iar, faţă de circumstanţele speţei de faţă, a constatat că a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă, precum şi că nu se poate reţine susţinerea recurentului-pârât că era proprietarul terenului la momentul edificării construcţiilor.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, prin care partea susţine neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că şi acesta se regăseşte identic enunţat şi în cererea de apel şi a făcut obiectul analizei primei instanţe de control judiciar.
Astfel, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte criticile referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, care a fost analizată de prima instanţă în privinţa petitului constând în pretenţii reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 1.288 m.p., acestea nu sunt concrete, ci îmbracă un caracter general şi teoretic.
Însă, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, a analizat dacă dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ca temei al pretenţiilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a unui teren, au fost sau nu corect aplicate şi interpretate de prima instanţă, în raport de circumstanţele şi situaţia de fapt din speţă.
Examinând condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, curtea de apel, în urma unei ample analize proprii, a concluzionat că acestea sunt îndeplinite în cauză, astfel: fapta ilicită constă în limitarea atributelor dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, adică în lipsirea acestora de folosinţa terenului proprietate personală în suprafaţă de 1.288 m.p., pe care recurentul-pârât a ridicat cu rea-credinţă construcţii noi; vinovăţia acestuia rezultă din faptul că ridicarea construcţiilor s-a făcut prin voinţa recurentului-pârât şi pe riscul său, cu încălcarea normelor referitoare la indisponibilizarea şi neafectarea de sarcini noi a imobilelor notificate; prejudiciul este patrimonial şi constă în contravaloarea chiriei pe care proprietarul terenului ar fi putut-o obţine pentru acea suprafaţă de teren în schimbul cedării folosinţei lui (este cert, determinat pentru perioada deja scursă şi determinabil în ceea ce priveşte perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii şi până la desfiinţarea construcţiilor, personal, direct suferit de intimaţii-reclamanţi, şi actual, nefiind încă reparat); existenţa raportului de cauzalitate, ce rezultă din împrejurarea că, prin simpla deţinere a terenului fără drept, recurentul-pârât i-a lipsit pe intimaţii-reclamanţi de posibilitatea de a-şi exercita asupra respectivului teren prerogativele dreptului de proprietate.
Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată, însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând identic cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel.
Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel, şi nici celor ale art. 483 alin. (3) din acelaşi act normativ, în conformitate cu care recursul urmăreşte examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidenţa sancţiunii nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
Având în vedere soluţia ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o apreciază ca fiind întemeiată, o va admite şi îl va obliga pe recurentul-pârât, partea care a pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi, cheltuieli de judecată dovedite prin înscrisul aflat la fila 51 din dosarul de recurs (chitanţa seria GL UNBR nr. 105839 din data de 19 iunie 2024).
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora recurentul-pârât va fi obligat către intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a îl reduce de la 8.500 lei la 5.000 lei, apreciind că onorariul de avocat (cheltuieli de judecată solicitate de intimaţii-reclamanţi) este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea redusă a cauzei – urmând ca recursul, aşa cum s-a arătat, să fie constatat nul –, precum şi cu împrejurarea că pentru soluţionarea căii de atac a fost acordat un singur termen de judecată în şedinţă publică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Galaţi împotriva deciziei civile nr. 204/A din data de 14 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secția I civilă.
Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Galaţi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 lei, reduse în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-reclamanţi A şi B.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.